Arhive etichetă: comoara

Templul și comoara fabuloasă a regelui Solomon (I)

richard-bessiere-comorile-pierdute-ale-omeniriiRegele Solomon a intrat în istorie ca fiind al treilea rege al vechilor evrei (1016-976 î.Hr.), după ce i-a succedat tatălui său, regele David, la vârsta de 17 ani.

Ce ne spun Sfintele Scripturi?

Sfintele Scripturi fac din acest om un model de înțelepciune și de cunoaștere, lăudându-i splendoarea curții și prosperitatea regatului. Au trecut aproximativ 3000 de ani, dar căutătorii de comori continuă și astăzi să-și pună întrebări despre moștenirea artistică, spirituală și materială lăsată de acest straniu monarh, care se spune că s-ar fi avântat de mai multe ori pe mare până în îndepărtatul Ofir, ținut mitic, despre existența căruia se fac încă presupuneri, unii situându-l în India, alții, în sudul Africii sau în Zimbabwe, unde aurul se găsea din belșug, ceea ce ar face mai lesne de înțeles bogăția fabuloasă de care dispunea regele Solomon.

În afara acestei bogății colosale, regele Solomon a rămas cunoscut și prin operele sale literare, cuprinzând 3000 de proverbe, 1005 cântece și fermecătorul text Cântarea Cântărilor. Dar moștenirea artistică și spirituală constă îndeosebi  în construirea unui măreț edificiu, acel templu de la Ierusalim, căruia îi vom prezenta pe scurt povestea. Prin ce se deosebește acest templu de altele?

Continuă citirea →

Cântecul Nibelungilor – legendă germanică și nordică repovestită

cantecul nibelungilorCu multe veacuri în urmă, se afla pe lume Ţara Nibelungilor, ţară de neguri și păduri, în care soarele nici nu pătrundea printre desișurile mohorâte. Doar prinţul Sigfrid, cel mai viteaz călăreţ și cel mai curajos vâslaș de pe Rin și din toată Marea Nordului, îndrăznea s-o cutreiere. Când își punea coiful de aur și încăleca pe calul alb, părea zeul luminii, picat din înălţimile Valhallei. Nimic nu-l înfricoșa pe tânărul cel semeţ.

Rătăcind prin munţii prăpăstioși, pe căi neștiute de nimeni, Sigfrid a obţinut prin luptă comoara piticilor nibelungi. Despre această comoară se spunea că ar fi fost blestemată să aducă nenorocire celui ce o stăpânea. În peștera care ţinea ascunsă comoara, Sigfrid a găsit și sabia fermecată Balmung, făurită în atelierul zeilor, care îl făcea de neînvins pe mânuitorul ei. Când Sigfrid a smuls din lăcașul ei sabia, niște braţe invizibile l-au cuprins într-o încleștare ca de fier. O zi și o noapte s-a luptat prinţul cu fiinţa nevăzută. Când s-a desprins din încleștare, mare i-a fost mirarea văzând că-i rămăsese în mână o glugă albastră. Ba mai mult, un pitic bătrân, căzut la picioarele sale, îi cerea îndurare, căci, fără gluga fermecată ce-l făcuse nevăzut și-i înzecise puterile, nu mai cuteza să-l înfrunte pe viteaz.

Continuă citirea →

Heinrich Schliemann. Povestea băiatului sărac care a găsit o comoară

Heinrich Schliemann (1822-1890)  a fost un arheolog german care a identificat urmele legendarei cetăți antice Troia, din Asia Mică, şi a adus la lumină civilizaţia miceniană, necunoscută până atunci.

Povestea băiatului sărac care a găsit o comoară

Urmează  o poveste. Povestea unui copil sărman, în vârstă de şapte ani, care visa să găsească un oraş şi care, ajuns la 39 de ani, s-a dus, a căutat şi a găsit nu numai oraşul, ci pe deasupra şi o comoară. Această poveste este viaţa lui Heinrich Schliemann.

A fost odată ca niciodată, într-un sătuc german, un băieţel căruia îi plăceau basmele şi legendele. Tatăl său îi povestea şi despre luptele eroilor lui Homer, despre Paris şi Elena, Ahile şi Hector, despre Troia, puternicul oraş căruia i s-a dat foc şi a fost distrus.

Într-o zi, tatăl său i-a dăruit “Istoria universală ilustrată”, de Jerrer. Una dintre imagini îl arăta pe Eneea fugind din oraşul cuprins de flăcări, purtându-şi tatăl pe umeri şi fiul de mână. Copilul privi imaginea, văzu zidurile groase şi poarta uriaşă. “Deci, aşa arăta Troia?” întrebă el. Tatăl său dădu din cap. “Şi oraşul este distrus până la temelii, şi nimeni nu ştie unde se află?”Aşa este.” răspunse tatăl. “Nu cred nimic din toate acestea”, spuse micuţul Heinrich Schliemann. “Când am să mă fac mare, mă voi duce în Grecia şi voi descoperi Troia şi comoara regelui.”

Primele impresii pe care le încearcă un copil îi rămân adânc întipărite pentru tot restul zilelor. Dar, curând, lecturile clasice au fost părăsite. La 14 ani, Schliemann a fost nevoit să-şi întrerupă studiile ca să devină băiat de prăvălie într-o băcănie. Timp de cinci ani şi jumătate a vândut la cântar scrumbii, rachiu, untură şi sare şi a măturat zilnic prăvălia. De la cinci de dimineaţă şi până la ora unsprezece din seară.

Uitase ce învăţase, ce-i povestise tatăl său. Dar, într-o zi, intră în prăvălie o calfă de morar beat, se căţără fără prea multă vorbă pe tejghea şi începu să declame versuri în gura mare. Schliemann rămase fermecat. Nu înţelegea nimic. Când află însă că versurile erau din “Iliada”, se scotoci prin buzunare şi-i dădu beţivului câte un păhărel de fiecare dată când o lua de la capăt.

Viaţa lui Heinrich Schliemann. Pe urmele unui vis din copilărie

Într-o zi porni în aventură. Se duse la Hamburg şi se angajă ca mus pe o corabie care pleca spre Venezuela. După 15 zile de călătorie, corabia fu prinsă de o furtună violentă şi se scufundă. Schliemann se trezi într-un spital, apoi obţinu o slujbă la o firmă din Amsterdam. Într-o mansardă sărăcăcioasă, neîncălzită, începu să studieze limbile moderne. Călăuzindu-se după o metodă ciudată, pe care o inventase singur, în doi ani a învăţat engleza, franceza, olandeza, spaniola, portugheza, italiana şi rusa.

 Studiile sale erau întovărăşite de succese pe planul afacerilor. Trebuie să spunem mai degrabă că a avut noroc. Dar trebuie să adăugăm că făcea parte dintre acei, puţini la număr, care ştiu să prindă norocul din mers. Băiat sărac al unui preot, calfă naufragiată, slujbaş într-un birou – dar şi om care vorbea opt limbi – el a fost la început negustor, apoi într-o vertiginoasă ascensiune, negustor cu stare, intrat pe făgaşul averii. Cu toate acestea nicio clipă nu-şi părăsise visul din copilărie: să poată admira, într-o bună zi, peisajele descrise de Homer şi să le exploreze în cele mai mici ascunzişuri. După ce a acumulat o mare avere, a decis să se consacre exclusiv studiilor, care “pentru mine, au avut întotdeauna cel mai mare farmec.” A început să înveţe greaca modernă, pe care, la capătul a şase săptămâni, o poseda la perfecţie. Trei luni mai târziu stăpânea şi limba greacă veche, ce-l apropia mai mult de Homer.

Nu pare o poveste? Este oare cu putinţă ca un om ajuns la cea mai înaltă treaptă materială să lase totul baltă şi să plece pe urmele unui vis din copilărie? Să aibă curajul ca, înarmat doar cu o cunoaştere aprofundată a operelor lui Homer, să înfrunte lumea ştiinţifică, să opună credinţa lui în faţa îndoielii universale şi să ia hârleţul în mână ca să limpezească o problemă ce părea fără rezolvare? Contemporanii lui Schliemann îl considerau pe Homer un poet legendar. Existenţa personajului şi veridicitatea operei erau deopotrivă puse sub semnul îndoielii.

Să fi fost simple invenţii toţi aceşti eroi, Ahile şi Patrocle, Hector şi Eneea? Invenţii şi faptele lor, prieteniile lor, ura şi dragostea lor? Schliemann credea în existenţa lor. Înarmat cu această credinţă, Schliemann a pornit spre marea aventură a vieţii sale. A descoperit Troia lui Homer, a găsit palate şi tezaure. A găsit tot ce îşi dorise.

Acest lucru însemna triumful lui Schliemann, dar totodată era şi triumful lui Homer. Ceea ce fusese considerat un mit şi o legendă, zămislită de imaginaţia unui poet, devenise acum realitate. Şi asta datorită credinţei unui copil într-un vis. Şi visul s-a împlinit.

Comoara dacilor

Poveştile despre comori au înfierbântat dintotdeauna minţile oamenilor. S-a întâmplat întocmai şi cu comoara dacilor.

Aflăm de la Cassius Dio că, înaintea celui de-al doilea război daco-roman, Decebal şi-ar fi ascuns tezaurul sub apele Sargetiei, care trecea pe lângă zidurile Sarmizegetusei. Cursul normal al apei a fost deviat temporar pentru ca pe fundul râului să fie aşezate obiectele de aur, după care groapa  a fost astupată şi s-a dat drumul la vechiul curs.

O ascunzătoare ingenioasă, am spune, dar care nu l-a împiedicat pe Traian să ajungă la comoară, se pare cu ajutorul unui trădător, pe nume Bicilis.

Dar ce cuprindea, oare, această comoară a lui Decebal?

Criton, participant la expediţia împotriva dacilor, relatează că „Puternicul Traian a adus romanilor 1.655.000 kg de aur, o cantitate dublă de argint, în afară de lucruri scumpe, depăşind orice preţuire”. Cifrele amintite par exagerate însă. Jerome Carcopino – un savant francez – a evaluat comoara dacilor la 165. 000 kg aur şi 331.ooo kg de de argint.

Unul din scopurile războiului fusese atins: Roma punea mâna pe tezaurul dacilor şi, mai ales, îşi deschidea drumul spre rezervele aurifere din munţii Apuseni. Aurul lui Decebal l-a ajutat pe Traian să redresese bugetul Romei pe o lungă perioadă de timp, să reconstruiască Roma, să susţină cheltuielile pentru  cele 123 de zile de petreceri, daruri, ospeţe gratuite şi donaţii alimentare.

În legătură cu aurul dacic, unii istorici susţin că acesta ar fi fost mult mai mult, căci Decebal nu şi-ar fi ascuns întreaga comoară în acelaşi loc. Şi unele întâmplări, mai vechi sau mai recente, par să le dea dreptate. Astfel, în anul 1802, un ţăran din Orăştioara de Sus descoperă un mare număr de monede de aur într-o râpă. Temându-se să nu fie prins, cedează 280 de bucăţi trezorierului din Alba Iulia. Preotul din acelaşi sat găseşte 400 de monede de aur. Rapoartele autorităţilor vorbesc de „comori excepţionale” din care ţăranii n-ar fi predat decât o mică parte. În 1804 autorităţile din Sibiu primesc un sac ce cuprindea 987 de monede de aur, găsite de nişte cărbunari.

Au trecut 200 de ani de atunci şi mulţi aventuriei ai zilelor noastre încă mai încearcă să găsească, ilegal, ca în celebrul scandal al brăţărilor dacice, ceva din fabuloasa comoară a dacilor.