Arhive etichetă: eroi

Viaţa fabuloasă a Dioscurilor

dioscuriDioscuri. Acest nume – în traducere „fii ai lui Zeus” – îi indică pe Castor şi Pollux, cei doi eroi pe care romanii îi desemnau uneori cu numele de Castori.

După Homer, erau fiii Ledei şi ai lui Tindar, regele lacedemonienilor (de aceea sunt numiţi uneori Tindarizi), şi fraţii Elenei. Castor era celebru pentru priceperea sa în îmblânzirea cailor, iar Pollux pentru iscusinţa sa în pugilat (Homer, Odiseea). Potrivit lui Homer, amândoi dispăruseră de pe pământ înainte ca grecii să întreprindă expediţia împotriva Troiei. Cu toate că fuseseră îngropaţi, se întorceau la viaţă pe rând, o zi unul, o zi celălalt, şi li se aduceau onoruri divine.

Continuă citirea →

Enea, unul dintre cei mai mari eroi din mitologia greco-romană

enea aeneasEnea (Aeneas). Unul dintre cei mai mari eroi din mitologia greco-romană, protagonist al Ciclului troian şi a numeroase tradiţii ulterioare, care culminează în literatura latină cu Eneida lui Vergiliu.

Povestirea lui Homer (Homer, Iliada). Enea, un mare erou troian, era fiul lui Anchise şi al Afroditei şi s-a născut pe muntele Ida. A fost crescut la Dardanos de către nimfe, în casa lui Alcatoos. La începutul războiului troian nu apare printre eroii participanţi; s-a implicat doar atunci când Ahile i-a atacat turmele pe muntele Ida. Atunci a plecat la luptă împotriva grecilor, devenind, alături de Hector, principalul erou troian, duşmanul prin excelenţă al armatei greceşti, ţinta admiraţiei oamenilor şi, în acelaşi timp, a bunăvoinţei zeilor. Homer ne povesteşte în mai multe rânduri cum a fost salvat Enea prin intervenţia directă a zeilor: Afrodita îl ajută atunci când este rănit de Diomede, iar Poseidon îl apără atunci când e pe punctul de a fi omorât de Ahile. Spre deosebire de legendele ulterioare, Homer nu vorbeşte despre rătăcirile sale de după căderea Troiei; dimpotrivă, ne lasă să înţelegem că Enea şi urmaşii săi au urcat pe tronul Troiei după ce s-a stins neamul regelui Priam.

Continuă citirea →

Nemurirea – Condiţia zeilor

hermesÎn povestirile mitologice, nemurirea reprezintă condiţia zeilor. De fapt, ei nu sunt eterni, adică nu există de la  începutul lumii; pentru fiecare se reconstituie cu precizie naşterea (adesea miraculoasă şi excepţională) şi genealogia. Ei nu cunosc însă moartea; adesea au o copilărie (ca în cazul lui Hermes, care de altfel demonstrează că are calităţi excepţionale încă din faşă) şi cresc, dar o dată ajunşi la o maturitate ideală, ce corespunde deplinătăţii forţelor, nu mai îmbătrânesc şi nu mor. Din acest motiv sunt numiţi adesea „nemuritorii”.

Nemurirea este condiţia comună a tuturor zeilor, dar nu şi a tuturor eroilor. Cu câteva excepţii (de pildă Heracle), aceştia din urmă mor, asemenea oamenilor; după coborârea lor în infern însă sunt veneraţi pe pământ ca divinităţi, iar în lumea de dincolo au parte de un destin special, diferit de cel al muritorilor de rând, întrucât duc o viaţă liniştită şi lipsită de griji în Insulele Fericiţilor. În lumea romană, de un soi de eroizare beneficiază împăraţii, care – aşa cum povesteşte tradiţia în cazul lui Romulus – aveau parte de apoteoză, ceea ce nu excludea experienţa morţii.

Şi oamenilor li se recunoştea totuşi o componentă imortală — sufletul, care, spre deosebire de trup, ducea şi după moarte o existenţă autonomă şi eternă în infern sau, potrivit altor doctrine (orfism, pitagorism), se reîncarna, parcurgând de fiecare dată un itinerar complex al morţii şi renaşterii în trupuri diferite.

Continuă citirea →

Tatăl în mitologie

zeus mitologie

Rolul patern, central în societatea patriarhală a lumii clasice, este prezentat în mitologie în legătură cu unii zei şi eroi şi în diverse contexte care evidenţiază fie autoritatea tatălui (exercitată când în mod just, când cu aroganţă şi în consecinţă când acceptată, când negată şi respinsă de fii, care pot ajunge până la paricid), fie puternica legătură afectivă dintre el şi fiii săi.

În lumea divină sunt prezentate două generaţii de zei, personificate de Uranos şi Cronos, pentru care fiii reprezentau o ameninţare; amândoi încearcă să evite pericolul de a fi detronaţi de descendenţii lor, recurgând la diverse sisteme (Uranos închide în pântecele Geei fiii pe care îi naşte aceasta; Cronos îi înghite imediat după naştere), dar amândoi sunt în cele din urmă învinşi de generaţia mai tânără.

Zeus este tatăl unui şir nesfârşit de progenituri, pe care le concepe nu numai cu soţia sa Hera, ci cu un mare număr de alte divinităţi şi femei muritoare: sunt nenumăraţi eroii care pretind că s-au născut ca urmare a îmbrăţişărilor lui Zeus cu vreo eroină. Zeus este numit în epos tatăl tuturor zeilor, titlu care îi sporeşte şi îi subliniază autoritatea: „Părinte-al nostru, tu, Saturniene,/ Mai mare peste domnitorii lumii”, îl invocă Atena în Odiseea (1.45,1.81). Fii numeroşi au şi Poseidon, Apollo, Hermes, Ares, care adesea îşi zămislesc urmaşii unindu-se cu femei muritoare.

Continuă citirea →

Povestea lui Ulise

Odiseu - Ulise

Ulise Numit de greci Odiseu (în traducere „cel urât”, după cum se explică în Odiseea), a fost unul dintre cei mai celebri eroi ai războiului troian. Era fiul lui Laerte şi al Anticleei sau, potrivit unei tradiţii mai târzii, al lui Sisif şi al Anticleei; a fost rege în Itaca şi soţul Penelopei, fiica lui Icarios, cu care a avut un fiu, Telemah. Viclenia şi acţiunile întreprinse în timpul războiului troian justifică interpretarea numelui său.

Continuă citirea →

Călătorii în mitologie – ultima parte

O poveste încântătoare este şi călătoria lui Tezeu în adâncul mării, în căutarea inelului pe care Minos l-a aruncat acolo pentru a se convinge că Tezeu era într-adevăr urmaşul lui Poseidon. Pur fantastică este călătoria lui Belerofon, care, potrivit unei versiuni a mitului transmise de Homer, a încercat să ajungă în Olimp pe calul său înaripat, Pegas, stârnind astfel mânia zeilor; Zeus l-a făcut să cadă şi să se zdrobească de pământ. Chiar făcînd abstracţie de această turnură fantastică, Belerofon rămâne un erou călător, şi astfel este prezentat într-o superbă imagine homerică: „…spre supărarea tuturor zeilor, rătăcea singur pe cîmpia Aleia, zdrobindu-şi inima şi fugind de oameni”. Călătoria devine o căutare a singurătăţii, iar numele cîmpiei înseamnă literal „câmpia rătăcitorilor”.

Continuă citirea →

Balaurul in mitologie

Balaur. Făptură monstruoasă, reprezen­tată îndeobşte ca un şarpe înaripat, dar putînd prezenta şi alte forme, în care se păstrează totuşi aspectul înfricoşător şi o asemănare vagă cu şarpele. Balaurul este prezent în toate mitologiile lumii. Pe cît se pare, în mitologia clasică a pătruns prin împrumuturi şi influenţe provenite din alte tradiţii de matrice orientală.

Continuă citirea →

Agamemnon

Agamemnon. Unul dintre principa­lii eroi ai tradiţiei epice greceşti. Se spune că era fie fiul lui Plistene şi al Eripilei şi nepotul lui Atreu, regele din Micene, fie fiul lui Atreu şi nepotul lui Pelops. Aga­memnon şi fratele său, Menelaos, au fost crescuţi, împreună cu Egist, fiul lui Tiest, în casa lui Atreu. După ce Atreu a fost ucis de către Egist şi Tiest, care i-a luat locul pe tronul Micenei, Aga­memnon şi Menelaos s-au dus în Sparta. Aici, Agamemnon a luat-o de soţie pe Clitemnestra, fiica lui Tindar, cu care a avut patru copii: Ifigenia, Chrisotemis, Laodice (Electra) şi Oreste. La Homer, numele Ifigenia nu apare, fiind înlocuit cu Ifianasa. Mai tîrziu, Agamemnon a deve­nit regele Micenei, modul în care a urcat pe tronul înaintaşilor fiind descris diferit în izvoare. Potrivit lui Homer, el i-a urmat lui Tiest la tronul Micenei în mod paşnic, la moartea acestuia. După alţii, Tiest a fost alungat, iar tronul uzurpat. Oricum, Agamemnon figurează în continuare drept cel mai puternic principe din Grecia. Homer aminteşte că a domnit peste întregul Pelopones, sau cel puţin peste o mare parte din acesta, din moment ce la Argos domnea, în aceeaşi vreme, Diomede.

Continuă citirea →

Legenda argonautilor

Argonauţi – Marinarii de pe corabia Argo. Cu acest nume erau indi­caţi eroii care au ridicat ancora din Colhida, pornind în căutarea lânii de aur.

Ca să scape de Iason, Pelias, regele cetăţii Iolcos din Tesalia, l-a convins să plece în căutarea lânii de aur, atârnată de un copac (un stejar) din pădurea consa­crată lui Ares în Colhida şi păzită zi şi noapte de un balaur. Iason a întreprins expediţia, poruncindu-i lui Argos, fiul lui Frixos, să pregătească o corabie cu cinci­zeci de vâsle, care, după numele construc­torului ei, a fost botezată Argo. Corabia a fost construită sub ocrotirea Atenei, care a supravegheat toate fazele pregătirii. Lui Iason i s-au alăturat principalii eroi ai vremii, de la Castor şi Pollux la Heracle şi Tezeu, în total adunându-se cincizeci de oameni.

După un drum aventuros, când argonauţii au ajuns la gura râului Fasis, Eetes, regele Colhidei, a promis că avea să-i dea lui Iason lâna de aur, însă cu o condiţie: acesta trebuia să înjuge la acelaşi plug o pereche de boi care scoteau foc pe nări şi aveau copite de bronz şi să semene dinţii balaurului pe care Cadmos nu apucase să-i folosească la Teba.

Continuă citirea →

Cine sunt adevăraţii eroi?

Cuza

Alex Mihai Stoenescu: „Pentru a legitima acţiuni şi fenomene politice, istoriografia românească a scos în relief personalităţi şi evenimente, le-a mitizat şi oferit ca hrană propagandistică cetăţeanului, în timp ce alţi eroi şi evenimente adevărate au fost marginalizate, ascunse sau interzise cunoaşterii populare.  Dovada trăieşte în manualele noastre de istorie: sunt hiperbolizate figurile lui Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza, Ion Antonescu, Iuliu Maniu, a căror biografie şi activitate politică sunt criticabile în multe privinţe.

Escamotarea subiectului eroic face ca erou să fie numai Tudor Vladimirescu şi să nu fie eroi marii boieri naţionalişti care au gândit, finanţat şi condus emanciparea modernă a Principatelor Române, plătindu-l, printre alţii, şi pe Tudor Vladimirescu.

Mai erou ar fi Nicolae Bălcescu, mare patriot român, dar adept al scenariului francmasonic internaţionalist, şi lăsat în umbră să fie Avram Iancu, singurul mare conducător al românilor, pentru că era naţionalist?

Cuza este marele erou al unirii Principatelor şi al reformelor, şi nu Barbu Catargiu sau Lascăr Catargiu, care au pus ţara asta pe picioare din haos, printr-o guvernare exemplară. Cuza, autorul unei lovituri de stat prin care a introdus un regim politic personal este eroizat până la saturaţie, în timp ce „monstruoasa coaliţie”, care a salvat sistemul democratic şi a inaugurat în România regimul parlamentar, este şi astăzi blamată, acuzată, ridiculizată.

Ion Bratianu

Cei doi mari Brătieni sunt doar vag percepuţi de către români ca întemeietori de stat naţional unitar.

Numai literatura, nu şi opera politică a lui Eminescu sau Caragiale, străluceşte în orice bibliotecă, în timp ce românului de astăzi continuă să i se întâmple exact ce scriau Eminescu şi Caragiale în secolul al XIX-lea.

Iuliu Maniu este marele luptător pentru unire – caz de falsificare grosolană a informaţiei istorice – în timp ce Nicolae Bălan, Miron Cristea, Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voevod sau chiar regina Maria apar ca personaje din decor.

Nimeni nu ştie, de exemplu, că organizatorul Marii Adunări de la Alba Iulia din 1918, în cele mai mici detalii, cu ordine şi civilitate perfecte, producând astfel un eveniment istoric autentic şi curat, a fost Ioan Suciu din Ineu.

Unde sunt eroii aceştia şi faptele lor adevărate?

Gladiatorul I

Aşa cum pare să se întâmple foarte des în ultima vreme, nu dezvăluirile istoricilor, oricât de spectaculoase, de neaşteptate, ne deşteaptă interesul către trecut, ci mai ales ficţiunea cu această temă de inspiraţie, fie ea tratată oricât de liber, adică, în principal, romanele şi filmele.

Filmul „Gladiatorul” regizat de Ridley Scott în 2000, avându-l în rolul principal pe carismaticul actor Russell Crowe, a trezit un interes imens pe tot globul  faţă de personajul istoric al gladiatorului, faţă de cultura şi civilizaţia romană, chiar dacă istoricii au taxat dur licenţele mari pe care şi le-au permis regizorul şi scenaristul faţă de cronologia reală a evenimentelor sau faţă de personalitatea unora dintre eroii filmului.

Mulţi dintre spectatori, şocaţi de violenţa scenelor de luptă, s-au întrebat de ce era asa de mult cultivată ea în epoca romană şi cum de s-a ajuns ca lupta pe viaţă şi pe moarte a gladiatorilor să devină prilej de spectacol? Aici se află de fapt cheia înţelegerii acestei epoci.

Adunarea cetăţenilor în amfiteatru, organizarea luptelor între oameni sau între oameni şi animale, jocul sângeros din arenă încheiat adeseori cu moartea, toate acestea aveau legătură directă cu politica şi cultura romană.

Aristocraţii şi împăraţii, cei care se luptau să câştige simpatia populară, erau într-o permanentă competiţie pentru a câştiga de partea lor masele şi o făceau dându-le acestora „pâine şi circ”, pentru a cita o vorbă celebră, asociata simbolic cu lumea romană. „Circul” era chiar acest spectacol crud care, simbolic, reprezenta o punere în scenă foarte teatrală a idealurilor politicii externe şi a valorilor imperiului: lupta, puterea, violenţa, moartea. Nu altfel se comportau soldaţii romani în luptă, unde aveau datoria militară să-şi înfrângă adversarul prin orice mijloace. Violenţa era o valoare a unei culturi bazate pe agresiune, pe impunerea voinţei prin luptă asupra altor popoare.

Publicul îi susţinea pe acei luptători care aveau curaj, care nu se temeau indiferent de forţa adversarului, care sfidau moartea. Se întâmpla ca felul în care luptau, dacă o făceau extraordinar, să ducă la eliberarea lor în semn de apreciere faţă de eroismul lor, faţă de calităţile fizice şi tehnica de luptă pe care o stăpâneau. Era, însă, mai presus de toate, o recunoaştere a valorii curajului, fără de care imperiul însuşi s-ar fi prăbuşit. Curajul, forţa, disciplina în luptă,  erau modelul de urmat al fiecărui cetăţean înrolat.