Arhive etichetă: romanizare

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor. Sinteză pentru bacalaureat

harta romanieiRomanitatea românilor reprezintă un element esențial al identității lingvistice și culturale a poporului român.

Românii sunt un popor romanic (neolatin), al cărui proces de formare (etnogeneză) a cunoscut trei etape:
1. Existența civilizației geto-dace, supusă cuceririi romane, în urma războaielor daco-romane dintre anii 101-102 și 105-106;
2. Sinteza daco-romană, realizată în urma procesului de romanizare;
3. Desăvârșirea etnogenezei în urma contopirii populației daco-romane cu migratorii slavi în sec. V-VII.

Continuă citirea →

Romanizarea în Dacia

dacia romana hartaCaracteristici generale

În ansamblul ei, romanizarea populaţiilor autohtone constituie un proces istoric de mari proporţii şi cu consecinţe uriaşe, comparabil ca însemnătate cu indo-europenizarea şi cu migraţia popoarelor din mileniul l d.Hr. Romanizarea ca fenomen istoric, pe lângă trăsăturile sale generale, prezintă şi o serie de particularităţi legate de locul, timpul şi baza etnică pe care s-a altoit.

În general, romanizarea a înlăturat diferenţele dintre localnici şi romani pe planul culturii materiale, al vieţii politice şi religioase, iar limba latină s-a impus ca singura limbă de comunicare în condiţiile unui mediu etnic extrem de divers. O trăsătură esenţială, definitorie, a romanizării este dispariţia treptată a graiurilor autohtone şi înlocuirea lor cu latina populară.

Continuă citirea →

Romanitate şi creştinism – Teste recapitulative pe lecţii

donariul de la Biertan

1. Definiţi ce a reprezentat „retragerea aureliană”.

Prin „retragerea aureliană” (271) se înţelege procesul de retragere a armatei şi administraţiei romane din Dacia (abandonarea Daciei), în timpul împăratului Aurelian, în condiţiile de criză a Imperiului Roman provocată şi de atacurile dacilor liberi şi ale migratorilor germanici şi de dificultatea menţinerii limes-lui la nord de Dunăre.

2. Identificaţi, pe baza lecţiei, patru consecinţe ale retragerii aureliene.

  1. decăderea economică;
  2. degradarea vieţii urbane;
  3. retragerea populaţiei în zonele rurale;
  4. intensificarea legăturilor cu romanitatea sud-dunăreană.

Continuă citirea →

Integrarea dacilor în lumea romană – Teste recapitulative pe lecţii

1. Cum a fost organizată Dacia în urma cuceririi romane?

În urma cucerii romane, Dacia a fost organizată ca provincie romană de rang imperial, supusă direct împăratului, cu capitala la Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa şi condusă de un guvernator cu titlul de „legatus Augusti pro praetore”.

2. Ce teritorii au intrat sub stăpânire romană?

Provincia Dacia a cuprins Transilvania, Banatul şi Oltenia, în timp ce Muntenia, Dobrogea şi sudul Moldovei au fost anexate provinciei romane Moesia Inferior, iar nordul şi centrul Moldovei, Crişana şi Maramureş nu au intrat sub stăpânire romană, fiind locuite de dacii liberi.

Continuă citirea →

Slavii în istoria românilor

Razboinici

În momentul când se prăbuşesc avarii, slavii, care se răspândiseră şi în aria noastră şi în toată Peninsula Balcanică, devin independenţi. De la avari au învăţat arta războiului şi au învăţat oarecum de la ei şi de la vecinii germanici cum să fie stăpâni asupra lor înşişi.

E interesant să observăm termenii care vor desemna pe şefii lor, ierarhia din structurile de stat ale slavilor, dintre care pe mulţi îi vom prelua şi noi: regelui i se va zice kral — provenind de la marele rege franc, mai apoi împărat, Carol cel Mare, în dialectele germane Karl, pronunţat de slavi Kral (termen preluat şi de unguri, Kirâly, şi de noi, crai); dar alte două titluri mari, ban şi jupan, sunt moştenite de la avari; boier e şi el turanic, ori peceneg, ori protobulgar (aşa numesc istoricii neamul de limbă türk care cucereşte de la bizantini, la sfârşitul secolului VII, Bulgaria de azi şi se lasă cu încetul slavizat de populaţia slavă majoritară); alţi doi termeni nobiliari, Jenez (cneaz) şi vitez (viteaz), ar fi de origine germană, respectiv Konig (rege) şi Viking (numele cuceritorilor scandinavi care din veacul al IX-lea până în veacul al XI-lea au făcut incursiuni în toată Europa de nord, pătrunzând în apus până în Franţa, Anglia şi Islanda, iar în răsărit până în Rusia unde, sub numele de varegi, întemeiază primul stat rus organizat).

Singurul termen de conducere autentic slav e voievod (sau voivod), la origine căpetenie de oaste, apoi, în spaţiul nostru — dar numai în spaţiul nostru, în Muntenia, Moldova şi Ardeal (căci regii unguri vor continua să dea acest titlu reprezentanţilor lor în Transilvania) —, cel mai mare peste ţară, şeful statului sau al ţinutului, însă, e o minune că, pe lângă termenul slav, apare şi numele latin de domn (dominus), pe care romanii, în ultimele veacuri ale imperiului, l-au dat chiar împăratului, şi pe care românii îl vor folosi şi pentru Domnul nostru Isus Cristos şi pentru Dumnezeu! El va fi cvasi-sinonim cu voievod, după cum jude va fi cvasi-sinonim cu cneaz.

Dar avem o şi mai admirabilă reminiscenţă a vechilor structuri romane: păstrarea în vocabular a cuvântului „împărat” (imperator), când de sute de ani românii nu mai au împărat, nici la nord de Dunăre, dar nici la sud, unde stăpânului de la Constantinopol i se zice de-acum în greceşte basileu, şi în limbile slave ţar (Caesar, pronunţat la origine Kaisar, care a dat la germani Kaiser şi la slavi csar!).

În genere însă, aproape toţi termenii care desemnează în limba noastră ierarhia nobiliară şi de conducere sunt termeni împrumutaţi de la slavi. De unde tragem concluzia că atunci când aceşti slavi încep să se amestece cu populaţia valahă rămasă pe teritoriul vechii Dacii, slavii au, un timp, o situaţie dominantă. (Vom vedea mai departe şi semnificaţia pe care o capătă cuvântul rumân.) întrucât conducătorii comunităţilor valahe se numeau juzi, cuvântul slav cneaz va deveni oarecum echivalent cu cuvântul jude (voi semnala mai departe o posibilă nuanţă), şi veacuri de-a rândul vom avea ori cneaz, ori jude, probabil după cum la origine era în fruntea unei comunităţi slave sau conducea o comunitate valahă.

Vor trebui câteva sute de ani până când aceşti slavi să se lase românizaţi. S-a întâmplat în aria noastră românească exact inversul a ce s-a întâmplat la sud şi sud-vest de Dunăre, în viitoarea Bulgarie şi în Serbia şi Croaţia unde, dimpotrivă, vorbitorii de limbă latină s-au lăsat slavizaţi. E un fenomen, aparent, ciudat, înseamnă că la noi au fost mai puţini slavi şi prin urmare românii (vlahii) i-au înglobat, ca să zic aşa, şi le-au dat limba română, pe când la sud, vorbitorii de limbă proto-română au fost cu vremea înghiţiţi de slavi, încât n-au rămas acolo decât din ce în ce mai puţini latinofoni, care au fost aproape toţi asimilaţi de slavi sau de greci.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri