Arhive etichetă: distrugere

Distrugerea Ierusalimului (IV)

ierusalim-distrugereIerusalimul era — şi încă este — un oraş împânzit de tunele subterane. Acolo au dispărut rebelii care au păstrat controlul asupra Citadelei şi Oraşului de Sus până în vest. Lui Titus i-a mai trebuit o lună de zile ca să cucerească şi restul Ierusalimului. Când oraşul a căzut, romanii şi aliaţii lor sirieni şi greci „au năvălit pe străduţe. Cu sabia în mână, i-au masacrat fără deosebire pe toţi cei ce le ieşeau în cale şi au incendiat casele cu tot cu cei care se refugiaseră înăuntru”. Noaptea, omorurile au încetat, iar „focul a pus stăpânire pe străzi”.

Titus a încercat să negocieze cu două căpetenii ale iudeilor de peste podul care traversa valea dintre Templu şi oraş, promiţând că le va cruţa viaţa dacă se vor preda. Dar aceştia au refuzat. El a ordonat jefuirea şi incendierea Oraşului de Jos, unde toate casele erau pline de cadavre. Când căpeteniile din Ierusalim s-au retras în Palatul lui Irod şi în Citadelă, Titus a pus să se facă nişte diguri ca să ajungă la ei şi, pe data de 7 în luna Elul, adică la mijlocul lui august, romanii au luat cu asalt fortificaţiile. Insurgenţii au continuat să lupte în tunele până când unul dintre şefii lor, Ioan din Giscala, s-a predat (a fost cruţat, deşi condamnat la temniţă pe viaţă). Cealaltă căpetenie, Simon ben Giora, a ieşit îmbrăcat într-un veşmânt alb dintr-un tunel de sub Templu şi a devenit unul dintre protagonişti la Triumful lui Titus, sărbătoarea victoriei de la Roma.

În haosul şi distrugerile sistematice care au urmat, a dispărut o lume, lăsând în urmă câteva momente îngheţate în timp. Romanii i-au măcelărit pe cei bătrâni şi bolnavi: scheletul mâinii unei femei, găsită pe pragul casei arse din temelii, este o dovadă a panicii şi terorii de atunci; cenuşa palatelor din Cartierul Evreiesc vorbeşte de la sine despre acest infern. Două sute de monede de bronz au fost găsite într-o prăvălie pe strada care trecea pe sub scara monumentală a Templului, probabil nişte economii ascunse în acel loc secret cu câteva ore înainte de căderea oraşului. Curând, chiar şi romanii s-au săturat de măcel.

Continuă citirea →

Distrugerea Ierusalimului (III)

distrugerea-ierusalimuluiÎn anturajul lui Titus se numărau o mulţime de iudei renegaţi, inclusiv trei ierusalimiţi — un istoric, un rege şi (se pare) o dublă regină care împărţea patul cu Cezar. Istoricul era consilierul lui Titus, Iosif Flavius, un comandant iudeu rebel care dezertase la romani, singura sursă a acestei relatări. Regele era Irod Agripa al II-lea, un iudeu romanizat, crescut la curtea împăratului Claudius; el fusese administratorul Templului iudeu, construit de străbunicul său Irod cel Mare, şi adesea locuise în palatul său din Ierusalim, deşi guverna teritorii disparate la nord de Israelul modern, în Siria şi Liban. Regele era aproape sigur însoţit de sora sa Berenice, fiica unui monarh evreu, de două ori regină prin căsătorie şi de curând amanta lui Titus. Duşmanii ei romani au numit-o mai târziu „Cleopatra evreică”. Avea în jur de patruzeci de ani, dar „era în floarea vârstei şi la apogeul frumuseţii ei”, observa Iosif Flavius. La începutul rebeliunii, ea şi fratele ei cu care trăia împreună (incestuos, pretindeau duşmanii lor) încercaseră să discute deschis cu rebelii, făcând un ultim apel la raţiune. Acum, cei trei iudei asistau neputincioşi la „agonia unui oraş faimos”, iar Berenice o făcea din patul celui care îl distrugea.

Ca o fiară sălbatică turbată de foame…

Prizonierii şi dezertorii aduceau veşti din oraşul asediat, veşti care l-au întristat mai ales pe Iosif Flavius, ai cărui părinţi erau acolo. Nici luptătorii nu mai aveau hrană, aşa că îi verificau şi îi disecau pe cei vii şi pe cei morţi ca să găsească aur, un colţ de pâine sau măcar grâu, „poticnindu-se şi împleticindu-se ca nişte câini turbaţi”. Mâncau bălegar de vacă, piele, cingători, încălţări şi paie vechi. O femei bogată pe nume Maria, care pierduse toţi banii şi nu mai avea hrană, a înnebunit de disperare şi şi-a omorât fiul, l-a fript, a mâncat jumătate din el şi a păstrat restul pentru mai târziu. Mirosul plăcut de carne friptă s-a răspândit prin oraş, rebelii l-au simţit, au căutat să vadă de unde vine şi au năvălit în casă, dar până şi aceşti criminali înrăiţi „au plecat tremurând” când au văzut cadavrul copilului pe jumătate mâncat.

Continuă citirea →

Secretele Bibliotecii din Alexandria (I)

biblioteca Alexandria ardereDistrugerea marii biblioteci din Alexandria a fost desăvârşită de arabi în anul 646 al erei creştine. Dar această distrugere a fost precedată de altele, iar înverşunarea în a face să dispară această colecţie fantastică a cunoaşterii este de o semnificaţie aparte.

Începuturile

Biblioteca din Alexandria pare să fi fost fondată de Ptolemeu I sau de Ptolemeu al II-lea. Oraşul în sine, după cum o arată şi numele, fusese înfiinţat de Alexandru cel Mare în iarna anului 331/330 înainte de Hristos. Se scurseră deci aproape 1000 de ani până când biblioteca să fie complet distrusă. Alexandria a fost, poate, primul oraş din lume construit complet din piatră, fară a se folosi în nici un fel lemnul. Biblioteca avea zece săli mari şi camere separate pentru cercetători.

Se mai discută încă despre data exactă a fondării şi numele fondatorului, dar adevăratul fondator, în sensul de organizator şi creator al bibliotecii, nu doar al regelui care domnea pe atunci, pare să fi fost un personaj numit Demetrios din Phalera. De la început, el strânse şapte sute de mii de cărţi, cărora le adăugă mereu altele. Cărţile erau cumpărate cu banii regelui.

Acest Demetrios din Phalera, născut între 354 şi 348 î.Hr., pare să-i fi cunoscut personal pe Aristotel. În 324 îHr. apare ca orator public, în 317 este ales guvernator al Atenei, pe care-o conduce timp de zece ani, din 317 până-n 307 î.Hr. Impuse un anumit număr de legi, mai ales una referitoare la reducerea luxului în cazurile de înmormântare. Pe vremea lui, Atena număra 90.000 de locuitori, 45.000 de străini admişi şi 400.000 de sclavi.

În ce priveşte persoana însăşi a lui Demetrios, istoria ni-l prezintă ca pe arbitrul eleganţei ţării sale. A fost primul atenian care şi-a decolorat părul în blond cu ajutorul apei oxigenate. 🙂 După aceea fu alungat de la guvernare şi se duse la Teba. Acolo scrise un mare număr de lucrări, printre care una cu un titlu ciudat, Pe marginea fasciculului de lumină din cer, care este, probabil, prima lucrare despre farfuriile zburătoare. În 297 î.Hr., faraonul Ptolemeu îl convinge să vină să se instaleze la Alexandria. Atunci fondează biblioteca. Ptolemeu I moare în 283 î.Hr. şi fiul său, Ptolemeu al ll-lea, îl exilează pe Demetrios la Busiris, în Egipt. Acolo este muşcat de un şarpe veninos şi moare.

Continuă citirea →