Arhive etichetă: Baiazid

Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul. (III) Asasinat sau sinucidere?

bayazidTrecuseră șapte luni de captivitate. Încercările de a-l elibera, fie răscumpărându-l, fie scoțându-l tainic (printr-un tunel) din captivitatea mongolă, eșuară. Nerăbdător, Yilderim se adresă lui Timur rugându-l să nu-i distrugă statul și să-l pună în libertate. „Astăzi sunt eu înfrânt, mâine poți fi tu” – ar fi spus fostul sultan. La acestea, Timur ar fi răspuns: „Așa este. Dar până când te vei întoarce de la Samarkand, voi așeza pe tătari în țara ta.”

Aceste cuvinte au mâhnit adânc pe captiv, fiindcă înțelegea că va trebui să însoțească pe Timur până în capitala sa din Samarkand (Asia centrală), împodobindu-i carul de triumf, și că în acest răstimp statul otoman, dat pe mâna tătarilor, se putea destrăma. Fire orgolioasă și impulsivă, Baiazid n-a putut suporta gândul unei asemenea umilințe. Câteva picături de otravă aflate sub piatra inelului ce-l purta au fost suficiente. Astfel muri la Akșehir, în Anatolia sudică, Yilderim Sultan Baiazid, în 9 martie 1403, după șapte luni și două săptămâni de captivitate.

Continuă citirea →

Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul. (II) Cuşcă de fier sau litieră?

baiazid timur lenk ankaraÎn vreme ce trupele lui Timur urmăreau resturile armatei otomane în retragere, Baiazid însoţea din oraş în oraş pe învingătorul său. Un corp de armată mongol cuceri Bursa, captură ceea ce mai rămăsese din tezaurul Curţii otomane (cea mai mare parte fusese salvată de Süleyman, fiul cel mai mare al lui Baiazid), prinse pe Olivera, soţia favorită a lui Yildirim, şi o trimise lui Timur. Curând fu cucerit Izmirul (Smirna) şi restabilite principatele de Saruhan, Karamau, Germiyam şi altele, iar fiii lui Baiazid (Suleyman, Isa, Musa, Mustafa şi Mehmed), incitaţi de Timur, dar mai ales de propria lor sete de putere, începură o dispută acerbă pentru tronul de la Edirne (Adrianopol), noua capitală din 1402. Ea avea să se termine abia în 1413, prin victoria lui Mehmed I Celebi (1413-1421). În Balcani se reluară luptele împotriva otomanilor, iar împăratul Bizanţului prestă omagiu şi plăti tribut hanului turcoman, în timp ce suveranii occidentali intrară în relaţii cordiale cu învingătorul adversarului lor de odinioară. Astfel, întreaga operă a lui Baiazid se destrămă.

Cuşcă de fier sau litieră?

S-a scris destul de mult despre cele şapte luni şi două săptămâni de captivitate a fostului sultan; dar această perioadă nu este nici până astăzi elucidată şi există, credem puţine şanse de a fi luminată vreodată. Explicaţia constă în faptul că izvoarele sunt confuze, tendenţioase şi contradictorii.

S-au format două curente de opinii: unii istorici susţin că Baiazid a fost transportat într-o cuşcă de fier, fiind deci rău tratat de Timur, alţii pledează pentru o reinterpretare a izvoarelor şi legendelor în legătură cu această chestiune, acreditând teza că, în realitate, sultanul captiv a fost purtat într-o litieră; prin urmare, a fost tratat cu cinste.

În afară de aceste păreri au mai fost lansate şi altele. S-a afirmat, de exemplu, că Timur s-ar fi urcat pe cal punând piciorul pe spinarea lui Baiazid sau că fostul sultan ar fi fost hrănit laolaltă cu câinii hanului, din resturile de la masa acestuia. S-a mai spus că Timur căuta să-l umilească pe Yildirim, obligând-o pe Olivera să danseze ca o sclavă în faţa curţii hanului şi a captivului însuşi.

Continuă citirea →

Enigme ale istoriei – Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul (prima parte)

baiazid sultan ilderim fulgerulCând, în primăvara anului 1402, armatele hanului turcoman Timur cel Şchiop îşi făcură apariţia în Asia Mică, nimeni din Imperiul otoman, din Bizanţ sau din Europa nu bănuia că lui Baiazid, aflat în culmea puterii, i se pregătea lovitura de graţie.

În acel moment, sultanul otoman asedia, pentru a treia oară, Constantinopolul. Europa aştepta, din clipă-n clipă, vestea căderii marii cetăţi de pe Bosfor. Palmaresul victoriilor lui Baiazid era aşa de impunător încât cucerirea acelei „punţi de aur între Orient şi Occident”, care fusese, atâta vreme, Bizanţul, părea să nu fie decât o chestiune de timp.

Într-adevăr, într-o bătălie memorabilă, care-i adusese şi epitetul de Yildirim (Fulgerul), datorită apariţiei sale neaşteptate, într-o noapte, sub zidurile cetăţii Nicopole, Baiazid învinsese, în 1396, floarea cavaleriei europene. Ca urmare a acestei victorii, ce uimise şi înspăimântase Europa, pământurile bulgare fură anexate statului otoman, ele devenind, potrivit practicii din Orient, proprietatea sultanului. Albania sudică şi Thesalia căzuseră, de asemenea, sub stăpânirea sa. În Asia Mică fură supuse autorităţii sale numeroase principate. Pentru prima oară orientalii acordară unui suveran otoman titlul de „stăpân al ţinuturilor Romei”, în virtutea faptului că stăpânea teritorii care aparţinuseră odinioară Imperiului roman, iar occidentalii pe acela de „Imperator Turchorum“. Dar pentru a se fonda un adevărat imperiu otoman trebuia să cadă Constantinopolul, cu strâmtorile Bosfor şi Dardanele, cu legăturile sale cu Mediterana, Marea Neagră şi Marea Egee.

Continuă citirea →

Mircea cel Bătrân. Nicopole

Mircea cel Batran

În  cortul celor doi stăpânitori  de la  Baia de  Aramă,  mijlocul  drumului  dintre  munţi şi  Dunăre,  Domnul  Mircea  grăi  către Regele  Sigismund  în  seara  când  aflară  că niciun picior de turc sau de bulgar nu se mai afla pe malul românesc:

 Dumnezeu  ne-a  stat  într-ajutor,  frate Sigismund.  Pentru  buna  ta  credinţă,  iată că  păgânii  sunt  acum  şi  mai  departe  de fruntariile Măriei Tale. Ştiu că te vei putea bucura în pace!

— Asemenea  şi  Măria  Ta,  frate  Mircea. Căci  amândoi,  după  ostenelile  pe  care le-am  îndurat,  drept  avem  şi  la  câţiva  ani de hodină!

Spunând  acestea  Sigismund  sorbi  cu sete  din  berea  bălaie.  Cu  toate  astea domnul Ţării Româneşti nu părea împăcat în cugetul său, căci zise:

— Nu  la  hodină  mă  gândesc,  frate Sigismund,  ci  mai  curând  la  luptă  nouă! Căci păgânul de peste Dunăre pace nu ne va  lăsa,  oricât  am  râvni-o  noi. M-am măsurat  adesea  cu  el, îi  cunosc  poftele nesăţioase  şi  puterea.  Până  nu-l  vom răpune,  nici  să  nu  ne  gîndim  că  ne  vom bucura de o zi sau o noapte de pace!

Continuă citirea →

Mircea cel Bătrân. Rovine

Mircea cel Batran, domn al Tarii Romanesti

Baiazid-Fulgerul,  după  ce  bătu  pe cneazul  sârbilor,  nu  se  întoarse  asupra românilor, ci  găsi cu cale a se război întâi cu bulgarii, pe care-i avea în preajmă şi din pricina  cărora  nu  putea  porni  împotriva Bizanţului. Lupta fu grea, deoarece bulgarii fugeau  în  munţi  şi  se  năpusteau  asupra turcilor, numai când le venea la îndemână.

Dar  inima  puterii  turceşti  bătea  tot  în Asia,  de  unde  veneau  oștile  şi  unde  se înturnau  ienicerii,  când  îmbătrâneau nevătămaţi. Adesea  însuşi sultanul,  lăsând în  locu-i  vreun paşă,  poposea  în  câmpiile Anatoliei,  unde  punea  la  cale  trebile poporului.

Mircea nu se lăsă înşelat de acest răgaz de pace. El ştia că până la urmă Baiazid tot are să pornească spre Dunăre, întâi spre a se  răzbuna,  apoi  spre  a  pune  mâna  pe Dobrogea.

Continuă citirea →

Mircea cel Bătrân. Câmpia Mierlelor

Mircea cel Batran

Acum  600  de  ani,  Muntenia, care  se  numea  pe  atunci  Ţara Românească,  era  stăpânită  de  Mircea, principe între creştini, cel mai viteaz şi cel mai  ager  la  minte,  aşa  cum  scrie  un cronicar al turcilor pe nume Leunclavius. Ţara  avu  în  vremea  sa  cea  mai  mare întindere  după  cum  se  vede  din  măreţul titlu  purtat  de  Domn: „…Io  Mircea, mare voievod  şi domn cu mila  lui  Dumnezeu  şi cu  harul  lui  Dumnezeu  stăpânind  şi domnind toată ţara Ungro-Vlahiei şi părţile de  peste  munţi, încă  şi  spre  părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi  Banatului  de  Severin  domn  şi  de amândouă  părţile  de  peste  toată  Dunărea şi  până  la  Marea  cea  Mare  şi  cetăţii Dârstorului stăpânitor“.

Dar  e  mai  greu  să  păstrezi  decât  să agoniseşti — căci agoniseala poate veni şi cu  noroc,  dar  păstrarea  se  face numai  cu chibzuială, hărnicie şi vitejie.

Mircea n-a urmat de-a dreptul părintelui său  Radu,  căci  era  al  doilea  fiu,  ci  mai târziu, după fratele său Dan, care, istovit în lupte grele cu ungurii, se săvârşi tânăr fiind.

Continuă citirea →

Unde au fost Rovinele?

În privinţa localizării Rovinelor, locul luptei şi biruinţei lui Mircea cel Bătrân, există controverse în istoriografia română. S-a dat oare această luptă pe Jii, în apropiere de Craiova, cam pe unde este mănăstirea Jitianu? A avut ea oare loc pe Ialomiţa, pe Argeş sau pe unul din râurile atinse în drumul dintre Turnu şi Curtea de Argeş, adică pe Vetea, pe Călmăţui sau pe Teleorman?

Continuă citirea →

Bătălia de la Nicopole. Cruciaţii împotriva lui Baiazid (II)

În clipa aceea se produsese catastrofa. Cavalerii francezi măturaseră ultimele elemente ale cavaleriei inamice, când în faţa lor apăru alt zid. Zidul ienicerilor! Cei mai vajnici ostaşi ai padişahului! Ienicerii nu ştiau ce înseamnă înfrângerea. Pentru ei nu exista decât alternativa victorie sau moarte! Zecile de mii de ieniceri, orânduiţi într-o imensă potcoavă, cu laturile întinse ca nişte braţe asupra flancurilor cavaleriei franceze, se strânseseră într-un vast cerc, prinzând-o la mijloc, ca într-un cleşte. Cruciaţii se văzuseră deodată înconjuraţi de un zid de fier alcătuit din zeci de mii de lănci aţintite spre ei.

Continuă citirea →

Bătălia de la Nicopole. Cruciaţii împotriva lui Baiazid (I)

Cruciaţii sărbătoreau căderea Vidinului, a cărui garnizoană turcă se predase după câteva zile de asediu. Ofiţerii vârstnici şi cu experienţă nu făcuseră mult caz de această ispravă militară, pe care o socoteau de minimă importanţă. Apărătorii turci fuseseră puţini la număr, iar rezistenţa lor, mediocră. Tinerii cruciaţi, care-şi făcuseră cu acel prilej botezul focului, se ambalaseră, lăsându-se cuprinşi de o adevărată isterie războinică. Printre ei ― majoritatea cruciaţilor abia dacă depăşiseră 20 de ani ― domnea un entuziasm indescriptibil.

Continuă citirea →

Securea călăului

Cruciada de la Nicopole din 1396 s-a încheiat cu un dezastru pentru creştini. Baiazid a ordonat ca 3000 de prizonieri să fie uciși drept represalii pentru uciderea prizonierilor turci din Rahova de către cruciații francezi. Masacrul creştinilor este prezentat cu mult realism de către scriitorul Vintilă Corbul în romanul Căderea Constantinopolelui:

„Securea călăului descrise un arc de cerc, sclipind în soare, şi se abătu bufnind sec peste grumazul omului cu obrazul lipit de butuc. Vertebrele cervicale plesniră, măduva şirei spinării se înfrăţi cu sfărâmăturile de oase, esofagul, glanda tiroidă, muşchii gâtului fură secţionaţi într-o frântură de secundă, iar din venele jugulare, deschise de tăişul securii, ţâşniră minuscule fântâni arteziene de sânge, sub pulsaţiile frenetice ale inimii care încă mai bătea. Capul desprins de grumaz se rostogoli pe podeaua eşafodului, sărutând cu buze inerte scândurile împurpurate. Trupul înveşmântat în zale se prăvăli la picioarele călăului, contorsionându-se spasmodic. Treptat, zvârcolelile-i încetară.

Continuă citirea →

Baiazid si Timur Lenk

După ce a fost învins şi capturat, sultanul Baiazid a fost adus în faţa învingătorului său, conducătorul mongolilor, Timur-Lenk (cel Şchiop). Văzând că Baiazid nu avea decât un singur ochi, acesta începu să râdă.

– Nu râde, Timur, de soarta mea; află că Dumnezeu este cel ce împarte regatele şi imperiile şi că mâine ţi se poate întampla acelaşi lucru care mi s-a întâmplat mie astăzi.

– Ştiu, răspunse Timur-Lenk, că Dumnezeu este împărţitorul coroanelor. M-a ferit domnul să râd de nenorocirea ta. Dar gândul care mi-a venit, privindu-te, e că aceste sceptre şi coroane trebuie să însemne foarte puţin lucru în faţa lui Dumnezeu, de vreme ce le împarte unora ca noi, unui chior ca tine şi unui şchiop ca mine.