Arhive etichetă: moartea

Tragediile din viața lui Mark Twain

mark twainMoartea fratelui mai mic, Henry

În primăvara anului 1858, Samuel Clemens (Mark Twain) îi găsise un loc pe vasul “Pennsylvania”şi fratelui său mai mic, Henry. Nu era o slujbă rentabilă, ci doar una promiţătoare: slujba de ajutor de împiegat. Samuel, ucenic-pilot, a făcut de câteva ori călătoria între New Orleans şi St. Louis împreună cu fratele său. La St. Louis cei doi fraţi locuiau în casa surorii lor, Pamela.

Într-o dimineaţă de mai, Samuel Clemens s-a trezit tulburat: îl văzuse în vis pe Henry, zăcând într-un sicriu de metal sprijinit pe două scaune, în salonul casei Pamelei.

La New Orleans, comandantul vasului îl însărcină pe Samuel Clemens să plece la St. Louis cu un alt vas. În cel dintâi port  în care se opri vasul său, Samuel Clemens află vestea înspăimântătoare: “Pennsylvania” sărise în aer în urma unei explozii a cazanelor.

Se spunea că sunt o sută şi cincizeci de morţi şi zeci de răniţi. Supravieţuitorii fuseseră transportaţi la Memphis – unde sosi în curând şi Sam, copleşit de presimţiri rele. Îl găsi pe Henry întins pe o saltea într-o clădire publică, transformată la repezeală în spital: avea plămânii arşi de aburul fierbinte al exploziei, şi trupul plin de răni îngrozitoare. Totuşi, datorită îngrijirii primite din partea unui medic bătrân şi inimos, pe nume Peyton, începu să dea semne de viaţă.

Continuă citirea →

Moartea lui Macedonski

Alexandru_MacedonskiVremea era tristă, chiar urâtă, afară viscolea, o ploaie măruntă amestecată cu zăpadă lovea în ferestre. În casă, în ziua de 23 noiembrie, un ultim consult medical împrăștie orice speranță: „în câteva zile, azi, mâine, poate și o săptămână”. Spre seară, un prieten al fiilor săi veni îngândurat să vadă. Zărindu-i trăsăturile i se desfăcură obosite, într-un zâmbet stins, sub lumina palidă a unei lămpi, fără însă a-l recunoaște. O amnezie subită îi îndepărta de memorie numele vizitatorului: „Aproprie-te – îmi zise el văzându-mă că-l privesc. Cine ești? Ia spune-mi? Nu te recunosc! – Sunt un prieten al copiilor dumitale, îi răspunsei eu. – Un prieten al copiilor mei? A, da! mi-aduc aminte! Ești tu, Mihail? – Da, chiar eu, și am venit să te văd! Ia spune-mi, cum te mai simți în astă seară? – Mai bine, dar pleacă, copilul meu sufletesc, că vreau să mă odihnesc.” Își acoperi ochii cu o carte, pe care se prefăcea că o citește, și ațipi în tăcere.

Către miezul nopții, respirația tot mai apăsătoare a bolnavului atrase cu spaimă atenția într-acolo. Abia fu deschisă ușa, când un fum înecăcios năvăli în odaie. În camera poetului, se aprinsese un coș de la sobă. Căzut în letargie, îl ridicară pe brațe cu mare greutate și îl duseră într-o încăpere de alături: „Ce s-a întâmplat? mi-a zis el, deschizând ochii mari și uitându-se mirat spre noi. – Nimica, maestre, s-a aprins coșul! Și atâta tot. – Cum numai atâta? zise el cu un zâmbet trist pe buze. Deci adevărat prevedeam eu că o pacoste nu vine niciodată singură.”

Continuă citirea →

Viața lui Vivaldi

vivadi-antonioVivaldi (Antonio Lucio) – compozitor italian (Veneția, 1678-Viena, 1741).

Preotul roșu

Fiul unui violonist legat de basilica San Marco din Venetia, el însuși violonist, a primit tonsura monahală la 15 ani și a fost hirotonisit preot la 25. Atins de o maladie cronică, despre care se presupune că era astm, cel pe care Veneția îl supranumea „Preotul roșu”, din cauza culorii părului său, a știut să se facă exceptat de la îndatoririle ecleziastice începând din 1703, iar din acel moment a putut să se consacre compoziției și învățământului.

Numit responsabil la La Pieta (așezământ dedicat orfanilor și copiilor ilegitimi ai orașului), în pofida unor întreruperi uneori foarte lungi, avea să rămână fidel acestei funcții până în 1740. Totuși,  a început să călătorească din ce în ce mai mult ca virtuoz și compozitor (Roma în 1722 și 1724, unde a cântat în fața Papei; probabil Dresda și Darmstadt, cu siguranță Amsterdam, unde a fost publicată cea mai importantă parte a creației sale; Florența, Praga, în sfârșit Viena, unde a murit, uitat și în mizerie). La La Pieta avea să formeze elevi, să întrețină o orchestră (repede devenită celebră în întreaga Europă) și să compună pentru concertele publice pe care așezământul le oferea duminica. Acestor ocupații, deja solicitante pentru un om care se plângea fără încetare de sănătatea sa oscilantă, din 1713 li s-a adăugat o debordantă activitate de impresar și de compozitor de opere, domenii în care a căpătat o autoritate suficient de mare pentru a provoca rivalități tenace.

Continuă citirea →

127 de la moartea scriitorului Ion Creangă

ion-creanga-portretAstăzi se împlinesc 127 de la moartea scriitorului Ion Creangă.

Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice „Amintiri din copilărie”.

Ion Creangă a murit la 31 decembrie 1889, la vârsta de 52 de ani. Bolnav de epilepsie şi devastat de moartea bunului său prieten Mihai Eminescu, Creangă şi-a găsit şi el sfârşitul în tutungeria fratelui său Zahie, doar cu câteva ore înainte de trecerea în noul an.

George Orwell. O biografie (III)

Boala

Pe 15 martie 1938, George Orwell a fost internat în sanatoriul Preston Hall din Aylesford (în apropiere de Maidstogeorge orwellne), Kent, în urma unei puternice hemoragii la plămâni. A fost suspectat de tuberculoză, dar s-a ajuns la concluzia că, după toate probabilitățile, e vorba de bronsiectazia plămânului stâng. A rămas în spital pe toată durata verii.

Omagiu Cataloniei

Pe 25 aprilie a apărut Omagiu Cataloniei, într-o ediție restrânsă, de 1.500 de exemplare. În ciuda faptului că acum este considerată drept una din cele mai bune opere a lui Orwell, până în 1951, la ora când avea să fie publicată cea de-a doua ediție a ei, după moartea lui Orwell, această primă ediție limitată nu se epuizase.

Continuă citirea →

Moartea lui Shelley

shelleyPercy Bysshe Shelley: decedat în 1822, la vârsta de 29 de ani.
Cauza morții: Înecare accidentală în mare
Locul de odihnă: Incinerat pe plaja de la Viareggio; cenușa păstrată în cimitirul protestant din Roma.
Văzut ultima dată: Întins pe puntea bărcii sale, Don Juan, citind un volum cu cele mai recente poezii ale lui Keats.

O furtună violentă și izbucnită din senin în apropiere de coasta Italiei, cu o durată de numai 20 de minute, a pus capăt vieții lui Percy Bysshe Shelley, fiul unui baronet, care în scurta sa carieră a devenit unul dintre cei mai controversați filosofi și poeți romantici englezi. El a murit la un an după prietenul său Keats, fiind măturat de un val de pe puntea micului său iaht, Don Juan, iar când corpul i-a fost aruncat pe mal, în buzunarul de la piept al lui Shelley a fost găsit un volum cu cele mai recente poezii ale lui Keats.

Continuă citirea →

Moartea lui John Keats

john keatsJohn Keats – Decedat în 1821, la vârsta de 26 de ani

Cauza morții: tuberculoză
Locul de odihnă: cimitirul protestant din Roma
Ultimele cuvinte: rugându-și un prieten să-i ușureze respirația: “Ridică-mă, căci acum mor. Voi muri ușor. Nu-ți fie teamă. Slavă Domnului că a venit.”

Amintit, în primul rând ca poet, John Keats a fost și un medic licențiat ce și-a diagnosticat corect consumpția care i-a luat viața în mod tragic la numai 26 de ani. El mai avusese anterior contact personal cu această boală, molima secolului în care a trait.

Fiind cel mai mare dintre cei patru copii ai unui administrator de grajduri cu cai de închiriat din Londra, Keats a fost la vârsta de 15 ani martorul morții mamei sale în urma unei suferințe prelungite provocate de tuberculoză. Boala ei l-a afectat profund, astfel că el s-a hotărât să studieze medicina la celebrul spital londonez Guy’s, obținând licența în anul 1816. Ironia sorții a vrut ca unul dintre primii săi pacienți să fie fratele său Tom, a cărui suferință fatală era tot tuberculoza. Incapabil să prevină al doilea deces din familia sa, Keats a abandonat medicina, devotându-se poeziei, o pasiune ce debutase în tinerețe. Medicina fusese o deviere, o greșeală, însă, în același timp, un contact înfricoșător cu realitatea, deoarece el aflase despre caracterul molipsitor al tuberculozei și despre tendința bolii de a infecta familii întregi.

Continuă citirea →

Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul. (II) Cuşcă de fier sau litieră?

baiazid timur lenk ankaraÎn vreme ce trupele lui Timur urmăreau resturile armatei otomane în retragere, Baiazid însoţea din oraş în oraş pe învingătorul său. Un corp de armată mongol cuceri Bursa, captură ceea ce mai rămăsese din tezaurul Curţii otomane (cea mai mare parte fusese salvată de Süleyman, fiul cel mai mare al lui Baiazid), prinse pe Olivera, soţia favorită a lui Yildirim, şi o trimise lui Timur. Curând fu cucerit Izmirul (Smirna) şi restabilite principatele de Saruhan, Karamau, Germiyam şi altele, iar fiii lui Baiazid (Suleyman, Isa, Musa, Mustafa şi Mehmed), incitaţi de Timur, dar mai ales de propria lor sete de putere, începură o dispută acerbă pentru tronul de la Edirne (Adrianopol), noua capitală din 1402. Ea avea să se termine abia în 1413, prin victoria lui Mehmed I Celebi (1413-1421). În Balcani se reluară luptele împotriva otomanilor, iar împăratul Bizanţului prestă omagiu şi plăti tribut hanului turcoman, în timp ce suveranii occidentali intrară în relaţii cordiale cu învingătorul adversarului lor de odinioară. Astfel, întreaga operă a lui Baiazid se destrămă.

Cuşcă de fier sau litieră?

S-a scris destul de mult despre cele şapte luni şi două săptămâni de captivitate a fostului sultan; dar această perioadă nu este nici până astăzi elucidată şi există, credem puţine şanse de a fi luminată vreodată. Explicaţia constă în faptul că izvoarele sunt confuze, tendenţioase şi contradictorii.

S-au format două curente de opinii: unii istorici susţin că Baiazid a fost transportat într-o cuşcă de fier, fiind deci rău tratat de Timur, alţii pledează pentru o reinterpretare a izvoarelor şi legendelor în legătură cu această chestiune, acreditând teza că, în realitate, sultanul captiv a fost purtat într-o litieră; prin urmare, a fost tratat cu cinste.

În afară de aceste păreri au mai fost lansate şi altele. S-a afirmat, de exemplu, că Timur s-ar fi urcat pe cal punând piciorul pe spinarea lui Baiazid sau că fostul sultan ar fi fost hrănit laolaltă cu câinii hanului, din resturile de la masa acestuia. S-a mai spus că Timur căuta să-l umilească pe Yildirim, obligând-o pe Olivera să danseze ca o sclavă în faţa curţii hanului şi a captivului însuşi.

Continuă citirea →

Enigme ale istoriei – Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul (prima parte)

baiazid sultan ilderim fulgerulCând, în primăvara anului 1402, armatele hanului turcoman Timur cel Şchiop îşi făcură apariţia în Asia Mică, nimeni din Imperiul otoman, din Bizanţ sau din Europa nu bănuia că lui Baiazid, aflat în culmea puterii, i se pregătea lovitura de graţie.

În acel moment, sultanul otoman asedia, pentru a treia oară, Constantinopolul. Europa aştepta, din clipă-n clipă, vestea căderii marii cetăţi de pe Bosfor. Palmaresul victoriilor lui Baiazid era aşa de impunător încât cucerirea acelei „punţi de aur între Orient şi Occident”, care fusese, atâta vreme, Bizanţul, părea să nu fie decât o chestiune de timp.

Într-adevăr, într-o bătălie memorabilă, care-i adusese şi epitetul de Yildirim (Fulgerul), datorită apariţiei sale neaşteptate, într-o noapte, sub zidurile cetăţii Nicopole, Baiazid învinsese, în 1396, floarea cavaleriei europene. Ca urmare a acestei victorii, ce uimise şi înspăimântase Europa, pământurile bulgare fură anexate statului otoman, ele devenind, potrivit practicii din Orient, proprietatea sultanului. Albania sudică şi Thesalia căzuseră, de asemenea, sub stăpânirea sa. În Asia Mică fură supuse autorităţii sale numeroase principate. Pentru prima oară orientalii acordară unui suveran otoman titlul de „stăpân al ţinuturilor Romei”, în virtutea faptului că stăpânea teritorii care aparţinuseră odinioară Imperiului roman, iar occidentalii pe acela de „Imperator Turchorum“. Dar pentru a se fonda un adevărat imperiu otoman trebuia să cadă Constantinopolul, cu strâmtorile Bosfor şi Dardanele, cu legăturile sale cu Mediterana, Marea Neagră şi Marea Egee.

Continuă citirea →

Bayard. Păcate şi virtuţi cavalereşti (II)

cavalerul bayardTrecură anii… Carol al VIII-lea se săvârşi din viaţă în 1498. Anii consumară apoi şi domnia lui Ludovic al XII-lea, care, mânat de aceeaşi aviditate, continuase să pârjolească Peninsula Italică.

Suit pe tronul Franţei la începutul anului 1515, Francisc I era frumos şi desfrânat, îndrăzneţ şi risipitor, însetat de putere şi nepăsător la suferinţele poporului său. Ispitit şi el de prada pe care o reprezenta Italia, trimise vorbă lui Bayard să se îndrepte spre această ţară, pentru a comanda avangarda oştirii franceze.

Vestea sosirii lui în valea râului Pad sosi ca un trăsnet asupra duşmanilor. „Acest Bayard a trecut munţii, dar îl voi prinde ca pe un porumbel în colivie!” – se făli Prospero Colonna, comandantul armatei papale. Câteva săptămâni mai târziu, el era cel care lâncezea în cuşca lui Bayard. Întreaga oaste a pontifului de la Roma capitulă, ceea ce sili pe mercenarii elveţieni să se retragă spre Milano.

Câteva zile mai târziu, Francisc I îşi aducea trupele în câmpia lombardă. La Marignano, nu departe de Lodi, avu loc a mare bătălie, în cadrul căreia 30.000 de pedestraşi şi 9.000 de călăreţi francezi, susţinuţi de o artilerie excelentă, înfruntară pe cei 28.000 de pedestraşi elveţieni ai cardinalului de Sion. Dar aceştia erou soldaţi dârji, înalţi şi atletici, mândri de răsunătoarele lor victorii de la Granson, Morat şi Novara. În acordurile corului din cantonul Uri, ei înaintau la luptă în rânduri strânse, bizuindu-se pe forţa loviturii şi pe îndemânarea braţelor.

Bayard era în elementul lui. Aplecat pe cal, se avânta printr-o pădure de lănci, lovind în faţă şi în spate, în dreapta şi în stânga. Pe neaşteptate, un grup de vrăjmaşi îl înconjură pe Francisc I, gata să-l doboare. Dar cavalerul interveni năprasnic, salvându-l de la captură.

Continuă citirea →

Viaţa lui Iulius Cezar (ultima parte)

Caius Iulius Cezar

Războiul civil

La 10-11 ianuarie 49 î.Hr., Cezar şi-a condus trupele peste micul râu Rubicon, graniţa dintre provincia Gallia Cisalpină şi Italia propriu-zisă. Astfel a îndeplinit prima faptă de război. Însă nu aceasta era problema esenţială, ci dacă felul greşit în care lumea greco-romană era condusă de nobilimea romană trebuia lăsat să continue ori să fie înlocuit cu un regim autocrat. Ambele variante ar fi dus la un război civil dezastruos. Recuperarea ulterioară parţială a lumii greco-romane sugerează totuşi faptul că varianta Cezar era răul mai mic.

Războiul civil a fost o tragedie, deoarece nu era dorit nici de Cezar, nici de Pompei, nici de o mare parte a nobilimii, iar cetăţenii romani sperau să se menţină pacea. Însă cele trei părţi importante politic erau prinse în capcană. Succesul lui Cezar în construirea puterii sale politice îi făcuse pe susţinătorii vechiului regim să fie atât de înverşunaţi împotriva lui, încât se confrunta cu a alege între a sta la mila duşmanilor lui sau a lua într-adevăr puterea la care era acuzat că aspiră. Şi-a dat seama că nu putea rezolva acea dilemă reducându-şi nevoile la minimul necesar pentru securitatea sa. Cât despre Pompei, gelozia sa tot mai mare faţă de Cezar îl adusese atât de aproape de nobilime, încât nu se mai putea împăca din nou cu Cezar fără să-şi ştirbească reputaţia.

Continuă citirea →

Dostoievski. Boala şi moartea

Dostoievski mort

La sfârşitul anului 1879, doctorul M.N. Snitkin, rudă cu Anna Grigorievna (soţia lui Dostoievski), l-a consultat la cererea ei pe Feodor Mihailovici şi, după ce l-a liniştit pe bolnav, i-a comunicat ei că boala a făcut progrese funeste şi că în situaţia lui actuală emfizemul poate ameninţa viaţa bolnavului. Vasele mici ale plămânilor deveniseră atât de subţiri şi de fragile, încât în urma unui efort fizic sau a unor frământări sufleteşti se puteau sparge. Trebuiau evitate cu orice preţ astfel de eforturi.

Moştenirea rămasă de la familia Kumanin, care l-a împovărat ani de zile pe Dostoievski din cauza disputelor familiale şi învinuirilor reciproce, i-a dat în ianuarie 1881 ultima sa lovitură, de data aceasta fatală. Conform unei dispoziţii testamentare speciale a răposatei mătuşi cu privire la proprietăţile sale funciare, în ianuarie 1881, Dostoievski a fost pus în posesia unei părţi a domeniului ei din Reazan, cu condiţia să le despăgubească cu bani pe surorile lui. Asta a şi dus la un deznodământ nefericit.

Continuă citirea →

Destinul a fost generos

terorist

În primele ore ale nopţii de 24 mai 1940, Troţki mai lucra încă. Se refugiase în Mexic, încercând să scape de ura lui Stalin şi pregătea o carte despre dictatorul sovietic. Restul familiei se dusese demult la culcare. Cam pe la ora 2,30, neputând să doarmă şi simţindu-se agitat, a luat un somnifer şi a adormit profund. Curând, viaţa sa va fi în mare primejdie. Cea mai detaliată relatare a celor întâmplate atunci este dată de Natalia, soţia lui Troţki, în cartea pe care a scris-o îmreună cu Victor Serghe, Viaţa şi moartea lui Leon Troţki.

Cam pe la ora 4 dimineaţa, toată casa a fost trezită brusc de împuşcăturile care veneau de afară. Oamenii de pază ai poliţiei fuseseră dezarmaţi de un grup mare de indivizi conduşi de un „maior” vânjos. Bucăţele de beton zburau deja din ziduri înainte ca lumea din casă să-şi dea seama de ceea ce se întâmplă. Camera s-a umplut de fum şi un flux continuu de gloanţe zbura prin geamul deschis. Natalia l-a împins pe Troţki într-un colţ în spatele patului, acoperindu-l cu propriul său trup.

Continuă citirea →

Viaţa Iuliei Hasdeu (I)

Iulia Hasdeu

Pe data de 2 noiembrie 1869, lui B. P. Hasdeu îi era dat să trăiască poate cel mai fericit moment al existenţei sale –  naşterea Iuliei, unicul său copil, atât de mult aşteptat. Botezată cu acelaşi nume ca al mamei – dintr-o mistică tendinţă de contopire într-un tot indestructibil a celor două fiinţe apropiate, dar şi ca un semn de suprem omagiu adus soţiei – fetiţa venea pe lume în casa din strada Carol I, nr.14, Bucureşti pentru a da un nou sens vieţii părinţilor săi.

Continuă citirea →

Ultimul exil şi moartea lui Carol al II-lea (III)

Totul se termină

Dezamăgit de atitudinea anglo-americanilor, fostul suveran român şi-a îndreptat atenţia spre cealaltă tabără a Aliaţilor, sovieticii, cu ajutorul cărora spera să poată reveni pe tronul României, reeditând, în alte împrejurări, „restauraţia“ din 8 iunie 1930.

Continuă citirea →