Arhive etichetă: zeu

Legenda lui Hefaistos

hefaistosHefaistos. Identificat de romani cu Vulcan, era zeul focului.

Potrivit lui Homer, era fiul lui Zeus şi al Herei; tradiţiile ulterioare susţin totuşi că nu avea tată şi că Hera îl adusese pe lume fără participarea lui Zeus, fiind geloasă pe regele zeilor care, la rândul său, o adusese pe lume pe Atena fără ea (Hesiod, Teogonia, 928). Potrivit tradiţiei, Hefaistos s-a născut atât de slab şi de fragil (era şchiop de ambele picioare), încât chiar şi mama sa îl dispreţuia şi, ca urmare, l-a aruncat din vârful Olimpului (Iliada, 18.395). Zeiţele mării Tethys şi Eurinome l-au primit binevoitoare şi l-au ţinut lângă ele nouă ani, timp în care Hefaistos a locuit într-o peşteră de pe fundul Oceanului, făurind bijuterii pentru ele. Mai apoi el s-a întors însă în Olimp, unde a avut rolul de făurar al zeilor (Imnul homeric către Apollo, 139 şi urm.).

Cu toate că a fost tratat cu cruzime de mama sa, tradiţia ni-l prezintă purtându-se politicos şi afectuos cu ea (cu o singură excepţie, după cum vom vedea); odată i-a luat chiar apărarea în timpul unei dispute cu Zeus. Regele zeilor s-a înfuriat atunci atât de rău, încât l-a apucat pe Hefaistos de un picior şi l-a aruncat din cer (Iliada, 1.590). Căderea lui Hefaistos a durat o zi întreagă; în final, el a ajuns în insula Lemnos, ai cărei locuitori i-au făcut o primire cordială; din cauza căzăturii Hefaistos a rămas însă şchiop. Această versiune a fost adoptată de scriitorii mai târzii, pe când în poemele homerice beteşugul lui Hefaistos este atribuit primei sale căderi, provocată de Hera, sau este considerat o slăbiciune din naştere care a determinat, după cum am văzut, reacţia violentă a Herei.

Continuă citirea →

Legenda lui Heracle. (I) Erou și zeu

heracleHeracle. Personaj grec mitic, definit de Pindar ca „erou divin” şi considerat de atunci ca având o dublă natură, de zeu şi erou. Potrivit lui Homer, Heracle era fiul lui Zeus şi al Alcmenei, o muritoare, soţia lui Amfitrion din Teba (Beoţia). Zeus s-a dus la Alcmena luând înfăţişarea lui Amfitrion, pe când acesta era plecat la război; din această unire s-a născut Heracle.

În ziua când trebuia să se nască Heracle, pe când Zeus se lăuda că urma să devină tatăl unui erou ce avea să domnească asupra neamului lui Perseu, care era strămoşul lui Amfitrion, precum şi al Alcmenei, Hera, geloasă din cauza trădării soţului, a reuşit să-l convingă să jure că va fi rege urmaşul lui Perseu ce urma să se nască în acea zi; s-a grăbit apoi să ajungă la Argos, unde a grăbit durerile soţiei lui Stenelos, alt fiu al lui Perseu, şi a făcut ca Euristeu să se nască înainte de vreme, amânând în acelaşi timp naşterea lui Heracle şi lipsindu-l pe acesta din urmă de domnia pe care Zeus o pregătise pentru el.

Continuă citirea →

Adonis

Adonis – divinitate feniciana vegetatiei, de o frumusete rara. El a fost rodul incestului involuntar comis de Cinyras, regele Ciprului, cu fiica sa, Myrrha. Cnad acesta afla ca tanara cu care facuse dragoste era fiica lui, o alunga. Cainta Myrrhei ii indupleca pe zei care o prefac intr-un arbore (myrrha=smirna), din a carui scoarta picura lacrimile remuscarii.

Ocrotita de Afrodita, Myrrha-copacul naste un prunc desavarsit. Ovidiu, in Metamorfoze, face urmatoarea descriere: „Arborele se crapa si prin scoarta spintecata da afara sarcina vie. Copilul scanceste. Naiadele il aseaza pe iarba moale si-l ung cu lacrimile mamei sale.”

Crescut de Persefona, la rugamintea Afroditei, el ajunge obiectul disputei dintre cele doua zeite. Zeus hotaraste sa stea cate patru luni cu fiecare dintre ele si patru luni unde doreste.

Mitul mortii si al reinvieri sale este simbolul vegetatiei care moare si renaste in fiecare an.

Mitul sau apare atat la antici (Ovidiu, Metamorfoze; Vergiliu, Eneida s.a.), cat si la moderni (Shakespeare, Venus si Adonis; La Fontaine, Adonis s.a.).

Circula expresia: Frumos ca un Adonis, o formula superlativa pentru infatisarea fizica masculina.