Arhive etichetă: enigme

Enigme ale istoriei: Neverosimila cruciadă a copiilor (IV) Furtunile mării și lanțurile sclaviei

cruciada-copiilorConform aceloraşi izvoare „clasice“, Inocenţiu a sprijinit Cruciada copiilor numai atât cât ea și-a jucat rolul de „deşteptător” al celor maturi. Venirea micilor pelerini în Peninsula Italică a marcat sfârșitul înscenării: de o veritabilă expediție nu putea fi vorba, întrucât ea ar fi antrenat mari cheltuieli și s-ar fi soldat inevitabil cu un răsunător eșec. Așadar – relatează cronicarii – papa și-a luat mâna protectoare de deasupra nevârstnicilor combatanţi.

Cârmuitorii Genovei au refuzat să-i primească pe „cruciați“ între zidurile orașului, silindu-i să-și improvizeze o tabără la malul mării. Dar cum apele ei se încăpăţânau să nu lase niciun loc de trecere copiilor, aceştia au pornit mai departe, spre sud. Câteva sute au rămas, însă, în împrejurimile portului, fiind adoptați în cele din urmă de o seamă de familii genoveze, înduioşate de trista lor soartă.

Ceilalți au trecut succesiv prin Piacenza, Modena și Livorno, sosind după două săptamâni la Pisa. Aici, două nave comerciale, care urmau să plece în Asia Mică, s-au oferit să ia la bord un număr de peste o mie de „cruciați“, pentru a-i transporta în Palestina. La începutul lunii octombrie, corăbiile au ridicat ancora şi, cu pânzele umflate de un vânt puternic, s-au făcut nevăzute în larg. De atunci, nu s-a mai știut nimic despre ele. Au naufragiat în cursul unei furtuni? Au fost capturate de pirați ? Cert este că la destinaţie nu au mai ajuns.

Continuă citirea →

Anunțuri

Enigme ale istoriei: Neverosimila cruciadă a copiilor (III) Părintele inchiziției

cruciada-copiilorÎnainte de a relata mai departe versiunea „clasică” a uimitoarelor evenimente, să amintim câteva date referitoare la perioada în care se desfășurau aceste întâmplări.

Scaunul pontifical al Vaticanului era 0cupat pe atunci de Inocențiu III. Giovanni Lotario, conte de Segni, fusese ales papă la 0 vârstă neobișnuit de tânără – 38 ani. Izvoarele istorice ni-l înfățișează pe Pontif ca pe un personaj pe care problemele de doctrină ale catolicismului îl preocupau infinit mai puțin decât lupta pentru acapararea puterii pe cuprinsul întregului continent.

Considerându-se rex et sacerdos – deci întâi rege și apoi preot – el nu a ezitat să proclame, într-una din Epistolele sale, „că papalitatea este deasupra tuturor suveranilor, mai presus de toate popoarele şi de toate regatele“. Folosind fără niciun scrupul cele mai josnice procedee de la șantajul cu excomunicarea până la trimiterea de spioni și asasini plătiți la curțile adversarilor săi -, recurgând la forța armată ori de cite ori i se părea necesar, jertfind cu o disprețuitoare indiferență viețile a zeci de mii de oameni, Inocențiu și-a atins cele mai multe din țeluri: l-a umilit și supus pe regele Filip al Frantei; a readus Anglia lui loan-fără-de-Țară sub dominația bisericii catolice; şi-a impus voința lui Frederic II, aflat pe tronului Sfântului Imperiu Romano-German; a obținut declarații de vasalitate din partea Suediei, Danemarcii și Poloniei ; a obligat Portugalia să-i plătească tribut…

Tot lui i se datoreşte iniţierea şi crearea uneia dintre cele mai sinistre instituții ale evului mediu, care a servit tot ca unealtă a supremației papale. E vorba de Sfântul Oficiu al Inchiziției, ale cărui tribunale au terorizat timp de secole întreaga lume catolică.

Continuă citirea →

Enigme ale istoriei: Neverosimila cruciadă a copiilor (II) „Pre mare păşind, fără a se uda”

childrenAproape în acelaşi timp, Klaus propovăduia copiilor din aşezările de pe Valea Rinului o cruciadă similară. Despre el, informaţiile sunt şi mai puține decât despre Etienne: nu numai că nu-i cunoaştem numele de familie, dar nici măcar nu ni se indică vârsta aproximativă. Tot ce ştim este că s-a născut într-un sat renan şi că şi-a ţinut primele predici în fața „Sanctuarului celor trei regi“ din Koln.

Cel puţin aşa susţine cronica denumită Annales Spirenses, care-şi începe astfel relatarea: În anul Domnului 1212, a avut loc un mare pelerinaj, atât al bărbaţilor, cât și al copiilor. Despre adulţi nu ni se mai spune nimic, în schimb în privinţa copiilor detaliile devin din ce în ce mai abundente.

Către sfârşitul lunii iunie, grupul condus de Klaus a pornit spre sud, mai întâi de-a lungul Rinului, prin Koblenz şi Mainz, pentru a ajunge în cele din urmă în partea occidentală a Elveţiei de astăzi. Noi şi noi participanţi se adăugau convoiului, în rândurile căruia se aflau acum 20 000 „cruciaţi“. Glasurile lor subţiri intonau cu ardoare un imn în care se spunea că Nycolaus (numele latinizat al lui Klaus) cu cei fără de păcate intra-va în Ierusalim, pre mare păşind, fără a se uda.

Continuă citirea →

Enigme ale istoriei: Neverosimila cruciadă a copiilor (I) Un rege lipsit de entuziasm

cruciada-copiilorLuna mai a anului 1212: un mic păstor în vârstă de 12 ani, pe nume Etienne, lansează o chemare către copiii Franței pentru a porni la eliberarea Locurilor Sfinte, căzute în mâinile musulmanilor. Câteva săptămâni mai târziu, un băiețaş de țăran, Klaus, adresează la Koln un apel asemănător celor de o vârstă cu el din principatele şi ducatele germane. Cei doi „predicatori“ reuşesc să strângă o mulțime numărând în total 50 000 copii, care ajung – în Franta și Italia – la ţărmul Mediteranei. Traversarea mării nu va fi o problemă: proorocii vestesc că apele se vor despica în două, lăsând un culoar de trecere pentru mărunții combatanţi.

Aşa începe, în linii mari, unul dintre cele mai bizare episoade ale întunecatului ev de mijloc: Cruciada copiilor. Cronicarul englez Matthew Paris 0 socoteşte drept „o greşeală de necrezut a istoriei“. Mulţi dintre confrații săi de mai târziu vor fi şi mai severi, punând la îndoială însăși autenticitatea relatărilor. Disputa continuă şi astăzi.

Realitate incontestabilă, până şi în privinţa amănuntelor… Sâmbure de adevăr învăluit într-o legendă care-l exagerează mult proporțiile… Născocire pură și simplă a cronicarilor vremii… Iată principalele poziții pe care se situează istoricii zilelor noastre față de fantastica (sau presupusa) înlănțuire de evenimente din cel de-al doilea deceniu al secolului XIII. În revista italiană „Storia ilustrata“, Paolo Maltese evocă modul cum s-a produs halucinantul episod, fără a uita să sublinieze că, dacă numeroși autori moderni şi contemporani îl socotesc doar ca absurdă fantezie a unor cronicari în goană după subiecte „tari“, alții îi admit existența istorică tratându-l ca pe un capitol din lunga şi crâncena luptă angajată de papalitate pentru a-şi asigura supremația în Europa. Fără a ne pronunța într-un sens sau altul, să vedem care este versiunea cronicărească a celor întâmplate.

Continuă citirea →

Enigmele contelui de Saint Germain

contele de saint germainAventurier din secolul al XVIII-lea, contele de Saint Germain a fost descris de Voltaire ca „omul care le știa pe toate și care nu moare niciodată”. Alchimist și membru al unor societăți secrete, acest conte ar fi descoperit secretul vieții veșnice, potrivit unor legende.

Contele de Saint Germain a rămas cunoscut în istorie mai puțin prin legăturile sale cu aristocrația europeană și mai mult prin numeroasele și fabuloasele povești care s-au țesut în jurul personalității sale.

Nu se știu prea multe despre originile sale. Se presupune că s-ar fi născut la sfârșitul secolului al XVII-lea și se spune că ar fi fost fiul nelegitim al prințului maghiar Francisc Rakoczi și al prințesei Amelie Charlotte von Hessen Rheinfels. Potrivit altor surse, contele ar fi fost fiul natural al văduvei regelui Carlos al II-lea, Marie-Anne de Neubourg. La vârsta de patru ani ar fi ajuns la unchiul său, Giovani Gastone de Medici, duce al Toscanei. În 1712, el și-ar fi ales numele de Saint Germain, cu care se prezenta în numeroasele sale peregrinări prin diverse colțuri ale lumii. În 1715 a plecat într-o călătorie în Mexic, Turcia, Iran și Malta. La curtea șahului Persiei ar fi învățat meseria de bijutier.

Continuă citirea →

Enigme ale istoriei – Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul (prima parte)

baiazid sultan ilderim fulgerulCând, în primăvara anului 1402, armatele hanului turcoman Timur cel Şchiop îşi făcură apariţia în Asia Mică, nimeni din Imperiul otoman, din Bizanţ sau din Europa nu bănuia că lui Baiazid, aflat în culmea puterii, i se pregătea lovitura de graţie.

În acel moment, sultanul otoman asedia, pentru a treia oară, Constantinopolul. Europa aştepta, din clipă-n clipă, vestea căderii marii cetăţi de pe Bosfor. Palmaresul victoriilor lui Baiazid era aşa de impunător încât cucerirea acelei „punţi de aur între Orient şi Occident”, care fusese, atâta vreme, Bizanţul, părea să nu fie decât o chestiune de timp.

Într-adevăr, într-o bătălie memorabilă, care-i adusese şi epitetul de Yildirim (Fulgerul), datorită apariţiei sale neaşteptate, într-o noapte, sub zidurile cetăţii Nicopole, Baiazid învinsese, în 1396, floarea cavaleriei europene. Ca urmare a acestei victorii, ce uimise şi înspăimântase Europa, pământurile bulgare fură anexate statului otoman, ele devenind, potrivit practicii din Orient, proprietatea sultanului. Albania sudică şi Thesalia căzuseră, de asemenea, sub stăpânirea sa. În Asia Mică fură supuse autorităţii sale numeroase principate. Pentru prima oară orientalii acordară unui suveran otoman titlul de „stăpân al ţinuturilor Romei”, în virtutea faptului că stăpânea teritorii care aparţinuseră odinioară Imperiului roman, iar occidentalii pe acela de „Imperator Turchorum“. Dar pentru a se fonda un adevărat imperiu otoman trebuia să cadă Constantinopolul, cu strâmtorile Bosfor şi Dardanele, cu legăturile sale cu Mediterana, Marea Neagră şi Marea Egee.

Continuă citirea →

O victorie abandonată?

batalia de la Poltava

Când tronul Suediei era ocupat de către un tânăr desfrânat şi trufaş, trei naţiuni puternice îşi uneau forţele ca să-i fure teritoriile. Carol al XII-lea le zdrobea repede pe toate trei, dar nu a continuat să-şi urmărească adversarii ruşi până la Moscova.

Marele război nordic a început în 1700 cu spectaculoasa victorie a regelui Carol al XII-lea al Suediei asupra ţarului Petru cel Mare al Rusiei la Narva, oraş baltic de importanţă strategică. Suedia, cunoscută ca Stăpâna Nordului datorită mâinii de fier cu care conducea Europa de Nord, părea destinată să devină şi împărăteasa Estului, căci niciun obstacol nu mai stătea în calea disciplinatei, invincibilei sale armate în drumul către slab apărata Moscova. Şi totuşi, Carol al XII-lea, enigmaticul tânăr geniu militar care devenise erou celebru peste noapte, s-a oprit. Să fi abandonat cea mai importantă ocazie a carierei lui? Vreme de nouă ani, Carol a condus campanii epuizante împotriva unui inamic mai puţin important, lăsându-i timp lui Petru să-şi facă o armată modernă şi să creeze marina militară a Rusiei. Rezultatul a fost bătălia hotărâtoare de la Poltava din 28 iunie 1709, când armata suedezilor era înfrântă şi mândrul lor rege silit să se refugieze umilit în teritoriile periferice ale Imperiului Otoman.

Continuă citirea →

Mâna neagră

Asasinarea lui Franz Ferdinand la Sarajevo

Gloanţele trase la 28 iunie 1914 la Sarajevo s-au dovedit a fi cele care au provocat Primul Război Mondial. Au fost tinerii conspiratori singurii vinovaţi sau au fost implicaţi şi alţii?

La 28 iunie 1914, duminică dimineaţa, prinţul moştenitor al Austro-Ungariei a fost întâmpinat cu bucurie de către locuitorii capitalei Sarajevo. Totuşi, puţin după ora 10, cineva a aruncat o bombă asupra maşinii deschise în care arhiducele Franz Ferdinand şi Sofia, ducesă de Hohenberg, soţia sa, străbăteau străzile din Sarajevo. Ridicând mâna să o protejeze pe Sofia de obiectul zburător, arhiducele a deviat proiectilul în afara vehiculului şi acesta a explodat în stradă, în spatele lor. Deşi câţiva dintre cei aflaţi în apropiere şi unii dintre ocupanţii următoarei maşini au fost răniţi uşor de schije, s-a decis să se meargă totuşi la ceremonia de bun venit de la primărie.

„Crezi că vor mai urma şi alte bombe?” şi-a întrebat furios Franz Ferdinand gazda, generalul Oskar Potiorek, guvernatorul militar al Bosniei. Încercând să nu dea prea mare importanţă incidentului, generalul a răspuns oaspetelui imperial: „Înălţimea Voastră crede oare că străzile sunt pline de asasini?” Se lua, totuşi, hotărârea ca restul drumului să se facă pe alt traseu decât cel stabilit anterior. Dar nimeni nu l-a informat şi pe şofer de schimbare.

Continuă citirea →

Povestea papesei Ioana – Adevăr şi legendă

Papii aflaţi în fruntea Bisericii creştine de la Roma în Evul Mediu erau, deseori, departe de a fi sfinţi. Poporul naiv, însă, era dispus să creadă orice poveste despre ei, oricât de scandaloasă ar fi fost.

Sudul Italiei e zguduit de puternice cutremure de pământ; despre Franţa se zvoneşte că e înecată în sânge; la Roma, oameni şi animale mor otrăviţi de mirosul pestilenţial al roiurilor de lăcuste putrezite în apă. Oamenii sunt cuprinşi de panică. Oare după împărăţia lui Carol cel Mare, încoronat cu doar o jumătate de secol în urmă, avea să vină sfârşitul lumii? Să fi fost Mohamed precursorul înfricoşătorului Antichrist şi înaintarea impetuoasă a fanaticilor săi adepţi spre Occident să fi anunţat sfârşitul creştinismului?

Anul 857. Locuitorii Romei îşi pun speranţa în Papa Ioan al VIII-lea, pe care l-au îndrăgit în cei doi ani de pontificat. Procesiunea condusă de acesta, de la basilica Sf. Petru la palatul rezidenţial din Lateran, de cealaltă parte a Tibrului, este însoţită de mulţimile care ovaţionează. Dar când grupul papal ajunge la o mică alee dintre Colosseum şi biserica Sf. Clement, Sfåntul Părinte se clatină şi se prăbuşeşte. În faţa spectatorilor îngroziţi, Papa Ioan se dovedeşte a fi o femeie cuprinsă de durerile facerii. În doar câteva clipe, naşterea copilului îi transformă pe credincioşi într-o mulţime furioasă, care îi înşfacă pe nefericită şi pe nou-nascut, îi târăsc dincolo de porţile oraşului şi îi ucid prin lapidare.

Continuă citirea →

Dracula – Patriotul vampir

Palid ca o stafie, cu dinţii ascuţiţi ca nişte ace din care picură sânge, vampiricul Dracula este chintesenţa ficţiunii horror. Adevăratul său strămoş, la fel de însetat de sânge, este fără îndoială un erou naţional.

„Sentimentul mi se schimbă însă în repulsie şi groază, când l-am vazut ieşind pe geam în întregime şi începând să se târască pe pereţii castelului deasupra hăului fioros, cu capul în jos, cu poalele pelerinei desfăcute în juru-i, ca nişte aripi mari.” Astfel şi-a zărit Jonathan Harker, tânărul asistent al avocatului englez, nobila gazdă, într-o noapte cu lună, în Transilvania, o regiune stâncoasă şi sălbatică din munţii Carpaţi ai României din timpurile moderne.

Mai înainte, contele Dracula, un barbat înalt şi palid, întotdeauna înveşmântat în negru, se purtase într-adevăr foarte ciudat. Când s-au auzit lupii urlând în valea aflată la 300 de metri mai jos de vechiul său castel de familie, ochii săi au sclipit şi a exclamat: „Ascultă-i – copiii nopţii. Ce muzică fac ei!” Când Harker s-a tăiat în timp ce se bărbierea, bătrânul i s-a repezit la gât, ochii săi au sclipit „cu un fel de furie demonică“, dar s-a retras când a atins lanţul cu cruce pe care oaspetele său îl avea la gât. Cu puţin înainte de acest episod, Harker a realizat că Dracula, deşi se afla în aceeaşi încăpere, nu se reflectase în oglinda de bărbierit.

Continuă citirea →

Wallenstein – generalul care credea în astre (II)

După campaniile din Danemarca, Wallenstein a înţeles pentru prima oară importanţa comerţului maritim şi a puterii navale. A obţinut numirea la conducerea unei armate imperiale care opera în Marea Nordului şi în Marea Baltică. Chiar visa ca după război să creeze o companie comercială care să rivalizeze cu cele engleze şi olandeze. Dar a trebuit să abandoneze proiectul după ce asediul său asupra portului baltic Stralsund a eşuat.

Continuă citirea →

Un cap lipsă

Curând după ce Joseph Haydn a fost înhumat, mormântul şi trupul său au fost profanate de discipolii unei ştiinţe obscure şi dubioase. Craniul şi scheletul au rămas separate timp de 145 de ani.

Continuă citirea →

Împăratul în exil. Conspiraţia (II)

,,Naşul“ lui Napoleon

Generalul de divizie Sir Hudson Lowe a sosit pe Insula Sf. Elena la 14 aprilie 1816. În calitate de nou guvernator, el era, de fapt, gardianul lui Napoleon. Cunoscut pentru că era nehotărât şi se răzgândea adesea, Lowe era caracterizat de foştii săi comandanţi ca având „carenţe de educaţie şi judecată… prost… suspicios şi invidios“. Napoleon l-a detestat din primul moment, spunând că Lowe avea „chipul cel mai ticălos“.

Continuă citirea →

Descartes a murit otrăvit?

După cum s-a anunţat la vremea respectivă, Descartes a murit de pneumonie la începutul anului 1650. Boala a început cu frisoane, febră mare şi dureri puternice în piept;  simptomele tipice ulterioare fiind tusea, respiraţie greoaie, expectoraţii de culoarea ruginei. Dar în scrisoarea trimisă de medicul de la Curte, Johann van Wullen, unui coleg olandez, boala filozofului este prezentată cu totul altfel:

Continuă citirea →

Stalin – „O dată cu ea a murit ultima mea urmă de afecţiune faţă de oameni”

Ascensiunea

Ironia este ca aproape nimeni nu ar fi crezut că Stalin va accede la puterea supremă în stat. Originar dintr-o familie ţărănească săracă din ceea ce va deveni mai târziu Georgia sovietică, singurul rămas în viaţă dintre cei patru copii ai familiei, el fusese un visător solitar. Născut Iosif  Djugaşvili, când a devenit revoluţionar comunist el şi-a schimbat numele în Stalin, omul de oţel.

Continuă citirea →