Arhive etichetă: rege

Ar fi fost un rege măreț dacă…

fryderyk_augustSe spune că „nu a lăsat nicio petală neîntoarsă”. Friedrich Augustus, elector al Saxoniei și rege al Poloniei, este presupus a fi tatăl a peste 300 de copii, inclusiv al lui Maurice de Saxa, mareșal al Franței (1696-1750). Armurile sale minunate erau mărturie atât a gusturilor sale catolice, cât și a vitalității sale fenomenale.

Cu excepția soției sale, Eberdine din Bayreuth, a cultivat favorurile unui adevărat stol de concubine – oficiale, confidențiale și ultrasecrete. Maurice de Saxa a fost fiul contesei suedeze Aurora de Konigsmark; fratele său vitreg, contele Rotowski, a fost fiul Fatimei, o turcoaică pe care a capturat-o la Buda; sora sa vitregă, contesa Orzelska, a Henriettei Duval, fiica unui comerciant de vinuri din Varșovia. Pe lista oficială, contesa d’Esterle a fost urmată de Madame Teschen, Madame Hoym,  Madame Cosel, Maria, contesă Denhoff etc.

Continuă citirea →

Anunțuri

Regele, poetul și pastrama

antagorasÎn ajunul unei lupte, poetul Antagoras găsi cu cale să-și frigă pastramă pe câmpul de luptă. Pe când mânca în liniște, iată că regele Antigonos trece din întâmplare pe lângă Antagoras.

– Ce crezi tu, Antagoras, zise regele, că Homer, când a descris vestitele lupte ale lui Agamemnon, și-a pierdut vremea frigând pastramă?

– Dar tu, răspunse Antagoras, crezi că Agamemnon a câștigat toate luptele lui pierzându-și timpul să vadă dacă frige cineva pastramă pe câmpul de luptă? 🙂

Continuă citirea →

Cine este dușmanul de moarte ?

regele georgeAflând de moartea lui Napoleon Bonaparte, lordul Castlereagh, intrând în cabinetul regelui George al IV-lea al Angliei, i-a spus acestuia:

Sire, aduc Majestății Voastre vestea că și-a pierdut dușmanul de moarte !

– Cum? a strigat regele, în culmea fericirii, să fie oare cu putință? Nevastă-mea a murit? 🙂

Continuă citirea →

Regele Carol al II-lea

carol IIsursa: România 50 fotografii, Enciclopedia fotografică, 1938

Ludovic al XVI-lea – Regele decapitat

Ludovic XVI executieLudovic al XVI-lea, regele Franței, era moștenitorul unei stirpe care de mai bine de zece secole edificase și guvernase acest regat al florilor de crin, și care, prin grația lui Dumnezeu, făcuse din el una dintre cele mai puternice țări din lume.

Dar în această dimineață de luni 21 ianuarie 1793, la patru luni bătute pe muchie după proclamarea republicii, pe 21 septembrie 1792, Ludovic al XVI-lea nu mai e decât Ludovic Capet, fost rege al francezilor. Îl vor tăia în două, separând ireversibil trupul regelui de cel al națiunii.

Când, după un moment de ezitare, Ludovic coboară dintr-o trăsură mare, verde, care s-a oprit în Piața Revoluției, piața Ludovic al XV-lea până mai ieri, vede întâi șirurile de soldați, gărzile naționale și cavalerii, apoi marea de oameni care a invadat piața.

E frig. Regele va fi decapitat.

Continuă citirea →

Cine a fost Minos?

minosMinos. Fiul lui Zeus şi al Europei şi fratele lui Radamante şi al lui Sarpedon; a fost regele Cretei, iar după moarte – regele lumii infernale.

Tradiţia privitoare la el nu este univocă, inclusiv pentru că povesteşte despre diferite dinastii de suverani cu acest nume care au domnit în Creta. Prin urmare, nu este sigur dacă trebuie să vorbim despre mai multe personaje, care uneori se confundă unul cu altul, sau, mai simplu, despre unul singur, căruia i se atribuiau însă mai multe origini.

În unele izvoare, un Minos, fiul lui Licastos, trecea drept nepotul său. Şi acest Minos era regele Cretei şi legislator. Lui îi atribuie Diodor din Sicilia, încercând să opereze o distincţie netă între acest al doilea Minos şi fiul lui Zeus, bine cunoscutele fapte pe care alţi scriitori le asociau cu fiul lui Zeus şi în special pe Pasifae – soţia lui şi fiica lui Helios, Soarele – cu care i-a avut pe Androgeu, Ariadna şi Fedra.

Minotaurul

Ca să-l răzbune pe Androgeu şi nedreptatea suferită de acesta la Atena, a pornit război împotriva atenienilor, iar după ce a obţinut victoria le-a impus un tribut greu: ei trebuiau să trimită în Creta în fiecare an (sau, potrivit altor versiuni, din nouă în nouă ani) şapte băieţi şi şapte fete de familie nobilă, care erau oferiţi Minotaurului ca să-i devoreze. Minotaurul era un monstru jumătate om şi jumătate taur, născut din unirea Pasifaei cu taurul alb din Creta; el era ţinut prizonier în labirintul construit de Dedal, care făurise şi vaca în interiorul căreia se ascunsese Pasifae ca să atragă taurul. Monstrul a fost ucis de Tezeu; acesta a fost ajutat de Ariadna, fiica lui Minos, care se îndrăgostise de el.

Continuă citirea →

Carol cel Mare (I)

Carol cel Mare

Carol cel Mare sau Carol I sau Charlemagne sau Carolus Magnus (04.747 d.Hr – 28.01.814 d.Hr., Aachen, Austrasia, azi Germania). Rege al francilor (768-814 d.Hr.), rege al longobarzilor (774-814) şi împărat (800-814 d.Hr.).

Anii de început

La momentul naşterii sale, probabil în aprilie 747 d.Hr., tatăl său, Pepin cel Scund, era majordom al palatului, în slujba regelui merovingian, dar exercitând de fapt o putere efectivă asupra regatului franc extins. Puţinele informaţii despre tinereţea lui Carol cel Mare sugerează că a primit o educaţie centrată pe conducere, participând la activităţile politice, sociale, militare afiliate curţii tatălui său.

Anii de început au fost marcaţi de o succesiune de evenimente cu implicaţii serioase pentru poziţia în lume a francilor în acele timpuri. În 751 d.Hr., cu aprobarea papei, Pepin a preluat tronul francilor de la ultimul rege merovingian, Childeric III. După întâlnirea cu papa Ştefan II, la palatul regal de la Ponthion în 753-754 d.Hr., Pepin a încheiat o alianţă cu papa, angajându-se să apere Roma în schimbul recunoaşterii dreptului dinastiei lui Pepin la tronul francilor. Pepin a intervenit militar în Italia, în 755 şi 756 d.Hr., pentru a opri ameninţările longobarzilor asupra Romei, iar prin aşa-numita Donaţie a lui Pepin, în 756 d.Hr., i-a acordat papalităţii un teritoriu în Italia centrală, care a constituit baza unei noi entităţi politice, Statele Papale, conduse de papă.

Continuă citirea →

Cine a fost Tullus Hostilius?

Tullus Hostilius

Tullus Hostilius. Consemnat de tradiţie drept cel de-al treilea rege al Romei, a domnit între anii 673 şi 642 î.Hr.; era considerat fiul lui Hostius Hostilius, care a căzut în războiul împotriva sabinilor în vremea domniei lui Romulus. Istoriografia modernă tinde să recunoască în acest personaj o figură istorică reală, ce nu trebuie identificată cu Romulus, aşa cum s-a propus în trecut. Faptele sale sunt învăluite într-o aură de legendă, iar portretul pe care ni-l oferă tradiţia, de rege războinic şi feroce, dornic să reînvie fastul militar al lui Romulus mai degrabă decât domnia paşnică a lui Numa Pompilius, este îmbogăţit de nenumărate ornamente literare şi detalii imaginare.

Tradiţia îi atribuie supunerea Albei Longa, în cadrul căreia se înscriu lupta dintre Horaţii şi Curiaţi şi războiul împotriva cetăţilor Veies şi Fidene, care s-au aliat împotriva Romei şi au fost învinse, nu fără dificultate. Celebră este şi tortura pe care i-a rezervat-o lui Metius Fufetius, regele sau dictatorul din Alba ce încercase să trădeze: acesta a fost legat de două care şi sfâşiat, iar cetatea a fost distrusă şi locuitorii ei deportaţi pe colina Caelius.

Continuă citirea →

Ultimul rege al Romei

Tarquinius Superbus - ultimul rege al Romei

Potrivit tradiţiei, Tarquinius Superbus a fost al şaptelea rege al Romei (534-510 î.Hr.); la fel ca în cazul altor suverani amintiţi de tradiţie, este posibil ca unui sâmbure de adevăr istoric să i se fi suprapus în timp, în tradiţia populară şi literară, numeroase legende: atât în ceea ce priveşte distingerea sa de Tarquinius Priscus, nu întotdeauna clară, astfel încât unele acţiuni militare îi sunt atribuite când unuia, când celuilalt rege, cât şi referitor la alungarea sa din Roma, pe care tradiţia încerca poate să o învăluie într-o aură de legendă, prin povestea Lucreţiei, pentru a da o justificare poetică faptului istoric al căderii monarhiei. În plus, nu este exclus ca Tarquinius să fi fost doar un apelativ comun membrilor dinastiei suveranilor etrusci care au domnit în Roma, legat de numele oraşului datorită asonantei cu acesta.

Cea mai cunoscută tradiţie consemnată de analiştii antici cu referire la Tarquinius — cu excepţia frecventelor relatări ale acţiunilor sale războinice, care au constituit o sursă continuă de cruzime şi aroganţă şi i-au adus regelui apelativul ce l-a făcut celebru – este legată de matroana Lucreţia, soţia vărului său Tarquinius Collatinus, care, violată de fiul regelui, Sextus, s-a sinucis.

Continuă citirea →

Cine a fost Tarquinius Priscus?

Tarquinius Priscus

Tarquinius Priscus. Numele celui de-al cincilea rege al Romei (616-579 î.Hr.), căruia tradiţia îi atribuie calităţi şi fapte în parte legendare, în parte greu de distins de cele atribuite altui rege din aceeaşi familie, Tarquinius Superbus. În orice caz, este atestată istoric existenţa în această perioadă a unor suverani de origine etruscă, Tarquinii, putându-se identifica un sâmbure de adevăr istoric în cadrul complexelor mituri şi legende transmise de povestirile populare privitoare la cei doi Tarquinius.

Tradiţia îl considera pe Tarquinius Priscus fiul lui Demaratus, nobil descendent al familiei Bachiazilor din Corint, care se mutase în Etruria, la Tarquinia. Demaratus a murit aici, lăsîndu-şi imensa avere fiului său Lucumon, căsătorit cu întreprinzătoarea Tanaquil. În pofida bogăţiei sale, Lucumon avea să joace un rol secundar în viaţa cetăţii, pentru că era străin; impulsionat de Tanaquil, s-a mutat la Roma, unde, pe colina Ianiculum, s-a produs un miracol anunţând gloria viitoare a personajului: un vultur s-a apropiat de el, i-a luat boneta şi i-a pus-o înapoi pe cap numai după ce a rotit-o multă vreme în zbor în înaltul cerului. Tanaquil, care potrivit tradiţiei era expertă în arta haruspiciilor, i-a prezis soţului ei un viitor strălucit: într-adevăr, acesta a fost întâmpinat la Roma cu toate onorurile, primind numele Tarquinius, după cel al oraşului de origine. Intrat în graţiile lui Ancus Martius şi ale poporului roman, a fost ales de locuitori ca succesor al lui Ancus.

Continuă citirea →

Cine a fost Servius Tullius?

Servilius Tullius

Al şaptelea rege al Romei menţionat de tradiţie (578-535 î.Hr.), Servius Tullius este un personaj a cărui existenţă istorică reală nu ridică semne de întrebare, chiar dacă se menţin dubii în ceea ce priveşte originea lui (romană sau etruscă), identificarea lui cu Mastarna şi unele dintre faptele ce i-au fost atribuite. Se pune în special întrebarea dacă Servius Tullius a fost un suveran latin care s-a instalat pe tronul Romei întrerupînd o perioadă de dominaţie etruscă, sau a fost un etrusc, identificabil cu Mastarna. Tradiţia îl considera autorul constituţiei ce-i poartă numele, Serviana, şi care conţinea importante deschideri spre plebe (socotite de unii istorici doar anticipări literare ale unor inovaţii mai bine documentate din secolul următor); numele său era legat şi de lărgirea graniţelor Romei, care a fost înconjurată cu un zid de apărare (cunoscutele Mura Serviane, asupra atribuirii lor acestui rege existând însă dubii).

Continuă citirea →

Care rege sumerian călătoreşte în căutarea nemuririi?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Ghilgames

Întrebare: Care rege sumerian călătoreşte în căutarea nemuririi?

Răspuns: Ghilgameş

*****

sursa: Crezi că ştii? 15.000 de întrebări şi răspunsuri de cultură generală, Ed. Niculescu, 2003

Ana de Austria – O seducţie infinită (a treia parte)

Regele Ludovic XIII, Ana de Austria, fiul lor Ludovic XIV, cardinalul Richelieu si ducesa de Chevreuse

Regina pusă sub acuzare   Singura consolare rămasă Anei erau legăturile epistolare cu familia ei, neîntrerupte nici măcar când, în mai 1635, Franţa şi Spania intraseră oficial în război. Întrucât era vorba despre un război dorit de un ministru pe care-l ura şi care diviza lumea catolică, regina nu ezită să furnizeze spaniolilor informaţii utile. Ştiindu-se supravegheată, Ana îşi scria scrisorile la Val-de-Grâce, mănăstirea pe care o întemeiase în 1621 şi unde obişnuia să meargă să se roage. Misivele treceau apoi în mâinile credinciosului La Porte, care le transcria în cifru cu cerneală simpatică şi le trimitea la destinaţie slujindu-se de oameni de încredere.

Cu toate aceste precauţii, spionii lui Richelieu descoperiseră repede existenţa corespondenţei şi interceptaseră multe scrisori, dar cardinalul se hotărî să activeze capcana doar în 1637. Pe când ieşea din Luvru cu o scrisoare pentru doamna de Chevreuse – pe atunci exilată la moşiile ei, din ordinul regelui – La Porte fu arestat şi dus la Bastilia, unde fu supus unor interogatorii foarte dure şi ameninţat cu cele mai atroce torturi. La percheziţionarea apartamentului său nu apărură decât câteva scrisori ale doamnei de Chevreuse, iar zbirii nu găsiră nici cheia codului şi nici sigiliul reginei, care erau bine ascunse într-o ascunzătoare din perete. Şi descinderile de la Val-de-Grâce se dovediseră infructuoase, deoarece se loviseră de tăcerea absolută a călugăriţelor.

Continuă citirea →

Regele, doctorul şi sănătatea

doctorul

În timpul domniei lui Filip al Macedoniei, un discipol al lui Hipocrat se intitula, nici mai mult, nici mai puţin, Jupiter, vanitatea sa neavând nicio limită. Pe numele său Menecrat, acesta purta mai întotdeauna pe cap o coroană de aur şi nu călătorea decât însoţit de un numeros alai. Într-o zi, el scrise regelui:

„Menecrat-Jupiter lui Filip, salutare!

Tu eşti marele rege al Macedoniei, eu marele rege al mediciniei. Tu, când vrei, poţi face să piară cei sănătoşi, eu îi pot salva pe cei bolnavi. Tu poţi lua viaţa, eu pot să o dau asemenea lui Jupiter.”

Filip, judecând situaţia, porunci să i se răspundă doar atât:

„Filip lui Menecrat, sănătate!” 🙂

Carol I – Scurtă biografie

Carol I - desen

Carol I născut Karl Eitel Friedrich, Prinţ von Hohenzollern-Sigmaringen (20.04.1839, Sigmaringen – 10.10.1914, Sinaia, România)

Principe din dinastia germană Hohenzollern-Sigmaringen, mai întâi domnitor (1866-1881) şi apoi rege (1881-1914) al României. Chemat la succesiunea Principatelor Unite după detronarea lui Alexandru Ioan Cuza şi confirmat prin referendum (10 mai 1866), s-a identificat cu interesele tânărului stat, contribuind decisiv la marile evenimente legate de Războiul de Independenţă (1877-1878) şi la procesul de modernizare a ţării. A susţinut cu consecvenţă orientarea politică, diplomatică şi militară a României către Puterile Centrale, semnând o alianţă politico-militară cu Austro-Ungaria în 1883, a dorit intrarea României în Primul Război Mondial alături de Tripla Alianţă. Căsătorit cu Elisabeta de Wied (poeta Carmen Sylva), fără descendenţi, a fost urmat la tron de nepotul său, Ferdinand. S-a manifestat ca susţinător al ştiinţei şi culturii, ca întemeietor al Fundaţiei Universitare Carol I, iniţiator şi finanţator al Dicţionarului limbii române.

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010