Dacă Dumnezeu l-ar fi consultat…
Pasiunea pentru astronomie l-a costat tronul pe regele Alfons al X-lea al Castiliei.
Într-un conciliu de episcopi catolici, el a afirmat că sistemul nostru planetar este prea complicat şi că el ar fi propus un sistem mult mai simplu dacă, la facerea lumii, Dumnezeu l-ar fi consultat. 🙂
Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (VI) Catherine Parr
După toate aceste rateuri, Henric încă nu se săturase de sexul opus. După ce a fost executată Catherine, a organizat „o mare cină” în compania a douăzeci şi şase de doamne la propria masă – şi încă treizeci şi cinci la o masă alăturată. Una, în special, i‑a picat cu tronc – Anne Basset: „o făptură tânără şi drăguţă, suficient de isteaţă ca să ajungă la fel de rău ca şi celelalte, dacă i s‑ar fi dat ocazia”, a remarcat ambasadorul Franţei.
Cu toate acestea, femeile deja se cam fereau de Henric – cele două divorţuri şi cele două execuţii constituiau un avertisment de luat în seamă. „În ce condiţie dificilă ajungeau acestea dacă regele, după ce le‑ar fi primit în patul său, ar fi menţionat, din greşeală, că nu fuseseră neprihănite”, se spunea în epocă.
Nu după multă vreme, Henric a căzut pradă disperării. S‑a gândit chiar să o accepte din nou în pat pe Anne de Cleves. Bârfe josnice de acest gen au început să circule de‑a lungul şi de‑a latul continentului, dar sfetnicii regelui şi‑au dat seama în curând că aceasta nu era o soluţie viabilă. Dacă, printr‑o minune, ar fi reuşit să conceapă un moştenitor cu Anne, succesiunea ar fi ridicat câteva insurmontabile probleme de natură constituţională.
În cele din urmă, în loc să‑şi asume riscul alegerii încă unei neveste tinere, Henric şi‑a îndreptat atenţia către o femeie în cazul căreia nu era nevoie să se pună problema virginităţii, fiind vorba de o văduvă care îngropase deja doi soţi.
Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (V) Catherine Howard
Încă o dată, a trebuit să fie emisă o dispensă oficială pentru mariajul regelui cu Catherine Howard, pentru că Henric avusese o relaţie carnală cu verişoara primară a acesteia, Anne Boleyn. De cum hârtia a fost obţinută, regele, ajuns acum la cincizeci de ani, s‑a însurat cu amanta sa în vârstă de nouăsprezece ani.
Ceremonia a fost organizată într‑o oarecare grabă, deoarece, aşa cum a notat ambasadorul Franţei, Catherine era deja enceinte – adică însărcinată. Dar al cui copil era acela? Regele, în pofida faptului că nutrea dorinţe tinereşti, era gras, bolnav şi chel. Circumferinţa taliei lui măsura nu mai puţin de 135 de centimetri, iar Catherine deja îşi manifestase preferinţa pentru bărbaţi mai tineri şi mai supli.
La scurt timp, Curtea s‑a umplut cu partenerele de joacă din adolescenţa lui Catherine, printre care Joan Bulmer şi Katherine Tylney. Din păcate, una a fost omisă – Mary Lassels. Aceasta fusese una dintre domnișoarele aflate în serviciul ducesei de Norfolk şi locuise în dormitorul comun al lui Catherine din Lambeth. Îndemnată de fratele ei protestant, care căuta să pună capăt influenţei catolice a familiei Howard, Mary i‑a povestit arhiepiscopului de Canterbury, Thomas Cranmer, despre indiscreţiile tinereşti ale lui Catherine. Sub tortură, atât Manox, cât şi Dereham au recunoscut întâlnirile pasionale cu Catherine, iar cel din urmă a dezvăluit şi faptul că Thomas Culpepper, un gentilom din Privy Chamber, „i‑a succedat în preferinţele afective ale reginei”.
Culpepper era un fel de favorit al regelui. După spusele ambasadorului francez, acesta fusese crescut de mic în preajma regelui, cu care „împărţea patul în mod frecvent”. Se pare că „dorea să împartă patul şi cu regina”, a adăugat intrigantul ambasador.
Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (IV) Anne de Cleves
După ce emisarii Angliei au ajuns la Cleves, au constatat că atât faţa Annei, cât şi a surorii sale, Amelia, erau acoperite – astfel încât tinerelor nu li se putea vedea nicio trăsătură. Atunci când delegaţia a încercat să protesteze, cancelarul din Cleves a răspuns: „Ce, vreţi să le vedeţi în pielea goală?”
Holbein a trebuit să picteze portretul sub atenta supraveghere a Curţii din Cleves şi, de aceea, a realizat o versiune flatantă a originalului. Când Henric a văzut portretul, nu a fost dezamăgit, iar detaliile alianţei au fost rapid puse la punct. Regele, s‑a observat, părea „plin de viaţă”. În ciuda gutei de care suferea, Henric s‑a dus călare de la Greenwich la Rochester, nerăbdător să‑şi întâmpine mireasa, dar, de cum a văzut‑o, a rămas consternat.
Nu era deloc frumuseţea sugerată de portret, iar regele a descris‑o în batjocură „o iapă flamandă”. Faptul că mireasa nu vorbea deloc limba engleză complica şi mai mult lucrurile. Apoi aceasta a părut că se plictiseşte în noaptea nunţii. Lordul Russell a spus că nu l‑a văzut în viaţa lui „pe Majestatea Sa mai înmărmurit şi mai stingherit decât cu acea ocazie”. Henric era genul de om care vorbeşte pe şleau, aşa că i‑a spus, franc, lui Cromwell: „Nu îmi place deloc”. În ciuda tuturor acestor neajunsuri, a înţeles că este vorba de interese politice, iar mariajul a mers mai departe.
Viața amoroasă a regelui Henric al VIII-lea (II) Anne Boleyn
Anne Boleyn şi‑a făcut debutul la Curte cu ocazia unui spectacol cu măști intitulat „Asaltul asupra Castelului Virtuţii”, organizat la York Place, reşedinţa londoneză a cardinalului Wolsey. Strălucind într‑o rochie de satin, Anne a fost una dintre cele opt femei alese să reprezinte Virtutea feminină. Ele apărau un castel aflat sub asaltul Dorinţei – întruchipată de opt bărbaţi mascaţi. După câteva minute de bătălie fictivă, în timpul căreia combatanţii s‑au împroşcat cu apă de trandafiri şi s‑au bătut cu fructe, Virtutea a sucombat, iar femeile s‑au prins în dans cu atacatorii lor, care între timp îşi dăduseră jos măştile. Desigur, conducătorul reprezentanţilor Dorinţei s‑a vădit a fi însuşi regele.
Pentru a evita să intre în atenţia regelui, Anne a dansat cu un bărbat însurat, poetul sir Thomas Wyatt. Sir Henry Percy, moştenitorul domeniului Northumberland, a invitat‑o de asemenea la dans, dar, văzând că Henric pusese deja ochii pe fată, cardinalul Wolsey a intervenit pentru a preveni formarea perechii. În vreme ce călcâiele regelui se aprindeau după frumoasa Anne Boleyn, vizitele regelui în dormitorul reginei au încetat.
Cu toate că fusese oprită de la un măritiş avantajos, Anne a refuzat să devină amanta regelui. Henric insista. Într‑o serie de scrisori de dragoste pline de pasiune, acesta o implora: „oferă‑mi trupul şi inima ta”, promiţându‑i marea cu sarea: „vei fi unica mea amantă; le voi alunga pe toate celelalte”. Îi scria plin de dor, imaginându‑şi serile în care va sta în braţele ei şi sărutările pe care le va primi de la ea. A mers până acolo încât i‑a ridicat în slăvi „răţuştele (sânii) pe care sper să ţi le sărut cât mai curând”. Cu toate acestea, Anna a continuat să îi refuze avansurile.
Ar fi fost un rege măreț dacă…
Se spune că „nu a lăsat nicio petală neîntoarsă”. Friedrich Augustus, elector al Saxoniei și rege al Poloniei, este presupus a fi tatăl a peste 300 de copii, inclusiv al lui Maurice de Saxa, mareșal al Franței (1696-1750). Armurile sale minunate erau mărturie atât a gusturilor sale catolice, cât și a vitalității sale fenomenale.
Cu excepția soției sale, Eberdine din Bayreuth, a cultivat favorurile unui adevărat stol de concubine – oficiale, confidențiale și ultrasecrete. Maurice de Saxa a fost fiul contesei suedeze Aurora de Konigsmark; fratele său vitreg, contele Rotowski, a fost fiul Fatimei, o turcoaică pe care a capturat-o la Buda; sora sa vitregă, contesa Orzelska, a Henriettei Duval, fiica unui comerciant de vinuri din Varșovia. Pe lista oficială, contesa d’Esterle a fost urmată de Madame Teschen, Madame Hoym, Madame Cosel, Maria, contesă Denhoff etc.
Regele, poetul și pastrama
În ajunul unei lupte, poetul Antagoras găsi cu cale să-și frigă pastramă pe câmpul de luptă. Pe când mânca în liniște, iată că regele Antigonos trece din întâmplare pe lângă Antagoras.
– Ce crezi tu, Antagoras, zise regele, că Homer, când a descris vestitele lupte ale lui Agamemnon, și-a pierdut vremea frigând pastramă?
– Dar tu, răspunse Antagoras, crezi că Agamemnon a câștigat toate luptele lui pierzându-și timpul să vadă dacă frige cineva pastramă pe câmpul de luptă? 🙂
Cine este dușmanul de moarte ?
Aflând de moartea lui Napoleon Bonaparte, lordul Castlereagh, intrând în cabinetul regelui George al IV-lea al Angliei, i-a spus acestuia:
– Sire, aduc Majestății Voastre vestea că și-a pierdut dușmanul de moarte !
– Cum? a strigat regele, în culmea fericirii, să fie oare cu putință? Nevastă-mea a murit? 🙂
Regele Carol al II-lea
sursa: România 50 fotografii, Enciclopedia fotografică, 1938
Ludovic al XVI-lea – Regele decapitat
Ludovic al XVI-lea, regele Franței, era moștenitorul unei stirpe care de mai bine de zece secole edificase și guvernase acest regat al florilor de crin, și care, prin grația lui Dumnezeu, făcuse din el una dintre cele mai puternice țări din lume.
Dar în această dimineață de luni 21 ianuarie 1793, la patru luni bătute pe muchie după proclamarea republicii, pe 21 septembrie 1792, Ludovic al XVI-lea nu mai e decât Ludovic Capet, fost rege al francezilor. Îl vor tăia în două, separând ireversibil trupul regelui de cel al națiunii.
Când, după un moment de ezitare, Ludovic coboară dintr-o trăsură mare, verde, care s-a oprit în Piața Revoluției, piața Ludovic al XV-lea până mai ieri, vede întâi șirurile de soldați, gărzile naționale și cavalerii, apoi marea de oameni care a invadat piața.
E frig. Regele va fi decapitat.
Cine a fost Minos?
Minos. Fiul lui Zeus şi al Europei şi fratele lui Radamante şi al lui Sarpedon; a fost regele Cretei, iar după moarte – regele lumii infernale.
Tradiţia privitoare la el nu este univocă, inclusiv pentru că povesteşte despre diferite dinastii de suverani cu acest nume care au domnit în Creta. Prin urmare, nu este sigur dacă trebuie să vorbim despre mai multe personaje, care uneori se confundă unul cu altul, sau, mai simplu, despre unul singur, căruia i se atribuiau însă mai multe origini.
În unele izvoare, un Minos, fiul lui Licastos, trecea drept nepotul său. Şi acest Minos era regele Cretei şi legislator. Lui îi atribuie Diodor din Sicilia, încercând să opereze o distincţie netă între acest al doilea Minos şi fiul lui Zeus, bine cunoscutele fapte pe care alţi scriitori le asociau cu fiul lui Zeus şi în special pe Pasifae – soţia lui şi fiica lui Helios, Soarele – cu care i-a avut pe Androgeu, Ariadna şi Fedra.
Minotaurul
Ca să-l răzbune pe Androgeu şi nedreptatea suferită de acesta la Atena, a pornit război împotriva atenienilor, iar după ce a obţinut victoria le-a impus un tribut greu: ei trebuiau să trimită în Creta în fiecare an (sau, potrivit altor versiuni, din nouă în nouă ani) şapte băieţi şi şapte fete de familie nobilă, care erau oferiţi Minotaurului ca să-i devoreze. Minotaurul era un monstru jumătate om şi jumătate taur, născut din unirea Pasifaei cu taurul alb din Creta; el era ţinut prizonier în labirintul construit de Dedal, care făurise şi vaca în interiorul căreia se ascunsese Pasifae ca să atragă taurul. Monstrul a fost ucis de Tezeu; acesta a fost ajutat de Ariadna, fiica lui Minos, care se îndrăgostise de el.
Carol cel Mare (I)
Carol cel Mare sau Carol I sau Charlemagne sau Carolus Magnus (04.747 d.Hr – 28.01.814 d.Hr., Aachen, Austrasia, azi Germania). Rege al francilor (768-814 d.Hr.), rege al longobarzilor (774-814) şi împărat (800-814 d.Hr.).
Anii de început
La momentul naşterii sale, probabil în aprilie 747 d.Hr., tatăl său, Pepin cel Scund, era majordom al palatului, în slujba regelui merovingian, dar exercitând de fapt o putere efectivă asupra regatului franc extins. Puţinele informaţii despre tinereţea lui Carol cel Mare sugerează că a primit o educaţie centrată pe conducere, participând la activităţile politice, sociale, militare afiliate curţii tatălui său.
Anii de început au fost marcaţi de o succesiune de evenimente cu implicaţii serioase pentru poziţia în lume a francilor în acele timpuri. În 751 d.Hr., cu aprobarea papei, Pepin a preluat tronul francilor de la ultimul rege merovingian, Childeric III. După întâlnirea cu papa Ştefan II, la palatul regal de la Ponthion în 753-754 d.Hr., Pepin a încheiat o alianţă cu papa, angajându-se să apere Roma în schimbul recunoaşterii dreptului dinastiei lui Pepin la tronul francilor. Pepin a intervenit militar în Italia, în 755 şi 756 d.Hr., pentru a opri ameninţările longobarzilor asupra Romei, iar prin aşa-numita Donaţie a lui Pepin, în 756 d.Hr., i-a acordat papalităţii un teritoriu în Italia centrală, care a constituit baza unei noi entităţi politice, Statele Papale, conduse de papă.
Cine a fost Tullus Hostilius?
Tullus Hostilius. Consemnat de tradiţie drept cel de-al treilea rege al Romei, a domnit între anii 673 şi 642 î.Hr.; era considerat fiul lui Hostius Hostilius, care a căzut în războiul împotriva sabinilor în vremea domniei lui Romulus. Istoriografia modernă tinde să recunoască în acest personaj o figură istorică reală, ce nu trebuie identificată cu Romulus, aşa cum s-a propus în trecut. Faptele sale sunt învăluite într-o aură de legendă, iar portretul pe care ni-l oferă tradiţia, de rege războinic şi feroce, dornic să reînvie fastul militar al lui Romulus mai degrabă decât domnia paşnică a lui Numa Pompilius, este îmbogăţit de nenumărate ornamente literare şi detalii imaginare.
Tradiţia îi atribuie supunerea Albei Longa, în cadrul căreia se înscriu lupta dintre Horaţii şi Curiaţi şi războiul împotriva cetăţilor Veies şi Fidene, care s-au aliat împotriva Romei şi au fost învinse, nu fără dificultate. Celebră este şi tortura pe care i-a rezervat-o lui Metius Fufetius, regele sau dictatorul din Alba ce încercase să trădeze: acesta a fost legat de două care şi sfâşiat, iar cetatea a fost distrusă şi locuitorii ei deportaţi pe colina Caelius.
Ultimul rege al Romei
Potrivit tradiţiei, Tarquinius Superbus a fost al şaptelea rege al Romei (534-510 î.Hr.); la fel ca în cazul altor suverani amintiţi de tradiţie, este posibil ca unui sâmbure de adevăr istoric să i se fi suprapus în timp, în tradiţia populară şi literară, numeroase legende: atât în ceea ce priveşte distingerea sa de Tarquinius Priscus, nu întotdeauna clară, astfel încât unele acţiuni militare îi sunt atribuite când unuia, când celuilalt rege, cât şi referitor la alungarea sa din Roma, pe care tradiţia încerca poate să o învăluie într-o aură de legendă, prin povestea Lucreţiei, pentru a da o justificare poetică faptului istoric al căderii monarhiei. În plus, nu este exclus ca Tarquinius să fi fost doar un apelativ comun membrilor dinastiei suveranilor etrusci care au domnit în Roma, legat de numele oraşului datorită asonantei cu acesta.
Cea mai cunoscută tradiţie consemnată de analiştii antici cu referire la Tarquinius — cu excepţia frecventelor relatări ale acţiunilor sale războinice, care au constituit o sursă continuă de cruzime şi aroganţă şi i-au adus regelui apelativul ce l-a făcut celebru – este legată de matroana Lucreţia, soţia vărului său Tarquinius Collatinus, care, violată de fiul regelui, Sextus, s-a sinucis.
Cine a fost Tarquinius Priscus?
Tarquinius Priscus. Numele celui de-al cincilea rege al Romei (616-579 î.Hr.), căruia tradiţia îi atribuie calităţi şi fapte în parte legendare, în parte greu de distins de cele atribuite altui rege din aceeaşi familie, Tarquinius Superbus. În orice caz, este atestată istoric existenţa în această perioadă a unor suverani de origine etruscă, Tarquinii, putându-se identifica un sâmbure de adevăr istoric în cadrul complexelor mituri şi legende transmise de povestirile populare privitoare la cei doi Tarquinius.
Tradiţia îl considera pe Tarquinius Priscus fiul lui Demaratus, nobil descendent al familiei Bachiazilor din Corint, care se mutase în Etruria, la Tarquinia. Demaratus a murit aici, lăsîndu-şi imensa avere fiului său Lucumon, căsătorit cu întreprinzătoarea Tanaquil. În pofida bogăţiei sale, Lucumon avea să joace un rol secundar în viaţa cetăţii, pentru că era străin; impulsionat de Tanaquil, s-a mutat la Roma, unde, pe colina Ianiculum, s-a produs un miracol anunţând gloria viitoare a personajului: un vultur s-a apropiat de el, i-a luat boneta şi i-a pus-o înapoi pe cap numai după ce a rotit-o multă vreme în zbor în înaltul cerului. Tanaquil, care potrivit tradiţiei era expertă în arta haruspiciilor, i-a prezis soţului ei un viitor strălucit: într-adevăr, acesta a fost întâmpinat la Roma cu toate onorurile, primind numele Tarquinius, după cel al oraşului de origine. Intrat în graţiile lui Ancus Martius şi ale poporului roman, a fost ales de locuitori ca succesor al lui Ancus.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente