Legenda lui Heracle. (I) Erou și zeu

Heracle. Personaj grec mitic, definit de Pindar ca „erou divin” şi considerat de atunci ca având o dublă natură, de zeu şi erou. Potrivit lui Homer, Heracle era fiul lui Zeus şi al Alcmenei, o muritoare, soţia lui Amfitrion din Teba (Beoţia). Zeus s-a dus la Alcmena luând înfăţişarea lui Amfitrion, pe când acesta era plecat la război; din această unire s-a născut Heracle.

În ziua când trebuia să se nască Heracle, pe când Zeus se lăuda că urma să devină tatăl unui erou ce avea să domnească asupra neamului lui Perseu, care era strămoşul lui Amfitrion, precum şi al Alcmenei, Hera, geloasă din cauza trădării soţului, a reuşit să-l convingă să jure că va fi rege urmaşul lui Perseu ce urma să se nască în acea zi; s-a grăbit apoi să ajungă la Argos, unde a grăbit durerile soţiei lui Stenelos, alt fiu al lui Perseu, şi a făcut ca Euristeu să se nască înainte de vreme, amânând în acelaşi timp naşterea lui Heracle şi lipsindu-l pe acesta din urmă de domnia pe care Zeus o pregătise pentru el.

Relaţia dintre Heracle şi Hera va rămâne întotdeauna ambiguă; în ciuda aversiunii zeiţei faţă de erou, atestată de diferite versiuni şi episoade ale mitului, una dintre etimologiile propuse pentru a explica originea numelui lui Heracle este „cel ce primeşte glorie de la Hera”, iar în diverse sanctuare ale Herei muncile lui Heracle sunt reprezentate în sculpturi.

Alcmena a adus pe lume doi fii, Heracle şi Ificles, ultimul fiind fiul lui Amfitrion, mai mic cu o zi decât Heracle. Natura divină a primului născut s-a manifestat atunci când, fiind încă în faşă, a sugrumat doi şerpi pe care Hera îi trimisese să-l omoare. Acest prim episod constituie atestarea eroului ca învingător asupra monştrilor, caracteristică prezentă şi în numeroase episoade ulterioare ale mitului.

Diferite legende povestesc că, pentru a dobândi nemurirea, Heracle trebuia să sugă laptele Herei, cea mai mare duşmană a sa. Potrivit unei versiuni a mitului, Hermes a aşezat copilul în poala zeiţei adormite; laptele care a curs din sânul ei, ajuns pe cer, a format Calea Lactee. O variantă spune că Atena a convins-o pe Hera să alăpteze copilul.

Copilăria şi adolescenţa lui Heracle se leagă, potrivit tradiţiei, de regiunea Tebei. Dascălii săi au fost Amfitrion, care l-a învăţat să mâne carul, Autolicos pentru pugilat, Euritos pentru trasul cu arcul şi Linos, care l-a învăţat să cânte din gură şi din liră. Acesta din urmă a fost ucis de elevul său cu lira, pentru că îndrăznise să îl critice; pentru ca acest episod să nu se repete, Amfitrion l-a trimis pe Heracle să-i păzească cirezile, activitate cu care eroul s-a îndeletnicit până la vârsta de optsprezece ani. Educaţia sa a fost completată de Eumolpos, care l-a învăţat arta muzicii, şi de Radamante şi Castor, care l-au învăţat, respectiv, trasul cu arcul şi folosirea armelor în general.

Din această fază a biografiei lui Heracle datează un atribut prezent în întreaga iconografie clasică şi care constituie un element caracteristic: pe coasta muntelui Helicon a smuls din pământ cu mâinile goale un măslin sălbatic, făurindu-şi din el celebra ghioagă ce îl însoţeşte în toate reprezentările tradiţionale.

Poate că din această perioadă datează şi un alt atribut clasic, blana de leu pe care Heracle o poartă adesea pe umeri în reprezentările sculpturale. Pe când o tradiţie arată că blana ar fi a leului din Nemeea, alţii spun că ea provine din primul act de vitejie al eroului, pe când păzea cirezile tatălui său pe muntele Citeron. Vitele lui Amfitrion şi cele ale lui Tespius, regele din Tespiai, erau ameninţate de incursiunile regulate ale unui leu. Heracle a promis că va elibera acea regiune de teroarea monstrului; în semn de recunoştinţă, regele Tespius l-a găzduit pe erou pe durata vânătorii, oferindu-i-le şi pe cele cincizeci de fiice ale sale. Asemănarea dintre vânătoarea leului de pe muntele Citeron cu prima muncă a lui Heracle, uciderea leului din Nemeea, i-a făcut pe unii să afirme că fapta de vitejie de pe muntele Citeron trebuia să-i fie atribuită nu lui Heracle, ci unui erou din Beoţia, pe nume Alceu, cu care Heracle a fost ulterior identificat.

Ulterior Heracle l-a învins şi l-a ucis pe Erginos, regele din Orhomenos, căruia tebanii erau obligaţi să-i plătescă tribut. În luptă Heracle şi-a pierdut tatăl, pe Amfitrion, dar Creon l-a răsplătit dându-i-o de soţie pe fiica sa Megara, cu care eroul a avut mai mulţi fii.

La puţin timp după aceasta, Hera i-a luat minţile, făcându-l să-şi omoare copiii pe care îi avea cu Megara şi pe cei doi fii ai  fratelui său Ificles. Copleşit de durere, Heracle s-a autocondamnat la exil şi s-a refugiat la Tespius, care l-a purificat; apoi s-a dus la Delfi, ca să consulte oracolul, dorind să afle unde trebuia să se stabilească. Pythia i-a impus numele de Heracle, care l-a înlocuit pe cel sub care fusese cunoscut până atunci şi care a rămas ulterior ca epitet al său, Alcide sau Alceu (acest nume are legătură cu cel al tatălui lui Amfitrion, care se numea Alceu); de asemenea, oracolul din Delfi a spus că Heracle trebuia să se stabilească la Tirint, în slujba lui Euristeu, vărul său, unde urma să rămână timp de doisprezece ani, la sfârşitul cărora avea să devină nemuritor.

Din perioada în care a slujit la curtea lui Euristeu (pentru a împlini voinţa Herei, exprimată în ziua naşterii sale, şi ca pedeapsă pentru vina de a-şi fi ucis propriii fii) datează cele douăsprezece munci, care sunt însă povestite abia de scriitorii târzii. Singura muncă amintită de Homer este coborârea lui Heracle în infern şi lupta cu Cerber. Pe de altă parte, Homer menţionează şi lupta dintre Heracle şi un monstru marin, expediţia sa la Troia pentru a-şi lua caii pe care Laomedon refuzase să-i dea, precum şi războiul împotriva locuitorilor din Pilos, când a distrus întreaga familie regală, cruţându-l doar pe Nestor.

Partea a doua AICI

*****

sursa: Anna Ferrari,  Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Traducere de Emanuela Stoleriu, Dragoş Cojocaru, Dana Zamosteanu, Ed. Polirom, Iaşi, 2003