Arhive etichetă: Stefan cel Mare

Bătălia din Codrii Cosminului

codrii-cosminului-bataliaCodrii Cosminului, Bătălia din – (26 octombrie 1497). Confruntare între oastea condusă de domnitorul Moldovei Ştefan cel Mare (1457—1504) şi armata poloneză condusă de regele Ioan Albert.

Sub pretextul unei campanii militare antiotomane de recucerire a cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă (pierdute în faţa turcilor în 1484), Ioan Albert a intrat în Moldova (august 1497) cu intenţia de a pune ca domn pe fratele său Sigismund, lansând un asediu asupra cetăţii de scaun a Sucevei. Ca răspuns, Ştefan a lăsat în cetate o singură garnizoană puternică şi şi-a concentrat armata la Roman, cerând ajutor turcilor şi ungurilor. Asediul nu a avut succes, iar moldovenii au reuşit şi să izoleze armata polonă, lăsând-o fără provizii şi surse de hrană. Astfel forţat, Ioan Albert a cedat.

Pacea încheiată cerea ca polonii să se retragă exact pe acelaşi traseu pe care intraseră în Moldova, lucru imposibil, pentru că pe ruta aceea nu se mai găseau resurse de hrană pentru armată. Alegerea drumului prin Codrii Cosminului s-a dovedit fatală, căci moldovenii au organizat o ambuscadă chiar în mijlocul pădurii, „prăbuşind codrul peste ei, tăindu-i şi omorându-i fără milă”.

Continuă citirea →

O nuntă cu omor. Cum a fost ucis Bogdan, tatăl lui Ştefan cel Mare

Bogdan II, domnitorul Moldovei

Răusenii,  un  sat  întins,  în  Ţara  de  Sus, nu  departe  de  Suceava,  era  aşezat  pe moşia  spătarului  Sima  Hrană.  Acolo  se încinse,  în  toamna  anului  1451,  o  nuntă mare,  cu  trei  rânduri  de  lăutari  şi douăsprezece  praznice.  Boierul  îşi  mărita fata,  pe  Ilinca  cea  oacheşă  şi  subţire  ca nuiaua,  cu  Ispas,  fiul  cămaraşului,  un voinic ager şi viteaz de rupea mâţa în două, dintr-o smucitură. Mirii cătau pe furiş unul la  altul,  stând  la  capul  unei  mese  lungi unde  se  ospătau  boierii  cei  mari  cu jupânesele şi jupâniţele lor.

La altă masă, toată împodobită cu brad, benchetuia  însuşi  Bogdan-vodă,  care venise de la Suceava să cinstească nunta. Luase cu sine şi pe fecioru-său, Ştefan, în fragedă  vîrstă  de 14 ani.  Băiatul stătea  ţanţoş,  în  veşmânt  de  catifea  cu tichia vişinie pe o sprânceană şi cu jungher de  oţel  la  coapsa  stângă.  Botforii  lungi  şi groşi,  aduşi  din  Lehia,  îi  treceau  de genunchi,  iar  pintenii  de  oţel  sunau  sub masă asemenea unor clopoţei, fiind semn că feciorul domnesc era şi un bun călăreţ.

Continuă citirea →

Stejarul din Borzeşti. Povestire istorică de Eusebiu Camilar

Stejarul din Borzesti

Ştefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie. Îi plăcea să se joace cu copiii răzeşilor. Toţi îi spuneau Ştefăniţă sau Ştefănucă, şi era bucuria lor când venea prin părţile Trotuşului Mic. Îndesat, sprinten şi ager, nu-l putea nimeni întrece în aruncarea săgeţilor către uli. Avea ochi albaştri, părul inelat. Purta şi zale uşoare. Şi nişte pinteni frumoşi. Aşa îl aducea părintele său, Bogdan voievod, dinainte, pe şa, arătându-i frumuseţi şi bogăţii pe întinsurile patriei, de la Suceava-n jos, dar lui Ştefan îi plăceau cel mai mult împrejurimile Borzeştilor, unde se afla un stejar uriaş, rotund în coroană, gros cât să-l cuprindă patru oameni. Acolo se aduna Ştefan cu copiii de prin partea locului. Toţi dădeau chiote că s-au întâlnit, îndată începea joaca. După ce se minunau de dibăcia lui Ştefan la săgetarea ulilor, prindeau să se joace „de-a tătarii”. Se despărţeau în două cete : cei din ceata lui Ştefan erau moldovenii, cei din ceata a doua erau tătarii, în frunte cu puiul de răzeş Mitruţ.

Pe vremea aceea Moldova era pământ al năvălirilor. Veneau tătarii şi-i pârjoleau până şi iarba. Erau arse satele şi cetăţile. Oamenii erau legaţi cu juvăţul de gât şi duşi la robie. Când bătea vestea rea dinspre vadurile năvălitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, căci aşa era ştafeta de pe atunci, a moldovenilor: se aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în culmea unui deal mare, şi-l zăreau alţi pândari, de pe alte dealuri, şi aşa focurile s-aprindeau unul după altul, din deal în deal, până sub pădurile Sucevei. Aşa afla domnul de primejdie. Îşi aduna oştile de ţară şi oştile în leafă, să ţină piept cumpenei. Dar tătarii erau mai tari şi nu mai avea pace sărmana Moldovă ! Oamenii fugeau în codru şi-n munte, în timp ce semănăturile ardeau şi satele erau şterse de pe faţa pământului.

Continuă citirea →

Soţiile lui Ştefan cel Mare

Stefan cel Mare si cele trei sotii - Evdochia, Maria de Mangop si Maria Voichita

Ştefan cel Mare a fost căsătorit de trei ori. Prima dată, la 5 iunie 1463; aleasa a fost blonda şi preafrumoasa Evdochia din Kiev, sora cneazului Simion, vasal al regelui Poloniei. Aceasta a murit în 1467. Cinci ani mai târziu, în septembrie 1472, Ştefan se căsătorea cu Maria de Mangop, urmaşa familiei imperiale bizantine. În preajma Crăciunului lui 1477, s-a stins şi ea din viaţă, se pare chinuită de infidelităţile şi aventurile soţului. Căci, încă din 1471, pe când Ştefan le luase prizoniere pe soţia şi fiica domnitorului Radu al Munteniei, moldoveanul a fost vrăjit de frumuseţea copilei Maria Voichiţa, de care s-a îndrăgostit iremediabil. De abia spre 1480 va avea loc căsătoria dintre cei doi, Maria fiind cea care îi va rămâne alături până la moarte (a mai trăit pănă în 1511).

Continuă citirea →

Bătălia de la Soci din 1471: localizare. Diferite tendinţe în istoriografia secolului XX

Radu cel Frumos si Stefan cel Mare

Luptele dintre Ştefan cel Mare şi Radu cel Frumos din perioada 1469-1473 au avut cauza principală în stăpânirea cetăţii Chilia. Punct strategic, aceasta fusese iniţial sub dominaţia politică a domnitorilor Ţării Româneşti (din 1389), a trecut sub dominaţia Moldovei, în timpul lui Iancu de Hunedoara (din 1448) a funcţionat sub o administraţie munteano-ardeleană, în ea stabilindu-se o garnizoană maghiară. Cucerită de către Ştefan cel Mare în ianuarie 1465, Chilia era dorită atât de către Radu cel Frumos al Ţării Româneşti cât şi de Poarta Otomană. Astfel, divergenţele dintre cei doi domni au constituit o ultimă manifestare a rivalităţii dintre cele două state pentru controlul gurilor Dunării şi implicit al comerţului ce lega Marea Neagră de Europa Centrală.

Continuă citirea →

Bătălia din Codrii Cosminului – 26 octombrie 1497

Bătălia din Codrii Cosminului (26 octombrie 1497) – Confruntare între oastea condusă de domnitorul Moldovei Ştefan cel Mare (1457-1504) şi armata poloneză condusă de regele Ioan Albert. Sub pretextul unei campanii militare antiotomane de recucerire a cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă, Ioan Albert a intrat în Moldova cu intenţia de a pune ca domn pe fratele său Sigismund, lansând un asediu asupra cetăţii de scaun a Sucevei. Ca răspuns, Ştefan a lăsat în cetate o singură garnizoană puternică şi şi-a concentrat armata la Roman, cerând ajutor turcilor şi ungurilor. Asediul nu a avut succes, iar moldovenii au reuşit să izoleze armata polonă, lasând-o fără provizii şi surse de hrană.

Continuă citirea →

Ştefan cel Mare – O încercare de caracterizare

Problema lui Ştefan cel Mare. Marile figuri ale trecutului stau adesea, bogate de înţeles, dar închise încă, în faţa noastră. Nu este o întrebare absurdă aceasta: cine a fost cu adevărat Ştefan cel Mare? Figură din amurgul Evului Mediu oriental, la trecere între vremi, nu e uşor de înţeles şi de cuprins cu mintea cu care cunoaştem oamenii de mai târziu.

Unii au văzut în Ştefan cel Mare pe „atletul lui Christ”, luptătorul pentru credinţa creştină, cruciatul cuprins de marea sete de ideal a începuturilor mistice medievale, a cavalerilor cu cruce pe umăr. Alţii, dimpotrivă, l-au înţeles ca pe un oştean al pământului său moldovenesc, prieten la nevoie şi cu Păgânul. Schimbând alianţele după împrejurări şi vremi, idealul său a fost mai mic, dar mai real, am zice mai modern: păstrarea întreagă a ţării şi a supuşilor încredinţaţi lui de către Dumnezeu.

Continuă citirea →

Movila lui Şoiman al lui Burcel

Într-o zi de sărbătoare, domnul Ştefan cel vestit, domnul cel nebiruit, umbla prin ţară să vadă cum trăiesc oamenii. Pe un deal a întâlnit un om: ara, cu un plug tras de un singur bou. Mirat, vodă s-a apropiat de dânsul şi l-a întrebat:

Continuă citirea →

Bătălia din Codrii Cosminului – legenda

Vai, câte întâmplări minunate s-au petrecut în istorie! o auzii într-o zi pe Oana. Când o să le aflu oare pe toate? Că eu pe toate vreau să le ştiu. Dorinţa asta m-a îndemnat să mai istorisesc încă o întâmplare de pe vremea lui Ştefan vodă cel Mare. Şi am început:

Continuă citirea →

Familia lui Ştefan cel Mare (II)

Ştefan cel Mare ţinea mai de mult acuma, la curtea lui din Suceava, două femei prizoniere, pe doamna Maria, nevasta lui Radu cel Frumos al Munteniei, şi pe fiica lor Maria Voichiţa. Le avea la curte la dânsul dinainte ohiar să se fi însurat cu Maria din Mangop, cu un an înainte, din 1471, când înfrânsese el pe înverşunatul său duşman, Radu, voievodul Munteniei. Îl bătuse la Soci, în martie 1471, şi-i nimicise oştirea, încât acesta, în graba lui de a trece mai repede Dunărea, părăsise în capitală soţia, fata şi întreaga lui avere. Ştefan puse stăpânire pe bogăţiile lui Radu, iar pe femei le luă cu el la Suceava, prizoniere.

Continuă citirea →

Familia lui Ştefan cel Mare (I)

Ştefan cel Mare, care alături de Mihai Viteazul a fost podoaba şi mândria ţării noastre, s-a urcat în scaunul Moldovei în anul 1457. Domn la Suceava a venit cu ajutorul lui Vlad Ţepeş, scoţând din scaun pe Petru-Aron, ucigaşul tatălui său.

Continuă citirea →

Ştefan cel Mare (1457-1504)

Ştefan cel Mare este domnitorul din Moldova care a dat numele unei epoci şi care a intrat în folclor, tradiţie şi legendă. Ales de către „ţară” (Adunarea Ţării) şi uns de mitropolitul Teoctist, domnitorul s-a orientat spre o mai bună organizare a administraţiei, limitarea privilegiilor marii boierimi anarhice, crearea trupelor de oşteni proveniţi din ţărani liberi, întărirea şi refacerea sistemului de cetăţi (în special cele de pe Nistru) şi adaptarea tehnicii militare la progresele făcute de artilerie.

Continuă citirea →

La moartea lui Ştefan cel Mare

În ziua de 2 iulie 1504 Ştefan -Vodă cel Mare se stingea de o moarte blândă la Suceava, în desăvârşita pace măreaţă ce se boltea asupra întregii ţări pe stâlpii puternici ai biruinţilor sale.

Pentru cea din urmă oară porţile cetăţii se deschideau înaintea celui ce luptase bărbăteşte cea mai grea din luptele sale. Boierii călări, în haine de urşinic şi aur, unii bătrâni ca şi stăpânul adormit, ceilalţi în toată puterea vârstei sau în avântul încrezător al tinereţelor, înconjurau sicriul înfăşurat în scumpe stofe. Suliţile ostaşilor se ridicau drepte în văzduhul limpede, zâmbitor al zilei de vară. Alaiul străbătea holdele grele de bogăţie, în drumul spre mănăstirea Putnei.

Din turnul de strajă deasupra porţii clopotele prindeau a vui de jale. Soborul întreg al Moldovei, sub mitrele scânteietoare de pietre scumpe, Mitropolitul, episcopul de Roman, Mitropolit şi el, al Ţării-de-Jos, episcopul de Rădăuţi, egumenii care putuseră să se incingă pentru această lungă cale, primeau în cântările iertării de păcate pe stăpânul tuturora. Veşnica pomenire se cerea pentru acela care se făcuse vrednic a fi pomenit de neamul său în vecii vecilor. Apoi întunericul gropniţii umbrea tot mai mult faţa poruncitoare, acum înseninată, şi pletele albe, rare ale bătrânului. Şi, pe când lacrimile brăzdau cele mai aspre obrazuri, minunata lespede de marmură săpată pecetluia micul mormânt în care încăpuse totuşi rămăşiţele celui Mare.

Domnise aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac. Venise tânăr, în vijelia năvălirii, ca să răzbune pe al său, ca să-şi întemeieze viaţa şi ca să tragă zid de vitejie în jurul ţării sale de moştenire. De atunci toate drumurile spre hotarele duşmane fusese bătute de copitele cailor oştirii sale. Dar peste sabia lui minunată apasă o mână sigură, stăpânită de un gând cuminte. I-a fost totdeauna milă de sângele oamenilor vărsat în zadar.

A adus cu dânsul rânduiala şi buna cârmuire. Oastea aceia ale cărei steaguri îi fluturau de-asupra sicriului, el o închegase, el o făurise, ca pe o singură armă menită să învingă totdeauna. Boierilor acelora ce-l întovărăşiau înainte de a-şi lua hotărâtorul rămas bun, el le statornicise chemările şi drepturile. Secerând buruiana roşie a vremilor de restrişte şi nelegiuire, el curăţise ţarina ce băuse sângele nevinovat, coborând în ea sfinte temelii de biserică. Vlădicilor ce se rugau acum la Dumnezeu pentru sufletul său, el le pusese mitra pe cap, după ce ştiuse că se cuvine s-o poarte.

Gândul lui de înţelepciune se stinsese în sfârşit, sau, mai curând, el se cobora ca o rază de bucurie asupra tuturora, trecea ca o binecuvântare asupra bogăţiei lanurilor şi fremăta ca o ameninţare pentru vrăjmaşii viitorului prin frunza pădurilor ce ocrotiseră şi meniseră luptele învingătoare. Glasul lui nu se mai auzea însă, şi icoana lui nu mai stătea înaintea nimănuia.

Şi candela aprinsă de-asupra mormântului său s-a stins uneori, în zile rele. Mâini de hoţi au scormonit în mormântul cel sfânt. Dar amintirea sa a luminat totdeauna în marea biserică a conştiinţei neamului. Uneori mai tare, alteori mai slab, dar nici un vânt năprasnic n-a putut-o stinge. Şi astăzi ea se înalţă puternică, în marea flacără de mândrie şi recunoştinţă ce porneşte din toate inimile noastre la pomenirea celor patru sute de ani de la moartea puternicului împărat senin al Românimii.

sursa: Nicolae Iorga – Istoria lui Ştefan cel Mare povestită neamului românesc, Bucureşti, 1904

Raspunsul boierilor buzoieni si ramniceni catre Stefan cel Mare

Răspunsul boierilor buzoieni şi râmniceni către Ştefan cel Mare

„…De la toţi boierii buzoieni şi râmniceni şi de la toţi cnejii şi de la toţi rumânii, scriem ţie domnului moldovenesc, Ştefane Voievod.

Ai tu oare omenie, ai minte, ai tu creieri de-ţi prăpădeşti cerneala şi hârtia pentru un copil de curvă, pentru fiul Călţunei şi zici că-ţi este fiu?

Dacă ţi-e fiu şi vrei să-i faci bine, atunci lasă-l să fie, după moartea ta, domn în locul tău, iar pe mumă-sa ia-o şi ţine-o să-ţi fie doamnă, cum au ţinut-o în ţara noastră toţi pescarii din Brăila, ţine-o şi tu să-ţi fie doamnă.

Şi învaţă-ţi ţara ta cum să te slujească, iar de noi să te fereşti, căci de cauţi duşman, ai să-l găseşti.

Şi aşa să ştii, domn avem, mare şi bun şi avem şi pace din toate părţile. Şi să ştii că toţi, pe capete, vom veni asupra ta şi vom sta pe lângă domnul nostru, Basarab voevod, măcar de ar fi să ne pierdem capetele…”

Basarab = Basarab cel Tânăr, zis şi Ţepeluş, 1477-1481; 1481-1482)

*****

sursa: Valeriu Nicolescu, Constantin Marafet – Un colţ de Ţară Românească. Judeţul Slam-Râmnic

Scrisoarea lui Stefan cel Mare catre buzoieni si ramniceni

Scrisoarea lui Ştefan cel Mare către buzoieni şi râmniceni (15 martie 1481)

(…) scrie domnia mea tuturor boierilor mari şi mici şi tuturor judecilor şi tuturor judecătorilor şi tuturor săracilor, de la mic până la mare, din ţinutul Buzăului şi Rîmnicului. Şi după aceasta aşa să vă dau de ştire, că am luat domnia mea pe lângă mine pe fiul domniei mele, Mircea voievod şi nu-l voi lăsa de lângă mine, ci voi stărui pentru binele lui, ca şi pentru al meu, eu însumi cu capul meu şi cu toată ţara mea, ca să-şi dobândească baştina sa, Ţara Românească, căci îi este baştină dreaptă, cum Dumnezeu ştie şi voi ştiţi.

Deci vă grăiesc vouă, în ceasul în care veţi vedea această scrisoare a domniei mele, în acel ceas să vă întoarceţi înapoi la locurile voastre, fiecare pe unde aţi fost şi pe unde aţi şezut şi mai înainte, fără nici o frică sau grijă şi temere. Căci aşa să ştiţi, că nu mă gândesc să vă fac nici un rău şi nici o pagubă, ci să vă hrăniţi şi să trăiţi în pace. Aşişderea cine vrea să vină la domnia mea şi la fiul domniei mele, Mircea voievod, domnia mea şi fiul domniei mele, Mircea voievod îl vom milui şi îl vom hrăni şi-l vom cinsti (…)

*****

sursa: Valeriu Nicolescu, Constantin Marafet – Un colţ de Ţară Românească. Judeţul Slam-Râmnic