Arhive etichetă: sinucidere

Cum a murit Hemingway?

e. hemingwayHemingway (Ernest Miller) – scriitor american

Data morţii : 2 iulie 1961 (la 63 de ani)

Cauza : sinucidere

Locul : Sun Valley, Idaho (Statele Unite ale Americii)

Înhumat : Sun Valley

În dimineaţa aceea de duminică 2 iulie, în jurul orei 7, Hemingway a coborât în pijama în subsolul casei, unde soţia lui îi ascunsese armele. A luat o puşcă de calibrul 12 şi o cutie de cartuşe, apoi a urcat în hol. Acolo a pus două gloanţe pe ţeavă, a dus arma la gură și a apăsat pe trăgaci.

Se sinucisese un scriitor bogat, frumos, celebru, consacrat prin premiul Nobel pentru literatură. Îşi alesese exact acelaşi sfârşit ca şi tatăl său. Nu a lăsat niciun rând pentru a-şi explica gestul.

Hemingway se considera terminat. Ajungând la şaizeci de ani, sănătatea îi era tot mai şubredă: diabetul, ciroza, hipertensiunea, impotența, scăderea vederii l-au împins spre depresie. Memoria îi slăbea şi nu mai putea scrie.

Continuă citirea →

Taina ultimului gând

hemingwayCânta când se trezea și a cântat, înainte de a adormi, în noaptea sinuciderii. Ce a gândit oare în noaptea aceea?

Poate că s-a gândit, cu oroare, la agenții F.B.I.- ului din halucinațiile sale depresive, dar care efectiv îl persecutaseră pentru activitatea sa pe fronturile de război, mergând până a-l spiona când soția sa, Mary, l-a dus la clinica Mayo sub un nume fals cu iluzia de a-l feri de invazia, devenită insuportabilă, a ziariștilor și reporterilor.

Sau poate că s-a gândit la amantele pierdute, pe care nu le mai putea avea, la dulcea sa soție din tinerețe, la bogata soție din anii maturității, la aroganta soție din vremea competițiilor, la umila și înțeleapta soție de la sfârșit, poate chiar la impudica logodnică Masai, la alte frumoase iubite intangibile sau nu, la infirmiera lui din adolescență, la aristocratica venețiancă.

Continuă citirea →

Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul. (III) Asasinat sau sinucidere?

bayazidTrecuseră șapte luni de captivitate. Încercările de a-l elibera, fie răscumpărându-l, fie scoțându-l tainic (printr-un tunel) din captivitatea mongolă, eșuară. Nerăbdător, Yilderim se adresă lui Timur rugându-l să nu-i distrugă statul și să-l pună în libertate. „Astăzi sunt eu înfrânt, mâine poți fi tu” – ar fi spus fostul sultan. La acestea, Timur ar fi răspuns: „Așa este. Dar până când te vei întoarce de la Samarkand, voi așeza pe tătari în țara ta.”

Aceste cuvinte au mâhnit adânc pe captiv, fiindcă înțelegea că va trebui să însoțească pe Timur până în capitala sa din Samarkand (Asia centrală), împodobindu-i carul de triumf, și că în acest răstimp statul otoman, dat pe mâna tătarilor, se putea destrăma. Fire orgolioasă și impulsivă, Baiazid n-a putut suporta gândul unei asemenea umilințe. Câteva picături de otravă aflate sub piatra inelului ce-l purta au fost suficiente. Astfel muri la Akșehir, în Anatolia sudică, Yilderim Sultan Baiazid, în 9 martie 1403, după șapte luni și două săptămâni de captivitate.

Continuă citirea →

Ultima scrisoare a lui Petre Andrei

Petre Andrei

4 octombrie 1940. O percheziţie în stil legionar, de la 9 dimineaţa până la ora 13. În casă: sociologul, filozoful şi omul politic Petre Andrei, soţia şi cei patru copii – cel mai mare de 17 ani, cel mai mic de 5 ani. Scena ne este descrisă de către juristul Petre P. Andrei, fiul filozofului, atunci în vârstă de 16 ani:

„Înspăimântaţi eram cu toţii. Toată familia fusese blocată într-una din camere şi era păzită cu străşnicie de legionari înarmaţi. Restul casei, biroul tatei, biblioteca, erau literalmente devastate. Se căutau „corpuri delicte”.

Nu vă pot reda exact tensiunea în care ne găseam toţi, strânşi în jurul mamei, în timp ce tata, într-un colţ al camerei, îşi însemna ceva. La un moment dat, a cerut paznicilor să fie condus în camera de baie. A ieşit între revolvere. S-a întors peste două sau trei minute. S-a îndreptat spre noi, copiii; îi simt şi acum sărutarea de tată. A scos din buzunar cheile sertarelor de la biroul de lucru, dându-le mamei, căreia i s-a adresat calm:

– Nu mai am nevoie de ele, ţine-le te rog.

Şi s-a prăbuşit… S-a sfârşit sub ochii mamei şi ai noştri, ai copiilor. Eram cutremuraţi. Momentul nu poate fi descris…”

Continuă citirea →

Alexandru Odobescu : Supradoză de morfină

În literatura română, una dintre victimele morfinomaniei a fost Alexandru Odobescu. Un doctor parizian i-a prescris un tratament antinevralgic cu morfină. O gută rebelă, tratată cu morfină, scrie Nicolae Manolescu, „stă la originea groaznicului viciu”.

Continuă citirea →

Alexandru Odobescu – Atunci când dragostea ucide

Dragostea adevărată presupune în bună măsură (dacă nu complet) extrem de multă pasiune, chiar patimă. Acest sentiment se manifestă atât de puternic încât individul uită adeseori de sine, este dispus a întreprinde acţiuni ce nu mai ascultă nici măcar de instinctul de conservare, darămite de onoare, demnitate etc. Iar aspectul explică cum adeseori, în anumite împrejurări, dragostea pasională poate coincide cu violenţa, iar pentru unii – cât de cât labili din punct de vedere psihic – ea poate duce chiar la crimă ori sinucidere. Iar sub aspectul consecinţelor tragice ale unor astfel de „pasiuni” putem invoca aici cazul lui Alexandru Odobescu. Deşi trecuse prin viaţă consumându-se în mai multe iubiri arzătoare, în urma cărora nu au lipsit decepţiile, Odobescu a învăţat prea puţin din acestea.

Continuă citirea →

Cum a murit scriitorul american Ernest Hemingway?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Cum a murit scriitorul american Ernest Hemingway?

Continuă citirea →

Sinuciderea în istorie

Sinuciderea sau luarea propriei vieţi constituie o sursă permanentă de fascinaţie. Cine face aşa ceva, de ce şi, mai ales, cum? În lumea animală, acest fapt nu este întîlnit şi chiar multora dintre noi ne vine greu să îl acceptăm sau să îl trecem cu vederea, deoarece pare să încalce o lege a firii. La toate animalele se întîlneşte dorinţa instinctivă de a-şi apăra viaţa, iar sinuciderea se împotriveşte acestei legi naturale. Ca atare, ea merită analizată într-o anumită măsură.

Interesul manifestat faţă de fenomenul suicidului nu este deloc recent. Încă din antichitate a fost studiat de medici, teologi, filozofi şi jurişti, unii dintre ei admiţându-l ca pe un act raţional. Filozoful şi poetul latin Seneca (4 î.Hr.–65 d.Hr.) argumenta astfel: „Dacă pot alege între o moarte prin tortură şi una simplă şi uşoară, de ce să nu o prefer pe cea din urmă? După cum aleg vasul cu care navighez şi casa în care locuiesc, la fel îmi voi alege şi moartea prin care voi părăsi viaţa“.

În anul 1971 se estima că se scriseseră deja aproximativ 5 000 de articole şi cărţi cu caracter ştiinţific cu acest subiect. De asemenea, mulţi artişti au încercat să înfăţişeze, să ilustreze acest subiect. Atât Delacroix, cât şi Millais au pictat-o pe Ofelia, care, în Hamlet, tragedia lui Shakespeare, se îneca în urma morţii tatălui ei. Printre alţi pictori care au abordat acest subiect se numără Edvard Munch (Cuplul mort) şi Toulouse-Lautrec (La Pendue). Scene de sinucidere apar, de asemenea, şi în multe romane, unii autori fiind în mod deosebit interesaţi de acest act. Un pasaj zguduitor din romanul lui Thomas Hardy Jude Neştiutul descrie felul în care băiatul cel mare al lui Jude îşi omoară fraţii mai mici şi apoi se sinucide, lăsând în urmă un bilet pe care scrie: Făcut pentru că suntem prea mulţi. În piesele lui Ibsen se pot regăsi cel puţin şapte sinucideri şi paisprezece în cele ale lui Shakespeare.

În fiecare an, în toată lumea se sinucid peste 750. 000 de oameni, dintre care 135 .000 în Europa. Aceasta înseamnă aproximativ 2. 000 de cazuri pe zi sau 80–100 pe oră. Dacă se presupune că fiecare dintre aceştia are cinci persoane apropiate (rude directe, prieteni), atunci, în fiecare an, 4 milioane de oameni suferă consecinţele emoţionale ale unui asemenea act. Încercările nereuşite de sinucidere sunt de cel puţin 10–15 ori mai numeroase decît cele reuşite, ceea ce înseamnă că în întreaga lume au loc în fiecare an între 10 şi 20 de milioane de încercări de sinucidere, reuşite sau nu.

sursa: Cedric Mims – Enciclopedia morţii

Avea de gand sa se sinucida?

Obiceiul marelui dramaturg francez Jean Racine era să-şi declame versurile plimbându-se. Nu de puţine ori uita unde se află şi le recita cu glas tare. Patetismul cu care le spunea mişca de multe ori pe muncitorii care lucrau la palatul Tuilleries. Aceştia credeau despre dânsul că e un om deznădăjduit, care avea de gând să se sinucidă! 🙂

Moartea Cleopatrei – a doua parte

In aceea vreme, Antoniu era puternicul aliat roman de care avea nevoie Cleopatra pentru a garanta independenta Egiptului, iar ea a exploatat cu inteligenta caracterul josnic si inconstant al acestuia. Este posibil ca cei doi sa se fi casatorit, desi el avea o sotie, Fulvia, de care nu a divortat niciodata. Vreme de 12 ani el a fost „sotul” devotat al Cleopatrei, tatal celor trei copii ai acesteia, cosuveran al Egiptului si cofondator al societatii „celor care traiesc incomparabil”, un club ai carui membri savurau o viata de desfrau si nebunii.

Declinul ce a condus la sinuciderile celor doi cu batalia de la Actium. In calitate de general, Marc Antoniu a sugerat ca cea mai buna cale de a infrange armata romana a lui Octavian, ce se apropia, este pe uscat; Cleopatra a insistat ca lupta sa se dea pe mare, aceasta eroare de calcul avand consecinte dezastruoase. In momentul in care a devenit clar ca armata egipteana este pe cale sa fie invinsa, cei doi amanti au renuntat sa se numeasca  „cei ce traiesc impreuna” si au jurat sa fie „impreuna muritori”.

Insa este posibil ca pactul sinuciderii sa fi fost doar planul Cleopatrei de a scapa de Marc Antoniu, care era pe cale sa devina un balast politic.

Se stie ca Egiptul a fost cucerit de romani, insa restul detaliilor ramane ambiguu. Cleopatra s-a retras in mausoleul ei. Apoi, se crede ca ea a trimis un curier care sa-l anunte pe Marc Antoniu ca ea se sinucisese. Sau el a auzit un astfel de zvon. Cert este ca el „s-a aruncat in sabie” si, ranit mortal, a cerut sa fie dus in mausoleul ei.

Istoria ne relateaza ca el a gasit-o in viata, insa nu mentioneaza daca s-a simtit usurat sau tradat.  Se pare ca ultimele cuvinte pe care i le-a adresat Cleopatrei au fost:

„Nu trebuie sa-ti para rau pentru mine in aceasta ultima intorsatura a sortii. Trebuie in schimb sa te bucuri amintindu-ti de dragostea noastra si de faptul ca am fost candva cel mai puternic barbat”. Acestea nu sunt cuvinte de ranchiuna.

Viata lui Marc Antoniu luase sfarsit, dar nu si cea a Cleopatrei.  Unii istorici sunt de parere ca regina ambitioasa si vicleana a incercat sa-si seduca cuceritorul, Octavian. Ei afirma ca femeia in varsta de 39 de ani, obisnuita sa obtina tot ce-si propune, nu si-ar fi pus capat zilelor decat intr-un gest de disperare, dupa ce toate celelalte incercari de a ramane in viata ar fi esuat.

Totusi, Octavian era interesat de regina decazuta pentru un singur lucru: sa o expuna triumfator prin Roma si sa-i ia Egiptul iubit, o umilinta pe care mandra Cleopatra nu o putea suporta. Afland planurile acestuia, ea s-a pregatit sa-si curme viata.

Cleopatra a murit otravita. Insa in urma muscaturii unei aspide sau a inghitirii unei cupe cu vin amestecat cu otrava?

Plutarh sustine varianta aspidei, desi intr-o descriere a mortii reginei el afirma ca sarpele era ascuns intr-un cos cu smochine, iar in alta vipera este ascunsa intr-o vaza. O alta teorie sustine ca regina si insotitoarele sale au baut vin amestecat cu otrava.

Octavian a promovat teoria muscaturii de sarpe. El a zarit niste urme vagi de muscatura pe bratul Cleopatrei si a poruncit transportarea la Roma a unei statui ce o prezenta pe regina cu o vipera incolacita in jurul antebratului ei, hotarare ce a dat nastere legendei.

Moartea Cleopatrei – prima parte

CLEOPATRA

Decedata in 30 i.Hr., la varsta de 39 de ani

Cauza mortii: sinucidere cu otrava

Locul de odihna: alaturi de iubitul ei, Marc Antoniu, intr-un mormant aflat sub actualul oras Alexandria

Ultimele cuvinte: in clipa in care ii era adusa aspida: „Asadar, iat-o!”

Sinuciderea Cleopatrei, ce a dorit ca astfel sa evite defilarea ei pe strazile Romei in chip de prizoniera, a marcat doua sfarsituri: cel al vietii ei si pe cel al dinastiei macedoniene ce a stapanit Egiptul de la moartea lui Alexandru Macedon in anul 323 i. Hr., pana la anexarea Egiptului de catre romani in 31 i.Hr.

Ultima regina a Egiptului – o grecoaica de origine mecedoneana ce nu avea sange egiptean in vene – a fost barfita mult, atat in timpul domniei sale, cat si dupa moarte. Numita Regina Prostituata, ea a ajuns sa reprezinte, ca nici o alta femeie din antichitate, femeia fatala.

Dar era ea intr-adevar atat de rea?

Nu este nici o indoiala ca femeia nascuta Thea Philopater (in limba greaca, „zeita ce-si iubeste tatal”) s-a folosit de farmecele sale feminine pentru a supravietui si a concura in lumea politica din timpul sau, ce era dominata de barbati.

In prezent, se crede ca reputatia sa lasciva se datoreaza in mare parte zvonurilor lansate de societatea masculina romana. Si asta deoarece principalii sai rivali, suveranii si generalii barbati, erau deranjati de priceperea ei in a-si conduce poporul, miniati de faptul ca ea reusise sa pastreze independenta Egiptului si invidiosi pe averea ei. Ce alta arma mai buna putea fi folosita de barbati impotriva unei femei puternice decat denigrarea virtutii ei?

In mod interesant, denigrarea a modificat imaginea istorica a reginei egiptene. Cleopatra nu era o femeie frumoasa. Efigiile de pe monedele din acel timp reprezinta o expresie mai degraba dinamica decat atractiva, cu buze mari, o barbie ferma, dar mica, o frunte lata si un nas incovoiat proeminent. Cu toate acestea, imaginile ulterioare o infatiseaza ca avand o frumusete exotica. Se crede ca imaginea ei reala a fost romantata de artistii de mai tarziu pentru a se potrivi mai bine cu reputatia unei femei fatale, mai precis pentru a se potrivi cu perceptia masculina asupra felului in care ar trebui sa arate o femeie seducatoare.

Indiferent ce stia oglinda ei si ce lipsea principiilor sale morale, se stie cu siguranta ca regina avea 27 de ani atunci cand, in toamna anului 43 i.Hr., l-a cunoscut pe barbatul „musculos si de o frumusete aspra” care era Marc Antoniu. In ceva mai mult de un deceniu, cei doi urmau sa se sinucida.

Testamentul lui Adolf Hitler

ADOLF HITLER

– decedat în 1945, la Berlin

– ultima dorinţă – „înfiinţarea unei galerii de pictură în oraşul meu natal, Linz”


Adolf Hitler

Dictatorul de origine austriacă al Germaniei naziste şi-a scris testamentul pe când se afla izolat în buncărul său din Berlin, construit sub Cancelarie, în după-amiaza zilei de 29 aprilie 1945, cu exact o zi înainte ca el şi proaspăta sa mireasă, Eva Braun, să se sinucidă. Cu puţin timp înainte de a-şi dicta „Testamentul politic„, Hitler s-a căsătorit cu amanta sa în cadrul unei ceremonii civile.

Documentul cu un caracter profund personal începe cu explicaţia oferită de Hitler că, având în vedere prioritatea reprezentată de cucerirea Europei, „nu mi-am putut asuma responsabilitatea căsătoriei”. Însă când trupele rusesti ajunseseră practic la uşa Cancelariei, el admite: „înainte de a muri, am hotărât să iau de soţie” pe Eva Braun, „care va muri împreună cu mine, conform propriei ei dorinţe”. Proaspătul mire raţiona că această căsătorie scurtă, de o zi, „ne va recompensa pe amîndoi pentru ceea ce am pierdut datorită activităţii mele în slujba poporului meu”. Ceea ce artistul ajuns dictator admira cel mai mult la Eva Braun, o femeie cu un suflet blând ce fusese vânzătoare într-un magazin din Munchen, era „lipsa abilităţii intelectuale” şi „fidelitatea indiscutabilă”.

În ultimii ani ai vieţii, Hitler a suferit de boala Parkinson. Medicul dictatorului, dr. Theodore Morrell, a observat simptome precum tremuratul mâinilor, un mers târâit şi o tendinţă de a saliva excesiv. Pornirea părţii superioare a corpului lui Hitler de a se deplasa şovăielnic în faţă, mai repede decât puteau păşi picioarele sale grăbite, l-au făcut, afirma Morrell, să comande „aşezarea distanţată a băncilor de-a lungul zidurilor marelui buncăr”, în care el avea să-şi pună capăt zilelor”.

Indicaţiile privind destinaţia averii sale erau concise: executorul era „cel mai credincois tovarăş din partid, Martin Bormann”. Testamentul preciza: „Posesiunile mele aparţin partidului sau, dacă acesta nu mai există, statului”. Apoi, el ia în considerare şi posibilitatea înfrângerii: „Dacă şi statul este distrus, atunci nu mai este necesară nicio altă indicaţie din partea mea”. Pentru el, o importanţă imensă o avea colecţia sa de tablouri, lăsată „exclusiv pentru înfiinţarea unei galerii de pictură în oraşul meu natal, Linz, de pe Dunăre”.

Hiler si Eva Braun

Deşi testamentul menţiona în trei clauze separate, nu se preciza modul în care sinuciderea comună urma să se desfăşoare. Totuşi, Hitler a cerut ca trupurile lor să fie stropite cu benzină şi „incinerate imediat”, pentru a evita un eventual abuz din partea inamicilor. Trupurile lor au fost descoperite de valetul lui Hitler, Heinz Linge, aşezate unul lângă altul pe o canapea în buncăr. Fuhrer-ul spărsese între dinţi o mică fiolă de sticlă cu cianură, însă fusese ucis de un glonţ, fie tras de el, fie – având în vedere nesiguranţa mâinilor sale tremurătoare –  de Eva Braun, la cererea soţului ei. Apoi, aceasta a înghiţit, la rândul ei, cianura.

După cum se cerea în testament, trupurile au fost duse în curtea „locului unde mi-am desfăşurat cea mai mare parte a activităţii zilnice, de-a lungul a 12 ani, în care mi-am servit poporul”, şi incendiate. Totuşi, datorită unei cantităţi insuficiente de benzină, cadavrele nu au fost incinerate complet, iar rămăşiţele carbonizate au fost descoperite după câteva zile de trupele ruseşti.

Eu şi sotia mea am ales să murim„, se încheia testamentul, „pentru a scăpa de ruşinea răsturnării sau capitulării”. Însă ura principală pe care Hitler a resimţit-o aproape toată viaţa nu putea dispărea odată cu el în mormânt. Dictatorul a inclus în testament o acuză care o confirmă: „Mai presus de toate, îi recomand guvernului acestei naţiuni şi poporului să sprijine la maximum legile rasiale şi să se opună fără milă acestei otrăviri a tuturor naţiunilor, evreimii internaţionale”.

Testamentul lui Hitler l-a avut ca martor pe Josef Goebbels, în privinţa căruia Hitler a cerut în mod nerealist să fie numit cancelar. Însă devotatul Goebbels şi-a urmat curând fuhrer-ul în moarte. Hitler şi Eva Braun s-au sinucis la ora 15:30, pe data de 30 aprilie. În acea dimineaţă, Goebbels, aflat în buncăr împreună cu întreaga sa familie, şi-a otrăvit cei şase copii, apoi, mimînd sfârşitul dramatic al comandantului său, a păşit mândru cu soţia la braţ în curtea cancelariei, la ora 20:30, unde a fost împuşcat în cap de un ofiţer SS amabil. Soţia lui a înghiţit cianură. Cadavrele celor doi au fost stropite cu puţina benzină rămasă şi incinerate incomplet.