Arhive etichetă: carte

Cartea uitată

copil carteCartea uitată (un text realizat de fetița mea, Teo)

Era odată o carte cu povești și multe desene. O carte veche și ponosită. Praful se așternuse de mult timp pe ea. Cartea se afla pe cel mai înalt raft, de aceea nimeni nu o vedea și nu o lua de acolo. Fusese uitată.
-Ah! De m-ar găsi cineva, aici, sus. Am multe lucruri interesante, povești, imagini, idei și sentimente de împărtășit cu ceilalți.
Așa spunea biata carte în fiecare zi.
-Îmi aduc aminte de vremurile bune, pe când eram cea mai strălucitoare carte din bibliotecă. Toate cărțile mă invidiau! Acum, uită-te la mine! Sunt veche și decolorată! Țin minte că aveam coperta groasă și pagini imaculate. Acum, coperta este tocită, iar paginile sunt rupte și murdare.
Bibliotecara mă ținea în vitrină, iar toți cei care treceau pe acolo mă admirau. Acum, nimeni nu se mai gândește la mine.

Am călătorit peste tot. Multe mâini mi-au gâdilat paginile. Am fost purtată de la cel mai mic copil din sat până la un călător vestit care navigase pe toate oceanele lunii. Nu era om în sat care să nu mă fi citit.
După un timp, noii școlari nu au mai știut să aibă grijă de mine, astfel încât m-au murdărit și neglijat. Târziu, a venit un băiețel, Ionică și m-a luat acasă. Era un copil liniștit și ordonat. Nu i-am fost însă de folos mult timp, deoarece era în clasa I și nu avea mult de citit. Când a vrut să mă ducă înapoi la bibliotecă, aceasta se închisese. Așa că am rămas la el.
Mult timp s-a jucat cu mine și-mi era foarte drag, dar a descoperit alte jucării și m-a uitat. Așa că mama lui m-a așezat pe cel mai înalt raft al bibliotecii, unde ma aflu acum.
Deodată, biblioteca se zgudui și cartea căzu pe covor. Ionică veni, o luă, o șterse, îi lipi paginile și apoi zise:
-Mamă, uite! Este prima mea carte, cea de care nu mă puteam despărți când eram mic. Nu o s-o mai las să se piardă! O iubesc! Este cel mai bun prieten al meu!
Atunci cărții i se umplu inima de bucurie. Îi venea să plângă. Nu fusese uitată!

Anunțuri

Cum a apărut cartea?

Codex_PetropolitanusAtunci când oamenii au început să scrie, e de presupus că și-au zgâriat semnele pe orice se afla întâmplător prin preajmă – pietre netede, așchii de lemn, bucăți de pânză, fragmente de os, cioburi de oale sparte. Astfel de lucruri efemere au fost mediumul originar al cuvântului scris. Aveau avantajul că erau ieftine și se găseau din abundență, însă dezavantajul de a fi de mici dimensiuni, de formă neregulată și ușor de rătăcit, de sfărâmat sau de vătămat altcumva. Erau potrivite pentru inscripții și etichete, poate pentru o scurtă notă sau înștiințare, dar nu mai mult. Nimeni nu s-ar fi gândit să încredințeze o idee profundă sau o lungă argumentație unei pietricele sau unui ciob.

Sumerienii au fost primii care au utilizat un medium specializat pentru scris. Ei își gravau cuneiformele în niște tăblițe de lut, o resursă abundentă în Mesopotamia. Spălau o mână de lut, din care modelau o cărămidă subțire, inscripționată cu o trestie ascuțită, și pe urmă o uscau la soare sau într-un cuptor. Documente guvernamentale, corespondență de afaceri, chitanțe comerciale și contracte legale erau toate scrise pe tăblițe durabile, la fel ca și unele lucrări mai ample și mai literare, precum povestiri istorice și religioase sau relatări ale unor evenimente contemporane. Ca să cuprindă scrieri mai lungi, sumerienii își numerotau adesea tăblițele, aranjându-le într-o serie de „pagini” de lut, care anticipau forma cărții moderne. Tăblițele de lut aveau să continue a fi timp de secole un medium popular pentru scriere, însă pentru că prepararea, transportul și depozitarea lor erau dificile, tindeau să fie rezervate pentru documente formale întocmite de scribi oficiali. Scrisul și cititul au rămas niște talente oculte.

Continuă citirea →

Cum te poți rata ca scriitor – Alex Ştefănescu

cum-te-poti-rata-ca-scriitor-cateva-metode-sigure-si-250-de-carti-proaste_1_fullsizeAm citit în revista Contemporanul nr.12/decembrie 2009 o foarte bună cronică literară – Un manual de literatură la purtător – semnată de Răzvan Voncu. O reproduc aici.

„Îndemnat fiind să găsească un echivalent simbolic al criticii, E. Lovinescu a indicat lancea lui Ahile, care cu un capăt vindecă şi cu celălalt răneşte. Criticul dorea, astfel, să atragă atenţia că, pe lângă funcţia de afirmare a valorii şi de constituire a unui univers axiologic, critica o mai are şi pe cealaltă, ilustrată eminent, la noi, de Titu Maiorescu, de descurajare a non-valorii. În literatura noastră, totuşi, din cauza unei mentalităţi aparte a scriitorului român, cea de-a doua funcţie este exercitată – excepţie făcând câteva cazuri izolate – cu sfială şi intermitenţe. Dintotdeauna, criticii care au rostit mai insistent maiorescianul „În lături!” s-au bucurat de o reputaţie proastă, în timp ce aceia care şi-au îmbrăcat rezervele în somptuoase travestiuri au avut o imagine excelentă şi o posteritate liniştită.

Cazurile Ilarie Chendi şi, la antipodul lui, Perpessicius, sunt elocvente: Chendi, primul critic modern al Ardealului şi singurul critic adevărat din prima generaţie post-maioresciană, deşi a scris studii valabile despre Alecsandri, Eminescu, Creangă, se bucură şi astăzi de o reputaţie de rigiditate şi „răutate”, în timp ce autorul Menţiunilor critice, care nu a spus „nu” nici unei cărţi despre care a scris, este valutat superlativ. Perpessicius, de altfel, este părintele tăcerii critice: neputând, fiziologic, aş zice, să respingă o carte sau un autor lipsit de valoare, el prefera, asemeni albinelor, să îi viziteze numai pe cei mai mult sau mai puţin încărcaţi de daruri, tăcându-i pe ceilalţi…

Iată însă că unul dintre cronicarii literari cei mai constanţi şi mai însemnaţi ai ultimelor trei decenii, Alex Ştefănescu, a dus la capăt un demers unic în literatura contemporană: lectura a circa o mie de cărţi proaste şi selectarea a 250 dintre ele, pe post de „reţete” sigure de ratare în literatură. Raţiunea interesului său este una profilactică: după 1989, în condiţii de libertate a presei şi tiparului, în rafturile librăriilor au poposit nu numai cărţi autentice, ci şi mormane de maculatură literară. Puţine edituri, dintre miile care au apărut, dispun de o reală expertiză critică şi, oricum, nimeni nu poate opri pe cineva care doreşte neapărat să publice să îşi vadă numele tipărit pe o carte. Indiferent dacă este sau nu talentat, dacă ştie sau nu să scrie, dacă stăpâneşte sau nu gramatica elementară a limbii române. Sutele – nu e nici o exagerare – de asemenea „scriitori” sunt ocoliţi de critică, dar nu şi de cititori sau de presă, au parte de lansări, prezentări şi chiar publicitate.

Continuă citirea →

„Alexandria”, cea mai răspândită carte populară la români

alexandria carte popularaALEXANDRIA, carte populară, compusă, probabil, în secolele al III-lea sau al II-lea î.Hr., în limba greacă, în Egipt, scrierea are la bază legendele despre Alexandru Macedon şi, se pare, o istorie a expediţiilor sale atribuită lui Callisthenes (c.370-327 î.Hr.). Circulând în numeroase variante, la mai multe popoare, naraţiunea despre faptele războinice ale cuceritorului macedonean a primit elemente noi, în spiritul vremurilor şi după caracterul popoarelor la care a pătruns.

Cele mai vechi texte sunt atestate în Imperiul Bizantin. Dintre acestea, versiunea numită în literatura de specialitate Pseudo-Callisthenes a constituit sursa nenumăratelor prelucrări ivite în Evul Mediu. Din Imperiul Bizantin, povestirea a pătruns în Apus prin traduceri latine, dintre care cea a clericului Leon din secolul al X-lea, Historia Alexandri Magni regis Macedoniae de proeliis, a servit ca prototip versiunilor ulterioare. După un text latin s-a făcut în secolul al XlII-lea traducerea sârbo-croată, identificată ca izvor al primei transpuneri româneşti a Alexandriei, realizată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

Continuă citirea →

Paradisul şi demonii

omul politic si cartea

S-a deschis Târgul de Carte „Gaudeamus”. Un paradis al cărţilor. Un paradis în care vor pătrunde în mod sigur, şi acest an, asemenea unor demoni, diverşi oameni politici. Nu ca să cumpere cărţi, ci ca să fie fotografiaţi când cumpără cărţi. Unii dintre ei cam atât ţin o carte în mână: cât durează un blitz. 🙂

sursa: Alex Ştefănescu, Jurnal secret, Bucureşti, Corint, 2005

Lansare de carte

omul cu cartea

„Târgul de Carte Bookarest. Trec cu greu printre standurile editurilor, nu din cauza aglomeraţiei, ci din cauza numeroaselor „lansări” organizate în acelaşi timp. Fiecare lansare se desfăşoară cam aşa:

Autorul, de obicei unul de care nu a auzit nimeni, stă în faţa publicului cu o expresie de falsă modestie. Alături se află directorul editurii, îmbrăcat într-o scurtă de piele, şi un critic literar lipsit de imaginaţie (pentru că dacă ar fi avut imaginaţie, ar fi găsit un pretext ca să nu vină la lansare, aşa cum şi-ar fi dorit de fapt din toată inima).

Continuă citirea →

Cititul nu îngraşă

sursa: infocarte.ro

Cartea – O întâlnire cu istoria

sursa: greendiary.com

Cartea – o întâlnire plină de dragoste

sursa: funforever.net

Unde a apărut primul catalog al unui târg de carte?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Unde a apărut primul catalog al unui târg de carte?

Continuă citirea →

Al doilea sex – Simone de Beauvoir

Al doilea sex – această lucrare de aproximativ o mie de pagini, referitoare la condiţia femeii, reuneşte tematica existenţială proprie scrierilor Simonei de Beauvoir; o cercetare intelectuală şi cunoştinţe precise susţin analiza teoretică. Este vorba de a înţelege şi a explica statutul femeii în societate şi de a arăta ce înseamnă să fii femeie: „Vom încerca să arătăm cum este constituită „realitatea feminină”, de ce femeia a fost definită drept Celălalt…”

Continuă citirea →

Cărţile în Grecia antică

Cărţile erau făcute fie din papirus, fie din pergament. Papirusul a început să fie utilizat în Grecia antică pentru scriere începând din secolul al VI-lea î.Hr. Foile de papirus erau lipite unele de altele şi adesea banda lungă astfel obţinută era rulata pe o inimă de lemn. Lungimea sulurilor era variabilă; pentru a uşura răsucirea lor, nu se făceau benzi prea lungi.

Continuă citirea →

Cartea este o oglindă

Cartea este ca o oglindă: dacă se priveşte în ea un măgar, n-are cum să vadă imaginea unui apostol! 🙂

Wystan Hugh Auden

 

Un episod trist din viaţa lui Mircea Eliade

„În toamna aceea [1912], am intrat la grădiniţa de copii. Am fost mîndru cînd am îmbrăcat şorţul cenuşiu şi m-am dus singur la şcoală. Învăţasem deja alfabetul, dar încă nu-mi dădeam seama la ce ar putea folosi. Nu mi se părea atît de interesant cînd am ajuns să silabisesc o-u, ou, bo-u, bou — nici chiar cînd am izbutit să citesc fără să mai silabisesc, Ţara noastră se numeşte România.

Dar o dată am dat peste cartea de citire a fratelui meu, şi, după prima pagină, n-am mai putut s-o las din mînă. Eram fermecat, parcă aş fi descoperit un joc nou. Căci cu fiecare rînd citit aflam lucruri necunoscute şi nebănuite. Am învăţat numele judeţelor, ale rîurilor şi ale oraşelor şi am aflat despre Daniil Sihastrul şi Mănăstirea Neamţului şi cîte alte lucruri care mă uluiau, mă copleşeau prin vastitatea şi misterele lor.

Dar după o săptămînă, cînd am terminat cartea lui Nicu, am descoperit deodată că lucrurile nu erau atît de simple pe cît le bănuisem eu. Căci nu mai aveam la îndemînă o a doua carte pe care s-o pot începe imediat.

Tata avea vreo sută-două de volume frumos legate în piele, dar erau încuiate într-o bibliotecă cu geamuri. Nu puteam citi decât titlurile, şi nici pe ele nu le înţelegeam întotdeauna. Erau volume care se intitulau „roman”, şi a fost o lungă discuţie între părinţi dacă trebuie sau nu să-mi explice ce înseamnă acest cuvînt. Pentru încă mulţi ani, tata mi-a interzis să citesc „romane”. Pentru el, „romanul” era o carte oarecum imorală, căci implica fie adulter, fie aventuri într-o lume despre care nu se vorbea decît în şoaptă. Nici măcar nuvele nu-mi îngăduia să citesc. Singurele cărţi admise de el erau cele care purtau titlul sau subtitlul de Povestiri. Mi se îngăduise să citesc Basmele lui Ispirescu, amintirile şi povestirile lui Creangă, cînd a intervenit un episod care mi-a întristat toată copilăria.

Intrasem în clasa I primară, şi tata îl poftise o dată pe învăţător, ca să se consulte asupra cărţilor pe care le-aş putea citi. Eram toţi trei în faţa bibliotecii, învăţătorul părea entuziasmat de cărţi şi, mai ales, de legăturile lor de piele. Răsfoind un volum de N. Iorga — îl văd şi acum, era Pe drumuri depărtate —, a spus, arătîndu-mă: „Dar să nu-l lăsaţi să citească prea mult, căci îşi oboseşte ochii. Şi deja nu are ochi prea buni. L-am pus în banca întîi, şi totuşi nu vede întotdeauna ce scriu pe tablă.”Văd, dacă fac ochii mai mici, l-am întrerupt eu. „Asta înseamnă că ai ochi slabi, că ai să fii miop„, a adăugat învăţătorul.

Descoperirea aceasta a însemnat o adevărată catastrofă. Tata a hotărît că nu trebuie să-mi mai obosesc ochii cu alte cărţi în afară de cele de şcoală. Nu mai aveam voie deci să citesc în timpul liber. De altfel, sursa lecturilor extraşcolare îmi fusese secată. Tata nu mai deschidea biblioteca cu geamuri şi nu mă mai lăsa să răsfoiesc volumele legate. Mai tîrziu, mi-am dat seama că anii aceia au fost pierduţi.”

sursa: Mircea Eliade, Memorii, Ed. Humanitas, 1997

Cartea de in

În vestul peninsulei Italice exista, în antichitate, o regiune, Etruria, locuită de un popor puţin cunoscut, pe care romanii îl numeau etrusc, egiptenii turşa, iar grecii tirsen sau tirenian. Etruria a fost inclusă în secolul al III-lea î.Hr. în statul roman. Astăzi această regiune se numeşte Toscana şi are ca oraş principal Florenţa.

În această zonă s-a dezvoltat o cultură înfloritoare, despre care nu se cunosc încă prea multe.  Cele circa 9000 de texte etrusce ajunse până în zilele noastre sunt săpate în piatră sau bătute în aramă, scrise pe tăbliţe cerate, pe vase de lut sau pe suluri de in (celebrele libri lintei = cărţile de in). Cea mai renumită „carte de in” este calendarul etrusc descoperit la Zagreb, care a acoperit, timp de secole, o mumie. Povestea acestei cărţi constituie un adevărat roman.

Intitulată CELI HUTIS ZA THRUMIS NETHUNS VINUM, cartea constituie cel mai important document recuperat din „marele naufragiu” al limbii etrusce. Este vorba de o fâşie de ţesătură de in colorată in ocru, lungă de peste 13 metri, pe care un scrib a desenat în coloane şi paragrafe aliniate de la stânga dreapta circa 1500 de cuvinte.

Redactat în secolul al II-lea î.Hr., calendarul a ajuns în Egipt prin intermediul negustorilor etrusci. Aici, tăiat în 12 fâşii, a fost folosit pentru îmbălsămarea unei fetiţe romane. În 1884, mica mumie din Cairo a fost cumpărată şi donată Academiei din Zagreb. În 1892 savantul german Krall, scoţând fâşiile de ţesături şi lipindu-le pe o bucată de pânză, a identificat inscripţia ca fiind etruscă. În ianuarie 1985 (la 93 de ani după efectuarea la Amsterdam a primelor expertize chimice) cele 12 fâşii ajung la Berna, unde sunt restaurate de către un cunoscut etruscolog. Astfel s-a născut celebra „carte de in „, cel mai amplu text etrusc păstrat, aproape toate celelalte reducandu-se doar la câteva cuvinte sau rânduri.

Ceea ce îi intrigă pe cercetători este faptul că, deşi se citeşte foarte uşor, textul se înţelege extrem de greu sau deloc, deoarece etrusca nu corespunde nici unui grup de limbi cunoscute. Se speră ca tormai „cartea de in” să-i ajute pe specialişti să pătrundă în tainele acestei limbi necunoscute.