Arhive etichetă: carte

Giovanni Sartori – Homo videns: Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea

Astăzi se împlinesc 4 ani de la moartea politologului italian Giovanni Sartori (1924-2017), considerat unul dintre cei mai influenți intelectuali din lumea contemporană.

În cartea „Homo videns: Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea”, trad.: Mihai Elin, București, Humanitas, 2006, autorul se preocupă de primatul imaginii, al vizibilului asupra inteligibilului, ce determină apariția unui fenomen unic în istoria umanității: a vedea fără a înțelege. Televiziunea modifică radical (sărăcindu-l) aparatul cognitiv al lui homo sapiens. În joc este însăşi natura omului, afectată şi modificată profund prin expunerea fără de măsură la jocul hipnotic al imaginii. Astfel, ceea ce îndeobşte a fost numit homo sapiens este înlocuit treptat cu o nouă specie – homo videns. La acesta din urmă limbajul conceptual (abstract) e înlocuit de un limbaj perceptiv (concret) care e infinit mai sărac: mai sărac nu doar în cuvinte, ci mai ales în bogăția de semnificații, în capacitatea conotativă. Raffaelle Simone afirma: „Noi am fost crescuţi în convingerea că era cuviincios să fim articulaţi, structuraţi, că limbajul trebuia să fie bogat, precis, adecvat. Astăzi, în schimb, din universul preciziei regresăm către cel al aproximaţiei: limbajul ultimelor promoţii de tineri e generic, incapabil a se concentra. E alcătuit în întregime din asta, aia, a face, chestie, adică din intercalări care nu sesizează obiectul, ci sunt doar aluzive. El refuză punerile la punct precise, focalizările riguroase: lasă totul nedefinit într-o zeamă insipidă de semnificaţii. Şi nenorocirea este că aceste vicii nu trec o dată cu tinereţea ci rămân ca o povară în spinare, de care nu mai poţi scăpa.” Video-copilul – devine un adult care rămâne surd pe viață la stimulii cititului și ai cunoașterii transmise de cultura scrisă. Stimulii la care continuă să răspundă, ca om mare, sunt aproape exclusiv audio-vizuali.

Sartori atrage atenția și asupra unui alt aspect important. „Potențialitățile Internetului sunt aproape infinite, iar asta atât în rău, cât și în bine. Ele sunt și vor fi pozitive atunci când utilizatorul va folosi instrumentul pentru a dobândi informații și cunoștințe, adică atunci când va fi însuflețit de interese intelectuale autentice, de dorința de a ști și de a înțelege. Dar majoritatea utilizatorilor de Internet nu este, și prevăd că nici nu va fi, din această categorie. Paideia universului video promite să paseze internetului analfabeți culturali uitând repede puținul pe care au fost nevoiți să-l învețe în școală, deci analfabeți culturali care își vor omorî pe Internet timpul lor gol în tovărășia unor „suflete gemene” sportive, erotice, sau a unor hobby-uri mărunte. Pentru soiul acesta de utilizatori Internetul este mai ales un terrific way to waste time, un mod formidabil de a-ți omorî timpul, investindul în futilități.” Și un ultim avertisment: „dacă vom da ascultare falşilor profeţi care ne bombardează încontinuu cu multi-mesajele lor, vom ajunge lesne la o lume virtuală care se va preschimba într-o „catastrofă reală“.

Recomandare de lectură: Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon – „A treia forță: România profundă”

Am descoperit o carte provocatoare, cu idei surprinzătoare și îndrăznețe, în care autorii – Ovidiu Hurduzeu și Mircea Platon – au dinamitat atmosfera intelectuală din urmă cu un deceniu cu o serie de eseuri în care analizează în mod critic ideile  prefabricate cu care ne alimentăm zilnic.  „A treia forță: România profundă”, postfață de Gheorghe Fedorovici, București, Logos, 2008 oferă speranța identificării unei a treia căi. Între capitalismul foștilor comuniști și marxismul de salon pe banii corporațiilor occidentale, între cârdășia politico-economică pozând în piață liberă și lichelismul ideologic-corporat pozând în nonconformism de stânga, între vechiul și noul establishment, România profundă a dispărut – afirmă autorii. Cartea e bogata în idei incitante, care atrag atenția atât prin formă, cât și prin conținut:

„Pentru noua stângă şcoala a devenit, dintr-un mijloc de educație şi de transmitere a unei tradiții, un mijloc de adaptare a copilului la mediul social, un mijloc de socializare. Copilul nu mai e educat să devină un om pe picioarele sale, ci e reeducat să se integreze, să se piardă în mulțime. E îndemnat să se exprime pe sine înainte de a i se antrena sinele la şcoala marilor clasici. Şi toate acestea sub pretextul că e eliberat de lanțurile trecutului. Școlarul e lăsat cu un suflet pustiu, ca o baltă stătută, populat doar de mormolocii unor frustrări defulate prin consumism și televiziune. De cealaltă parte, noua dreaptă liberală şi anticonservatoare e interesată doar de androizi corporați.”

„Scopul pricipal al propagandei și al ideologiilor postmoderne este să distrugă puterea de judecată individuală. Să-i integreze pe toți într-o mare familie prosperă, dar cu o condiție: individul să se depersonalizeze, lăsându-i pe alții să judece pentru el – pe experți, pe analiștii politici, vedetele mediatice etc.”

„Jinduim după normalitate, dar „normal” a devenit doar ceea ce s-a adaptat la o lume întoarsă pe dos. Intrăm în „normalitate” dacă acceptăm să coabităm cu artificialul, informul, excesivul, patologicul, vicleanul, hoţul şi tâlharul. În ziua de azi normal este să te sincronizezi cu anormalul, să te faci frate cu dracul. Firesc este ca vicleanul să te amăgească, hoţul să te fure, tâlharul să te tâlhărească iar tu „să-ți vezi de treabă”, ca un „cetăţean responsabil”: să munceşti din zori şi până  în noapte, să te uiți la televizor, să mergi la vot, să consumi. Mai ales, „normal” este să nu te amesteci în maşinăria socială, să laşi elitele, experţii şi grupurile de interese să „dezbată” pentru tine, să gândească în numele tău.”

„Depărtându-se de Dumnezeu, „elitele” rostesc un discurs lipsit de conținut, greutate și coerență. Un discurs autistic, pentru uzul administratorilor de rețea, dumnezeii externi și interni care dau  „elitelor” calificative de bună purtare.”

„Impunând un totalitarism soft și noi idoli, reducând relațiile interpersonale față către față la cele mediate tehnologic (de computer, telefoane mobile, mass media) triada “Bani, Tehnologie, Confort” are un caracter demonic. Primele ei victime sunt tinerii.”

Recomandare de lectură: Gabriel Garcia Marquez – „A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”

Una dintre cele mai captivante cărți scrise de Gabriel Garcia Marquez este, în opinia mea, „A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”. Acest volum de memorii dezvăluie aspecte emoționante ale unei existențe agitate în căutarea gloriei literare, oferind cu generozitate și mici secrete în căutarea bucuriilor simple ale vieții. Iată câteva mărturii ale autorului:

Fără serviciul militar, dar veteran

„Citisem deja, traduse şi în ediţii de împrumut, toate cărţile care mi-ar fi fost de ajuns spre a învăţa tehnica de a scrie romane şi publicasem şase povestiri în suplimentele unor ziare, ce au stârnit entuziasmul prietenilor şi au atras atenţia câtorva critici. Aveam să împlinesc luna viitoare 23 de ani, săvârşisem infracţiunea de a nu mă prezenta la serviciul militar, eram veteran după două blenoragii şi fumam zilnic, fără niciun presentiment, şaizeci de ţigări de tutun tare.” (p.12)

Supravieţuind

„… supravieţuind regeşte cu ce mi se plătea pentru notele zilnice la El Heraldo, abia puţin mai mult decât nimic, şi dormeam cât mai bine însoţit cu putinţă pe unde mă apuca noaptea.” (p.12)

Înaintea modei

„Nu din plăcere, ci mai degrabă pentru că eram strâmtorat, am luat-o înaintea modei cu douăzeci de ani: mustaţă sălbatică, păr ciufulit, blugi, cămăşi cu flori nedesluşite şi sandale de pelerin.”(p.13)

Educaţia

„Dezertasem de la universitate cu un an în urmă, cu iluzia temerară de a trăi din jurnalism şi din literatură, fără să fie nevoie să le învăţ, însufleţit de o frază pe care cred că am citit-o la Bernard Shaw: “De mic am fost silit să-mi întrerup educaţia ca să merg la şcoală.” (p.17)

Inocenţa

„Femeia care mi-a răpit cu adevărat inocenţa n-a urmărit acest lucru şi nici n-a avut vreodată habar. Se numea Trinidad, era fata cuiva care lucra la noi acasă şi abia începea să înflorească într-o primăvară uluitoare. Avea cam treisprezece ani, dar mai folosea încă rochiile de la nouă şi-i stăteau atât de strânse pe trup, încât părea mai despuiată decât dac-ar fi fost fără ele.

Într-o seară, când stăteam singuri în curte năvăli brusc muzică de fanfară din casa vecină şi Trinidad mă luă la dans cu o îmbrăţişare atât de strânsă, că mă lăsă fără suflare.

Nu mai ştiu ce s-a ales de ea, dar şi astăzi mă trezesc în toiul nopţii tulburat de şocul acela şi ştiu că aş putea s-o recunosc în beznă pipăindu-i fiecare petic de piele şi adulmecându-i mirosul de animal. Într-o clipă am căpătat conştiinţa trupului meu, cu o clarviziune a sentimentelor pe care n-am mai simţit-o niciodată şi de care îndrăznesc să-mi aduc aminte ca de o moarte desfătătoare. De atunci am ştiut oarecum confuz şi ireal că exista un mister de nepătruns pe care eu nu-l cunoşteam, dar mă tulbura de parcă l-aş fi cunoscut.” (p.91-92)

Viciul

„Nu ştiu prin ce tertipuri de iluzionism profesorii şi colegii, care mă văzuseră veşnic ca pe un elev închis în sine, au ajuns să mă privească în clasa a cincea ca pe un poet blestemat care cultiva aceeaşi atmosferă dezinvoltă ce a cultivat pe vremea lui Carlos Martin. N-am început oare să fumez la liceu la cincisprezece ani ca să fiu cât mai aproape de imaginea aceea?

Prima oară a fost ceva îngrozitor. Mi-am petrecut o jumătate de oră agonizând peste ce vomitasem pe jos în closet. M-am trezit dis-de-dimineaţă sleit de puteri, dar mahmureala de după tutun, în loc să mă scârbească, mi-a stârnit o dorinţă nestăvilită de a mai fuma. Aşa mi-am început viaţa de fumător înrăit, până într-atât, încât am ajuns să nu mă mai pot gândi la ceva dacă n-aveam gura plină de fum.

La liceu ne era îngăduit să fumăm numai în recreaţii, însă eu ceream să merg la toaletă în două sau trei rânduri la fiecare oră, numai pentru a-mi astâmpăra pofta. Am ajuns astfel la trei pachete de douăzeci de ţigări pe zi şi treceam şi de patru dacă noaptea era zbuciumată.” (p.275)

Sărăcia

„Niciodată nu mi-am închipuit că la nouă luni după ce mi-am dat bacalaureatul se va publica prima mea povestire în suplimentul literar ”Sfârşit de săptămână” al ziarului El Espectador din Bogota, cel mai interesant şi cel mai exigent de pe atunci. (p.306) Pe 13 septembrie când am intrat în cafeneaua  El Molino şi m-am pomenit cu titlul povestirii mele etalat pe toată pagina întâi a ultimei ediţii din El Espectador: A treia resemnare. Prima mea reacţie a fost certitudinea pustiitoare că n-veam cele cinci centime să cumpăr ziarul. Era simbolul cel mai explicit al sărăciei, căci multe lucruri esenţiale ale vieţii de zi cu zi, în afară de ziar, costau cinci centime: tramvaiul, telefonul public, ceaşca de cafea, lustruitul pantofilor. (p.310) M-am năpustit în stradă fără să mă feresc de ploaia imperturbabilă, dar prin cafenelele din apropiere n-am dat de niciun cunoscut care să-şi facă pomană şi să-mi dea o monedă. La ora aceea moartă din ziua de sâmbătă n-am găsit pe nimeni nici la pensiune, în afară de proprietăreasă, ceea ce însemna tot nimeni, fiindcă îi datoram de şapte sute douăzeci de ori cinci centime pentru două luni de găzduire şi îngrijire. Când am ieşit iar în stradă, gata de orice, am văzut un bărbat trimis de Providenţă coborând dintr-un taxi cu El Espectador în mână şi l-am rugat pe loc să mi-l dăruiască. Aşa mi-am putut citi prima povestire tipărită.” (p.311)

Din nou despre viciu

„Din pricina pneumoniei îmi interziseseră ţigările, dar fumam la toaletă, ascunzându-mă parcă de mine însumi. Doctorul şi-a dat seama şi a stat serios de vorbă cu mine, dar n-am reuşit să-l ascult. Acasă la Sucre […] aprindeam ţigară de la ţigară, până nu mai puteam, şi cu cât mă străduiam mai tare să mă las, cu atât fumam mai mult. Am ajuns la patru pachete pe zi, îmi întrerupeam mesele ca să fumez şi ardeam cearşafurile fiindcă adormeam cu ţigara aprinsă. Teama de moarte mă trezea la orice oră din noapte şi numai fumând eram în stare s-o înfrâng, până când am hotărât: preferam să mor decât să renunţ la fumat.” (p.440-441)

Recomandare de lectură: Călugărul și filozoful. Budismul astăzi

calugarul_si_filozoful_budismul_astazi

Am citit recent cartea „Călugărul și filozoful. Budismul astăzi”, autori Jean-Francois Revel și Matthieu Ricard, traducere de Carmen Dobre, București, Humanitas, 2015. Schimbul de idei dintre cei doi autori, tată și fiu, dobândește o valoare specială datorită faptului că se desfășoară între un filozof occidental (tatăl) și un călugăr occidental de formație orientală (fiul). Din aceste dialoguri, care dezvăluie o realitate intelectuală complexă, am extras câteva idei din domeniul artei de a trăi și din cel al moralei.

1.În ciuda îmbunătățirii considerabile a nivelului de trai, în sensul material pe care i-l acordăm acum, calitatea vieții s-a degradat serios.

2.Fascinația ideii de a avea mereu mai mult și dispersarea orizontală a cunoștințelor ne îndepărtează de transformarea interioară.

3.Fără valori spirituale, progresul material nu poate duce decât la catastrofă.

4.Cine nu este conștient de adevărata natură a lucrurilor se atașează de aparența lor.

5.Timpul se scurge încercând să rezolvăm probleme minore, înșiruite la nesfârșit, asemenea undelor pe suprafața unui lac.

6.Insatisfacția provine din obiceiul de a considera necesare lucrurile lipsite de importanță.

7.Incapabili a găsi fericirea în noi înșine, o căutăm cu disperare în exterior, în obiecte, în experiențe, în moduri din ce în ce mai ciudate de a gàndi și de a ne comporta. Pe scurt, ne îndepărtăm de fericire căutând-o acolo unde nu se găsește și riscăm, astfel, să îi pierdem complet urma.

8.Principalul dușman care trebuie combătut fără milă este dorința de a face rău.

9.Singurul lucru de care nu trebuie să fim niciodată sătui este cunoașterea.

10.Moartea distruge lucrul la care ținem cel mai mult: noi înșine.

Povestea cărții pierdute

Era odată o carte veche și ponosită, ce cuprindea în paginile ei obosite imagini și povești de altădată. Locuia într-o bibliotecă mare, pe cel mai înalt raft, de aceea nimeni nu o vedea și nu o lua de acolo. Praful se așternuse de mult timp pe ea. Se considera pierdută! De fapt, fusese uitată.

-„Ah! Sunt singură și tristă! Am nevoie de un prieten! De m-ar găsi cineva, aici, sus. Ce mult m-aș bucura! Am multe lucruri de povestit. ” Așa spunea biata de ea în fiecare zi.

„Îmi aduc aminte de vremurile bune, pe când eram cea mai strălucitoare carte din bibliotecă. Toate celelalte mă invidiau! Acum, uită-te la mine! Sunt veche și decolorată! Țin minte că aveam coperta groasă și pagini imaculate. Acum, coperta este tocită, iar paginile sunt rupte și murdare. Bibliotecarul mă ținea în vitrină, iar toți cei care treceau pe acolo mă admirau. Acum, nimeni nu se mai gândește la mine.

Și totuși multe mâini mi-au gâdilat paginile. Nu era copil care să nu mă fi citit cu plăcere. Tuturor le-am adus un zâmbet pe chip și multă bucurie în suflet. Dar timpurile s-au schimbat. Prietenii mei au crescut și au plecat. Nimeni nu a mai avut grijă de mine. Am fost neglijată și părăsită!

Târziu, a venit un băiețel și m-a luat acasă. Era un copil liniștit și bun, mereu curios și dornic să afle cât mai multe. Așa că am rămas la el. Ne-am împrietenit repede. Am petrecut momente de neuitat împreună și-mi era foarte drag, dar a descoperit alte cărți și m-a uitat. Așa că mama lui m-a așezat pe cel mai înalt raft al bibliotecii, unde mă aflu acum.”

Deodată, biblioteca se zgudui și cartea căzu pe covor. Copilul veni repede, o luă cu grijă, o strânse la piept și apoi zise:

-„Mamă, uite! Este prima mea carte, cea de care nu mă puteam despărți când eram mic. Nu o s-o mai las să se piardă! O iubesc! Este cel mai bun prieten al meu!”

Atunci cărții i se umplu sufletul de bucurie. Îi venea să plângă. Nu fusese uitată!

………………..

Textul îi aparține fetiței mele, Teo.

Cum a apărut cartea?

Codex_PetropolitanusAtunci când oamenii au început să scrie, e de presupus că și-au zgâriat semnele pe orice se afla întâmplător prin preajmă – pietre netede, așchii de lemn, bucăți de pânză, fragmente de os, cioburi de oale sparte. Astfel de lucruri efemere au fost mediumul originar al cuvântului scris. Aveau avantajul că erau ieftine și se găseau din abundență, însă dezavantajul de a fi de mici dimensiuni, de formă neregulată și ușor de rătăcit, de sfărâmat sau de vătămat altcumva. Erau potrivite pentru inscripții și etichete, poate pentru o scurtă notă sau înștiințare, dar nu mai mult. Nimeni nu s-ar fi gândit să încredințeze o idee profundă sau o lungă argumentație unei pietricele sau unui ciob.

Sumerienii au fost primii care au utilizat un medium specializat pentru scris. Ei își gravau cuneiformele în niște tăblițe de lut, o resursă abundentă în Mesopotamia. Spălau o mână de lut, din care modelau o cărămidă subțire, inscripționată cu o trestie ascuțită, și pe urmă o uscau la soare sau într-un cuptor. Documente guvernamentale, corespondență de afaceri, chitanțe comerciale și contracte legale erau toate scrise pe tăblițe durabile, la fel ca și unele lucrări mai ample și mai literare, precum povestiri istorice și religioase sau relatări ale unor evenimente contemporane. Ca să cuprindă scrieri mai lungi, sumerienii își numerotau adesea tăblițele, aranjându-le într-o serie de „pagini” de lut, care anticipau forma cărții moderne. Tăblițele de lut aveau să continue a fi timp de secole un medium popular pentru scriere, însă pentru că prepararea, transportul și depozitarea lor erau dificile, tindeau să fie rezervate pentru documente formale întocmite de scribi oficiali. Scrisul și cititul au rămas niște talente oculte.

Continuă citirea →

Cum te poți rata ca scriitor – Alex Ştefănescu

cum-te-poti-rata-ca-scriitor-cateva-metode-sigure-si-250-de-carti-proaste_1_fullsizeAm citit în revista Contemporanul nr.12/decembrie 2009 o foarte bună cronică literară – Un manual de literatură la purtător – semnată de Răzvan Voncu. O reproduc aici.

„Îndemnat fiind să găsească un echivalent simbolic al criticii, E. Lovinescu a indicat lancea lui Ahile, care cu un capăt vindecă şi cu celălalt răneşte. Criticul dorea, astfel, să atragă atenţia că, pe lângă funcţia de afirmare a valorii şi de constituire a unui univers axiologic, critica o mai are şi pe cealaltă, ilustrată eminent, la noi, de Titu Maiorescu, de descurajare a non-valorii. În literatura noastră, totuşi, din cauza unei mentalităţi aparte a scriitorului român, cea de-a doua funcţie este exercitată – excepţie făcând câteva cazuri izolate – cu sfială şi intermitenţe. Dintotdeauna, criticii care au rostit mai insistent maiorescianul „În lături!” s-au bucurat de o reputaţie proastă, în timp ce aceia care şi-au îmbrăcat rezervele în somptuoase travestiuri au avut o imagine excelentă şi o posteritate liniştită.

Cazurile Ilarie Chendi şi, la antipodul lui, Perpessicius, sunt elocvente: Chendi, primul critic modern al Ardealului şi singurul critic adevărat din prima generaţie post-maioresciană, deşi a scris studii valabile despre Alecsandri, Eminescu, Creangă, se bucură şi astăzi de o reputaţie de rigiditate şi „răutate”, în timp ce autorul Menţiunilor critice, care nu a spus „nu” nici unei cărţi despre care a scris, este valutat superlativ. Perpessicius, de altfel, este părintele tăcerii critice: neputând, fiziologic, aş zice, să respingă o carte sau un autor lipsit de valoare, el prefera, asemeni albinelor, să îi viziteze numai pe cei mai mult sau mai puţin încărcaţi de daruri, tăcându-i pe ceilalţi…

Iată însă că unul dintre cronicarii literari cei mai constanţi şi mai însemnaţi ai ultimelor trei decenii, Alex Ştefănescu, a dus la capăt un demers unic în literatura contemporană: lectura a circa o mie de cărţi proaste şi selectarea a 250 dintre ele, pe post de „reţete” sigure de ratare în literatură. Raţiunea interesului său este una profilactică: după 1989, în condiţii de libertate a presei şi tiparului, în rafturile librăriilor au poposit nu numai cărţi autentice, ci şi mormane de maculatură literară. Puţine edituri, dintre miile care au apărut, dispun de o reală expertiză critică şi, oricum, nimeni nu poate opri pe cineva care doreşte neapărat să publice să îşi vadă numele tipărit pe o carte. Indiferent dacă este sau nu talentat, dacă ştie sau nu să scrie, dacă stăpâneşte sau nu gramatica elementară a limbii române. Sutele – nu e nici o exagerare – de asemenea „scriitori” sunt ocoliţi de critică, dar nu şi de cititori sau de presă, au parte de lansări, prezentări şi chiar publicitate.

Continuă citirea →

„Alexandria”, cea mai răspândită carte populară la români

alexandria carte popularaALEXANDRIA, carte populară, compusă, probabil, în secolele al III-lea sau al II-lea î.Hr., în limba greacă, în Egipt, scrierea are la bază legendele despre Alexandru Macedon şi, se pare, o istorie a expediţiilor sale atribuită lui Callisthenes (c.370-327 î.Hr.). Circulând în numeroase variante, la mai multe popoare, naraţiunea despre faptele războinice ale cuceritorului macedonean a primit elemente noi, în spiritul vremurilor şi după caracterul popoarelor la care a pătruns.

Cele mai vechi texte sunt atestate în Imperiul Bizantin. Dintre acestea, versiunea numită în literatura de specialitate Pseudo-Callisthenes a constituit sursa nenumăratelor prelucrări ivite în Evul Mediu. Din Imperiul Bizantin, povestirea a pătruns în Apus prin traduceri latine, dintre care cea a clericului Leon din secolul al X-lea, Historia Alexandri Magni regis Macedoniae de proeliis, a servit ca prototip versiunilor ulterioare. După un text latin s-a făcut în secolul al XlII-lea traducerea sârbo-croată, identificată ca izvor al primei transpuneri româneşti a Alexandriei, realizată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

Continuă citirea →

Paradisul şi demonii

omul politic si cartea

S-a deschis Târgul de Carte „Gaudeamus”. Un paradis al cărţilor. Un paradis în care vor pătrunde în mod sigur, şi acest an, asemenea unor demoni, diverşi oameni politici. Nu ca să cumpere cărţi, ci ca să fie fotografiaţi când cumpără cărţi. Unii dintre ei cam atât ţin o carte în mână: cât durează un blitz. 🙂

sursa: Alex Ştefănescu, Jurnal secret, Bucureşti, Corint, 2005

Lansare de carte

omul cu cartea

„Târgul de Carte Bookarest. Trec cu greu printre standurile editurilor, nu din cauza aglomeraţiei, ci din cauza numeroaselor „lansări” organizate în acelaşi timp. Fiecare lansare se desfăşoară cam aşa:

Autorul, de obicei unul de care nu a auzit nimeni, stă în faţa publicului cu o expresie de falsă modestie. Alături se află directorul editurii, îmbrăcat într-o scurtă de piele, şi un critic literar lipsit de imaginaţie (pentru că dacă ar fi avut imaginaţie, ar fi găsit un pretext ca să nu vină la lansare, aşa cum şi-ar fi dorit de fapt din toată inima).

Continuă citirea →

Cititul nu îngraşă

sursa: infocarte.ro

Cartea – O întâlnire cu istoria

sursa: greendiary.com

Cartea – o întâlnire plină de dragoste

sursa: funforever.net

Unde a apărut primul catalog al unui târg de carte?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Unde a apărut primul catalog al unui târg de carte?

Continuă citirea →

Al doilea sex – Simone de Beauvoir

Al doilea sex – această lucrare de aproximativ o mie de pagini, referitoare la condiţia femeii, reuneşte tematica existenţială proprie scrierilor Simonei de Beauvoir; o cercetare intelectuală şi cunoştinţe precise susţin analiza teoretică. Este vorba de a înţelege şi a explica statutul femeii în societate şi de a arăta ce înseamnă să fii femeie: „Vom încerca să arătăm cum este constituită „realitatea feminină”, de ce femeia a fost definită drept Celălalt…”

Continuă citirea →