Paul Cezanne. Viaţa şi activitatea (ultima parte)

Cezanne-Autoportret-PicturaStilul de maturitate

Pe parcursul perioadei sale de izolare, de la sfârşitul anilor 1870 la începutul anilor 1890, stilul lui Cézanne s-a maturizat. Peisajele din această perioadă, precum Marea la L’Estaque (1878-1879), sunt poate primele capodopere ale unui Cézanne matur. Structura acestor peisaje prezintă linii calme şi grandioase, în care tuşele egale, dispuse de sus în jos, creează un efect curat multicolor, iar un albastru implacabil se întinde pe suprafaţa pânzei. Asemenea tuturor peisajelor sale de maturitate, aceste picturi au calitatea nouă, incitantă şi radicală, de a reprezenta simultan spaţiul în profunzime şi desenul plan.

Cézanne ştia bine cum să înfăţişeze volumul şi adâncimea; metoda sa era cea folosită de impresionişti pentru indicarea formei. Aşa cum el însuşi spunea: „Eu caut să redau perspectiva doar prin culoare”. Inteligenţa şi ochiul pictorului erau capabile să descompună orice element difuz sau suprapus dintr-o formă dată, pentru a-i analiza elementele componente. În astfel de lucrări, Cézanne alegea să redescopere o realitate mult mai substanţială de forme simple în spatele unui văl de aparenţe: „Totul în natură este modelat după o sferă, un con şi un cilindru. Trebuie să înveţi să pictezi după aceste figuri simple”. În acelaşi timp, astfel de picturi prezintă armonii sclipitoare de culoare care pot fi privite ca nişte desene plane, fără profunzime. Alte peisaje remarcabile din această perioadă sunt cele din Gardanne (Moara din Gardanne, cca 1885) şi seria de lucrări monumentale, în care Mont Sainte-Victoire, din apropiere de Aix, este o prezenţă mitică.

Cézanne avea să folosească aceeaşi abordare în portretele sale. Cele mai cunoscute sunt Doamna Cézanne pe un fotoliu galben (1890-1894), Femeie cu ibric de cafea (1890—1894) şi Jucătorii de cărţi (1890-1892). Acest din urmă tablou prezintă o temă pe care Cézanne a tratat-o în cinci versiuni diferite. În afară de seria picturilor cu jucătorii de cărţi, în care demnitatea sobră a bărbaţilor este foarte bine exprimată, în portretele lui Cézanne nu există vreo încercare de a face aluzie la natura protagoniştilor. În majoritatea cazurilor, el tratează fundalul cu aceeaşi grijă cu care tratează şi subiectul şi deformează violent culoarea feţei, pentru a o aduce în armonie cu întreaga compoziţie. Cézanne a recurs, de asemenea, la principiile sale de reprezentare a naturilor moarte extraordinare, din care a pictat peste 200. Le-a organizat asemenea unor desene arhitecturale, atribuind obiectelor familiare semnificaţie şi forţă prin intensitatea culorii şi simplitatea esenţială a formei.

Plină de intensitatea sentimentului, arta lui Cézanne a fost şi extrem de cerebrală, o căutare conştientă de soluţii intelectuale la problemele de reprezentare. Deşi a admirat foarte mult şi alţi pictori, nu a fost de acord cu scopurile lor, ci doar cu ale lui însuşi; pictorii care relatau evenimente, aşa cum făceau romanticii şi vechii maeştrii, şi pictorii care reprezentau doar natura – aşa cum făceau impresioniştii – îi dădeau impresia că le lipseşte un standard al obiectului pe care îl avea numai arta lui. În acelaşi timp, nu a fost cu adevărat un pictor abstract, întrucât ideile de structură pe care dorea să le exprime se refereau la realitate, nu la desen. Totuşi, a fost principala sursă de inspiraţie pentru pictorii cubişti.

După moartea tatălui său în 1886, Cézanne a devenit independent din punct de vedere financiar. Se căsătorise cu Marie-Hortense cu şase luni în urmă şi, după un an la Paris, în 1888, Marie-Hortense şi fiul lor s-au mutat acolo permanent. Cézanne însuşi s-a stabilit apoi în Aix, cu excepţia câtorva vizite în capitală, la Fontainebleau, în munţii Jura în Elveţia, precum şi la casa lui Monet în Giverny, unde l-a întâlnit pe sculptorul Auguste Rodin. În 1895, negustorul de artă Ambroise Vollard a deschis prima expoziţie doar cu lucrările lui Cézanne (peste 100 de pânze), însă publicul nu a fost receptiv, cu toate că unii artişti tineri şi iubitorii de artă începeau să se entuziasmeze de pictura sa.

cezanne - baiatul cu haina rosieUltimii ani

Spre finele sec. XIX, arta lui Cézanne creştea în profunzime, în bogăţie a culorii, în măiestria compoziţiei. Se simţea capabil să creeze o nouă viziune a artei. Din 1890 în 1905, a produs capodopere, una după alta: zece variaţii ale Muntelui Sainte-Victoire, trei versiuni ale Băiatului cu haină roşie, nenumărate naturi moarte şi seria Scăldatul, în care a încercat să se întoarcă la tradiţia clasică a nudului şi să-şi aprofundeze preocuparea pentru efectul sculptural în raport cu peisajul. Era obsedat de munca sa, care i-a consumat foarte mult timp, deoarece picta încet.

Pentru Cézanne a fost întotdeauna dificil să se înţeleagă cu oamenii şi, profund tulburat de moartea mamei sale, în 1897, s-a îndepărtat treptat de soţia sa şi prietenii din tinereţe. La sfârşitul secolului, faima lui începe să se răspândească şi, din moment ce apărea foarte rar în lume, a devenit un fel de figură legendară. A expus la popularul Salon anual al Independenţilor în 1899 şi la Expoziţia Universală din Paris, în 1900, iar lucrările sale sunt în final căutate de galerii. Colecţia Caillebotte s-a deschis la Galeria Luxemburg din Paris cu două tablouri Cézanne. Galeria Naţională din Berlin a achiziţionat un peisaj încă din 1900. Tinerii artişti îl stimau. În 1901, tânărul simbolist Maurice Denis a pictat Omagiu lui Cezanne, un tablou în care apăreau artişti admirând una dintre naturile moarte ale pictorului.

Perioada de sfârşit a lui Cézanne, fructul unei meditaţii intense în singurătate, atinge punctul culminant al lirismului, realizând în revelaţia sa asupra vieţii în natură ceea ce numai marii artişti pot atinge în timpul vieţii lor. „Peisajul”, spunea el, „devine uman, devine o gândire, fiinţă vie în mine. Devin una cu pictura mea…. Ne contopim într-un haos fluorescent.” În imobilitatea aparentă a vieţii provinciale, el a găsit forţele geologice din roci, şanţurile puternice ce coboară printre copaci. Cu câteva accente uşoare de lumină, acest bătrân bolnav şi mizantrop, închis în atelierul lui, a fost capabil să insufle viaţă în ultimele picturi înfăţişând Muntele Sainte-Victoire (1898-1902), precum şi Castelul Negru. În ultima pictură din seria Scăldătoarele (1900-1905), el a reuşit să integreze nudurile monumentale şi peisajul în viziunea sa structurală asupra realităţii.

Diabetul zaharat de care Cezanne suferea de mult timp s-a agravat. În octombrie 1906, pictorul a cedat în cele din urmă, din cauza unei răceali severe, pe care a contractat-o pe când lucra la câmp. A murit câteva zile mai târziu, fiind îngropat în Aix-en-Provence.

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 334-335

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: