Cine a fost Minos?

Minos. Fiul lui Zeus şi al Europei şi fratele lui Radamante şi al lui Sarpedon; a fost regele Cretei, iar după moarte – regele lumii infernale.

Tradiţia privitoare la el nu este univocă, inclusiv pentru că povesteşte despre diferite dinastii de suverani cu acest nume care au domnit în Creta. Prin urmare, nu este sigur dacă trebuie să vorbim despre mai multe personaje, care uneori se confundă unul cu altul, sau, mai simplu, despre unul singur, căruia i se atribuiau însă mai multe origini.

În unele izvoare, un Minos, fiul lui Licastos, trecea drept nepotul său. Şi acest Minos era regele Cretei şi legislator. Lui îi atribuie Diodor din Sicilia, încercând să opereze o distincţie netă între acest al doilea Minos şi fiul lui Zeus, bine cunoscutele fapte pe care alţi scriitori le asociau cu fiul lui Zeus şi în special pe Pasifae – soţia lui şi fiica lui Helios, Soarele – cu care i-a avut pe Androgeu, Ariadna şi Fedra.

Minotaurul

Ca să-l răzbune pe Androgeu şi nedreptatea suferită de acesta la Atena, a pornit război împotriva atenienilor, iar după ce a obţinut victoria le-a impus un tribut greu: ei trebuiau să trimită în Creta în fiecare an (sau, potrivit altor versiuni, din nouă în nouă ani) şapte băieţi şi şapte fete de familie nobilă, care erau oferiţi Minotaurului ca să-i devoreze. Minotaurul era un monstru jumătate om şi jumătate taur, născut din unirea Pasifaei cu taurul alb din Creta; el era ţinut prizonier în labirintul construit de Dedal, care făurise şi vaca în interiorul căreia se ascunsese Pasifae ca să atragă taurul. Monstrul a fost ucis de Tezeu; acesta a fost ajutat de Ariadna, fiica lui Minos, care se îndrăgostise de el.

În urmărirea lui Dedal

Ca să scape de mânia lui Minos, Dedal a fugit din Creta în zbor, folosind două aripi pe care le făurise singur din pene şi ceară, şi a ajuns în cele din urmă în Italia meridională, iar apoi în Sicilia; Minos l-a urmărit cu flota sa, dar a fost ucis de Cocalos, miticul rege din Sicilia care îl găzduia pe Dedal: fiicele regelui l-au spălat pe oaspete, aşa cum se obişnuia în lumea lui Homer, însă au folosit apă clocotită sau păcură (Herodot, 7.170.1).

Ingenios

Potrivit unei povestiri amuzante, ca să-l recunoască pe Dedal, aflat la curtea lui Cocalos, Minos a recurs la un expedient ingenios: i-a dat lui Cocalos o cochilie răsucită, promiţând că-l va răsplăti pe cel care va reuşi să treacă prin ea un fir de in. Dedal a făcut o mică gaură în cochilie, a picurat în ea miere şi a dat drumul înăuntru unei furnici de care a legat firul; urmărind mierea, furnica a reuşit să treacă firul prin cochilie, arătându-i în acelaşi timp lui Minos unde se afla ingeniosul arhitect.

Iubirile lui Minos şi răzbunarea Pasifaei

Filonului principal al povestirilor mitice despre Minos i s-au alăturat numeroase detalii şi întâmplări secundare. Deosebit de importante sunt povestirile despre iubirile lui Minos, care au trezit mânia Pasifaei şi dorinţa ei de răzbunare.

Într-adevăr, Minos este amintit ca amantul mai multor personaje feminine (în special nimfe), mai ales al lui Britomartis şi al lui Procris; recurgând la magie, Pasifae a făcut însă ca în timpul împreunării din trupul lui Minos să iasă scorpioni, şerpi şi tot soiul de gângănii respingătoare.

Şi detaliile povestirii depre iubirea Pasifaei pentru taur sunt relatate diferit în izvoare. Potrivit unora, pasiunea nefirească a reginei a fost provocată de Afrodita, nemulţumită că Pasifae o neglijase; după alţii (şi aceasta este cea mai răspândită variantă), cauza a reprezentat-o faptul că Minos, care avea obiceiul să sacrifice în fiecare an cel mai bun taur al său în cinstea lui Poseidon, într-un an nu a făcut acest lucru, înşelându-l pe zeu cu o ofrandă mai puţin preţioasă; tocmai taurul alb cruţat de sacrificiu a zămislit, împreună cu Pasifae, monstruosul Minotaur.

Rege al infernului şi judecător al sufletelor celor morţi

După uciderea sa de către fiicele lui Cocalos, Minos apare în lumea de dincolo, ca rege al infernului şi judecător al sufletelor celor morţi. În figura sa complexă se regăsesc astfel, pe lângă alte povestiri legendare, unele trimiteri la o veche figură mitică legată de lumea infernală. Pe de altă parte, nu lipsesc aspectele care îl pun în legătură cu istoria cretană veche şi sugerează puterea navală a insulei (vezi expediţia pe mare împotriva lui Cocalos, cf. Tucidide, 1.4) şi raporturile sale cu Atena (vezi povestea lui Androgeu şi tributul în oameni plătit de Atena).

Pe lângă faptul că a fost atribuit unor suverani sau unor dinastii de suverani, numele Minos a fost considerat un epitet referitor, în general, la rolul şi regalitatea suveranului cretan. Potrivit acestei interpretări, şi numele Pasifae ar constitui un epitet referitor la regina insulei; presupusa sa descendenţă din zeul Soare ar sublinia caracterul divin pe care cretanii l-au atribuit ulterior regalităţii.

Minos: Aspecte pozitive şi negative

Pe de altă parte, Minos are în mitologie un dublu aspect: pe de o parte, este conducătorul înţelept, în strânsă legătură cu Zeus; era fiul zeului şi primea ordinele şi mesajele acestuia în peştera de pe muntele Ida din Creta unde fusese crescut regele zeilor; înţelepciunea lui face ca după moarte, continuând să exercite rolul de garant al dreptăţii care îi fusese caracteristic în timpul vieţii, să devină judecătorul celor morţi. În acelaşi timp însă figura sa prezintă aspecte sinistre, în legătură cu care stau mărturie legenda Minotaurului şi a sacrificiului macabru ce avea loc periodic în cinstea lui. S-a presupus că aceste aspecte negative sunt rezultatul filtrului tradiţiei literare greceşti ulterioare, în care se reflecta amintirea puterii cretane mai vechi (şi duşmane) şi a îndepărtatelor dispute cu suveranii din insulă. Tocmai această veche civilizaţie cretană este numită astăzi minoică.

sursa: Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Traducere de Emanuela Stoleriu, Dragoş Cojocaru, Dana Zamosteanu, Ed. Polirom, Iaşi, 2003