Expresii celebre: Deus ex machina
Deus ex machina = Mecanism în teatrul grec și cel roman, de obicei o macara (în greceşte: mechane), cu ajutorul căruia se crea iluzia că un zeu apărea din cer pentru a rezolva intriga piesei. Piesele lui Sofocle şi mai ales cele ale lui Euripide necesitau uneori folosirea acestui mecanism.
Astăzi, termenul desemnează apariţia bruscă a ceva care oferă o soluţie artificială la o problemă aparent imposibil de rezolvat.
Honest Iago. Semnificaţia expresiei
Honest Iago! (engl. „Cinstite Iago”) – Sunt cuvintele pe care le spune Othello (act. III, sc. 5), atunci când credea în sinceritatea acestui slujitor al său. Or se ştie că Iago este prototipul omului perfid, necinstit. Strecurând gelozia în sufletul lui Othello, îl împinge la disperare: o omoară pe Desdemona şi apoi se sinucide.
Prin antifrază se aplică în ironie aceste cuvinte shakespeariene acelor intriganţi neruşinaţi care, cu aerul de a-ţi fi prieteni şi a voi să te îndatoreze, îţi înşală buna-credinţă.
E mai mult decât o crimă, e o greşeală
C’est plus qu’un crime, c’est une faute (fr. „E mai mult decât o crimă, e o greşeală”) – Frază celebră, rostită de Fouche, ministrul poliţiei sub Napoleon, când a aflat de executarea ducelui d’Enghien, acuzat pe nedrept de complot împotriva lui Bonaparte (anul 1804). Această nedreptate era mai mult decât o crimă, deoarece compromitea un regim şi prevestea consecinţe politice grave. Şi fraza e folosită tocmai în asemenea circumstanţe, când asasinarea unui om politic poate avea ca repercusiune serioase zguduiri interne.
Acesta-i înţelesul expresiei: „E mai mult decât o crimă, e o greşeală”, adică un act necugetat care poate duce mai târziu la crime şi dezastre mai multe şi mai mari. Paradoxul expresiei a asigurat în bună parte succesul ei.
sursa: I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.78
A trece prin furcile caudine. Semnificaţia expresiei
Furcile caudine (lat.) – Caudine vine de la numele unui vechi orăşel din Italia: Caudium, în apropierea căruia era un defileu muntos, pe care romanii îl botezaseră Caudinae Furcae (Furcile caudine), sau Caudinae Fauces (Strâmtoarea caudină), azi: valea Arpaia. Dar numele acestor chei muntoase ar fi rămas desigur necunoscut dacă Pontius Herennius, generalul unui popor foarte mândru – samniţii – n-ar fi aplicat romanilor, cu care se războiau de mult, tratamentul cel mai ruşinos din toată istoria lor militară. Faptele s-au petrecut în anul 321 (î.e.n.) şi sunt povestite de Titus Livius în Curtea IX De la fondarea Romei.
Samniţii, vlăguiţi de atâtea bătălii, au restituit romanilor toată prada luată de la ei timp de 20 de ani, le-au trimis şi toţi prizonierii înapoi şi le-au cerut pace. Romanii au acceptat ploconul, dar le-au refuzat pacea. Mânios faţă de această lipsă de mărinimie, Pontius Herennius a atras, printr-un şiretlic, oştile romane în defileul numit „Furcile caudine“ şi nu le-a îngăduit să iasă din această capcană decât după ce au depus armele şi veşmintele şi după ce au trecut sub un jug, în strigătele de ocară ale trupelor samnite.
Deux ex machina – Un zeu dintr-o maşinărie
În vremea tiranului Pisistrate (600 ‑ 527 î.e.n.), la Atena au loc primele reprezentaţii teatrale. Ritualurile cu măşti de ţap de la sărbătorile lui Dionysos se dezvoltă dincolo de intonarea imnurilor închinate zeului de corul dirijat de un corifeu: apare dialogul, prin divizarea corului şi prin avansarea actorului‑interpret al patronului divin. Tematica se extinde asupra miturilor, a legendelor şi a istoriei. Inovaţiile se succed neverosimil de rapid şi, numai pe durata unui secol şi jumătate, teatrul grec atinge nivelul unui clasicism excepţional prin Eschil (526‑456 î.e.n.), Sofocle (496‑405 î.e.n.), Euripide (480‑406 î.e.n.) şi Aristofan (445‑380 î.e.n.), expresie a faptului că dramaturgia răspunde unor imperative ale societăţii aflate în căutarea identităţii sale în raport cu Destinul, cu voinţa afirmării, cu sensul personalităţii umane, cu aspectele unei religii ale cărei limite devin transparente.
Piesa lui Augustus
În anul 45 î.e.n., Iulius Caesar adoptă pe Caius Octavius Thurinus, nepotul său, care devine Caius Iulius Caesar Octavianus (23 sept. 63 î.e.n. ‑ 19 aug. 14 e.n.) şi îl desemnează ca moştenitor. Lipsit de protecţia faimosului său unchi, tânărul bolnăvicios părea tuturor un figurant, fără şanse în competiţia pentru putere de pe scena centrală a statului. Evenimentele ce urmează confirmă superlativ intuiţia genială a lui Cezar. Octavian se comportă ca un politician abil, capabil să încheie alianţe cu foştii adversari, dar gata să reprime exemplar pe cei ce fac greşeala de a‑l subestima. Îl înfrânge pe redutabilul general Marcus Antonius la Mutina (43 î.e.n.), dar îl acceptă ca partener în al doilea triumvirat (alături de Marcus Lepidus). „Băieţaşul” compătimit de mulţi intră repede într‑un rol major: proscrie pe duşmanii lui Cezar şi participă la bătălia de la Philippi (42 î.e.n.), unde Brutus şi Cassius sunt înfrânţi.
Surghiun la Pontul Euxin
În anul 8 d.Hr., un edict de surghiun (relegatio) semnat de împăratul Augustus schimbă traseul destinului favorizat al poetului roman Publius Ovidius Naso (43 î.Hr.-17 d.Hr.) cu unul sub semnul major al nefericirii. Autor al unor cărţi de succes („Amores” – cântăreţ al iubirii, „Ars amatoria” – poem erotic, „Heroides” – scrisorile eroinelor legendare şi al „Metamorfozelor” – poeme mitologice), Ovidiu atribuie dizgraţia imperială invidiei unor intriganţi pentru talentul său şi unei greşeli enigmatice, niciodată enunţate: „Pe mine poezia m-a osândit de tot,/ Şi un păcat pe care a-l arăta nu pot.” (Ovidiu, Tristele, II, Elegia unică).
Regele te atinge, Dumnezeu te vindecă!
Regele te atinge, Dumnezeu te vindecă! Formulă consacrată folosită de regii Franţei — consideraţi „taumaturgi“, făcători de minuni tămăduitoare începând cu Robert al II-lea cel Pios, rege în 996 — când îi atingeau pe cei bolnavi de supurări tuberculoase. „Pustulele sau scrofulele sunt manifestarea a ceea ce astăzi se numeşte adenită tuberculoasă, inflamare a ganglionilor limfatici datorată bacilului tuberculozei, cei mai afectaţi ganglioni fiind în general, cum se ştie, cei de la gât“ (Jacques Boudet).
Să te mistuie focul, pentru că ai pângărit adevărul Domnului!
Să te mistuie focul, pentru că ai pângărit adevărul Domnului! – versiunea curentă, însă inexactă, a cuvintelor rostite de Martin Luther în ziua de 11 decembrie 1520, la Wittenberg, când a rupt definitiv cu Roma, ruptură previzibilă încă din 1517, când Luther a afişat, tot la Wittenberg, cele nouăzeci şi cinci de teze care marcau începutul Reformei.
Ia şi citeşte
Într-o zi când Sfântul Augustin (354–430) era chinuit de îndoielile care i-au precedat convertirea şi se retrăsese în grădină, ca să se reculeagă, a auzit un glas spunându-i „Ia şi citeşte“.
Ce am scris, rămâne scris
Quod scripsi, scripsi = Ce am scris, rămâne scris
Răspunsul lui Pilat din Pont către preoţii templului din Ierusalim.
Ce este adevărul?
QUID EST VERITAS? (Ce este adevărul?) Aşa întreabă Pilat din Pont, procuratorul roman al Iudeei între 26 şi 36 (Ioan, 18, 38). Isus spusese: „Eu pentru aceasta m-am născut şi am venit în lume: ca să stau mărturie adevărului. Oricine vine dintru adevăr dă ascultare glasului meu.“ Iar Pilat îl întreabă: „Ce este adevărul?“
Afirmaţia lui Isus e limpede: cei care vin din partea adevărului, toţi cei care cred în revelaţia divină, îl ascultă ca martor al acestui adevăr, nu a vreunui adevăr teoretic despre lume în general. Este însă exagerat ca întrebării lui Pilat să i se confere prea mare adâncime sau vreo semnificaţie filozofică, precum cea pe care ar fi rostit-o un sceptic din şcoala lui Pyrrhon sau a lui Sextus Empiricus. Pilat era doar un „prefect“, un „procurator“, un guvernator cu funcţii administrative şi militare, de origine socială mijlocie. „Ce este adevărul?“ nu avea cum fi în gura lui mult mai mult decât o ridicare din umeri în faţa unui lucru care îl depăşea şi care îi era indiferent.
sursa: Francois Bluche, De la Cezar la Churchill. Vorbe memorabile explicate în contextul lor istoric, Humanitas, Bucureşti, 2000
Carne de tun
Carne de tun – expresie lansată de Vicontele de Chateaubriand (scriitor şi om politic francez, 1768-1848), într-un pamflet împotriva lui Napoleon, De Bouonaparte et des Bourbons, publicat la 30 martie 1814, după restaurarea dinastiei de Bourbon în Franţa. În acel pamflet, referindu-se la modul în care se făceau recrutările sub Napoleon scria:
„S-a ajuns la un asemenea grad de dispreţ faţă de viaţa oamenilor, încât recruţii erau numiţi materie primă şi carne de tun.„
Iată cum se scrie istoria
Et voila comme on ecrit l’histoire = Iată cum se scrie istoria
Vorbele acestea îşi au originea într-o întâmplare trăită de exploratorul, poetul şi istoricul Walter Raleigh (1552-1618), învinuit de regele Iacob I de conspiraţie antimonarhică şi închis în Turnul Londrei timp de 12 ani. Acolo s-a apucat Raleigh să scrie Istoria lumii – tiparită mai târziu.
Într-o zi, el a urmărit pe fereastra celulei un incident care se petrecea pe stradă. După câtva timp, când a venit temnicerul şi i-a povestit cele întâmplate, Raleigh şi-a dat seama că nu corespundea cu ceea ce se petrecuse sub ochii lui. Atunci Raleigh ar fi exclamat: „Dacă aşa se scrie istoria unui fapt abia petrecut, atunci cum să mai îndrăznesc eu a scrie istoria trecutului îndepărtat?”
Gata să distrugă manuscrisul, a fost împiedicat de soţia lui, care tocmai venise în vizită.
Întâmplarea a ajuns la urechile lumii şi, după un secol, Voltaire a rezumat ideea în versul devenit expresie.
Turcul plăteşte
Această expresie îşi are originea într-un incident domnesc de la curtea lui Al. Ghica. În timpul unui proces în care erau implicaţi un negustor român şi unul turc, unul dintre boierii divanului a adormit în timpul judecării. Trezit ca să-şi spună părerea, el a rostit automat: „Turcul plăteşte„, ceea ce nu corespondea cu realitatea, bietul turc fiind nevinovat.
De aici, expresia care înseamnă a învinui pe cineva pe nedrept.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente