Arhive etichetă: Amfiteatru

Colosseum – Amfiteatrul cruzimii şi al frumuseţii (partea a doua)

spartacusSalutul celor ce vor muri

Sângeroasele întreceri existau încă cu mult înainte de a se construi Colosseumul, consacrându-li-se oficial 93 de zile în fiecare an. Oricare civis romanus avea dreptul să patroneze „jocuri” organizate pe socoteala lui. Cheltuiala era de regulă foarte mare, dar considerente de prestigiu şi de publicitate personală au determinat mulţi membri ai caselor avute să recurgă la subvenţionarea unor astfel de spectacole.

Cu multe zile înainte, „afişele” împânzeau capitala, anunţând numele celui care subvenţiona spectacolul, precum şi pe cele ale gladiatorilor-vedete, împreună cu palmaresul lor de victorii. În zorii zilei respective, animalele erau aduse în cuştile de sub podeaua arenei. Câteva ore mai târziu avea loc o procesiune de care, în frunte mergând organizatorul şi în urma lui gladiatorii înveşmântaţi în tunici purpurii, cu broderii din fire de aur. Cortegiul era încheiat de sclavii care duceau armele luptătorilor.

Gradenele Colosseumului se umpleau cu mult înainte de ora stabilită pentru începerea „jocurilor”. Vuietul zecilor de mii de glasuri se curma brusc în clipa când gladiatorii apăreau în arenă. Cu privirile aţintite spre loja imperială, ei înălţau braţul drept, strigând într-un cor scandat: Ave Caesar! Morituri te salutant! („Slavă ţie, împărate! Cei ce vor muri te salută!”) După ieşirea lor în arenă, împăratul dădea drumul unei eşarfe peste balustrada tribunei. Trâmbiţele răsunau. Spectacolul începea în acompaniamentul unei orchestre ale cărei instrumente erau flautul, cornul şi orga hidraulică.

Continuă citirea →

Colosseum – Amfiteatrul cruzimii şi al frumuseţii (prima parte)

ColosseumLegenda spune că, în urmă cu câteva sute de ani, unul dintre suveranii pontifi primind o delegaţie de soli, la Vatican, le-a dăruit o urnă plină cu pământ. Văzând dezamăgirea pe chipurile lor, papa a luat puţină ţărână şi a strâns-o în pumnul drept: printre degete s-au scurs atunci câteva picături de sânge. Era pământ din arena Colosseumului.

Împăratul în lojă, femeile la galerie

Imaginea poetică, pe care ne-o sugerează legenda, ilustrează realitatea: în incinta imensului amfiteatru din Roma au pierit, prin moarte violentă, sute de mii de oameni şi numeroase animale, sub ochii unui public pasionat, în cadrul unor spectacole de o cruzime înspăimântătoare.

Istoricul american John Bryan afirmă că, pentru cei mai mulţi contemporani, numele Colosseumului evocă pe martirii creştini daţi pradă fiarelor, în vreme ce Nero, tolănit pe un aşternut din petale de trandafiri, îşi plimba prin jur privirile blazate. Or, un asemenea tablou suferă de multe păcate.

Mai întâi, Nero nici nu a ştiut că va exista un Colosseum, a cărui piatră de temelie a fost pusă la patru ani după moartea sa. În al doilea rând, majoritatea istoricilor consideră că niciun creştin nu a fost ucis în faimoasa arenă. În al treilea rând, nimeni în Roma antică nu vorbea de Colosseum – termen care a apărut abia în secolul al VIII-lea al erei noastre -, ci de Amphiteatrum Flavium, după numele familiei căreia îi aparţinea împăratul Vespasian. Acesta a hotărât să înalţe imensa construcţie în Cetatea Eternă deoarece, dispunând de mână de lucru ieftină, furnizată de zecile de mii de prizonieri de război reduşi la sclavie, voia să ofere concetăţenilor săi un nou centru de recreare. Principala dificultate o constituia lacul din apropiere, amenajat de Nero, şi care a trebuit secat. Dar terenul a rămas îmbibat cu apă, şi până în ziua de astăzi, experţii nu şi-au putut explica cum au izbutit arhitecţii romani să implanteze un astfel de gigant într-un loc atât de puţin propice.

Continuă citirea →

Amfiteatru – dicţionar de termeni istorici

Amfiteatru – construcţie de formă rotundă sau ovală, neacoperită, cu o arenă centrală şi rânduri concentrice de locuri, dispuse în trepte.

Amfiteatrul este originar din Antichitatea romană, fiind un loc destinat jocurilor publice locale, între care erau incluse şi luptele gladiatorilor, luptele între animale sălbatice sau între animale şi oameni.

Cel mai vechi amfiteatru existent şi astăzi a fost construit la Pompei (cca 80 î.Hr.). Şi altele au supravieţuit, răspândite în fostele provincii ale Imperiului Roman, cel mai cunoscut fiind Colosseum, din Roma.

sursa: Enciclopedia universală Britannica, vol. 1, Ed. Litera, Bucureşti, 2010

Amfiteatrul în Roma antică

Amfiteatrul –  loc destinat spectacolelor cu gladiatori, venationes („lupte cu fiare”) şi naumachia („lupte navale”). Amfiteatrul de factură primitivă a apărut în Campania (sec. I î.Hr.), de unde a trecut la Roma. Numele lui se întâlneşte prima dată la Vitruvius şi în testamentul lui Augustus.

Continuă citirea →

Gladiatorul II

Amfiteatrul însemna şi o adunare a maselor pentru a-şi exprima liber părerea, între diferitele etape ale luptelor, nu numai între oameni de aceeaşi categorie socială, dar şi dinspre ei către păturile conducătoare, ajungând până la împărat.

Aici se manifesta deplin libertatea cuvântului şi nimeni nu era pedepsit în acest loc dacă, de exemplu, aducea critici chiar împăratului însuşi. După cum spun istoricii epocii, oamenii săraci, chiar dacă nu aveau drept de vot, puteau aici să se plângă de preţul grâului, să ceară moartea unui conducător tiran care îi aservea nemilos, sau să îl critice pe împărat.

Felul în care era dispus publicul, pe bănci de marmură, granit sau lemn, în despărţituri şi loji speciale, ştiute şi respectate de toţi, reflecta fidel stratificarea socială a societăţii romane, unde privilegiaţii aveau umbrare şi unghiuri bune pentru a privi, iar ceilalţi stăteau în soare, cocoţaţi în ultimele rânduri ale amfiteatrului.

Nu numai bărbaţii savurau aceste spectacole, ci şi femeile, despre care se spune că aveau o atracţie specială faţă de gladiatori. Scriitorul latin Juvenal ne povesteşte cum nevasta unui senator, pe numele ei Eppia, a fugit cu iubitul ei, un gladiator, în Egipt. Alt gladiator, Celadus tracul, de trei ori încoronat câştigător, era adorat de tinerele fete.

Femeile erau nu  numai spectatoare ci, se pare, şi luptătoare. În vremea lui Nero sunt atestate lupte în arenă ale femeilor. Împăratul Septimius Sever a interzis aceste lupte cu femei.

cititi si Gladiatorul I

Gladiatorul I

Aşa cum pare să se întâmple foarte des în ultima vreme, nu dezvăluirile istoricilor, oricât de spectaculoase, de neaşteptate, ne deşteaptă interesul către trecut, ci mai ales ficţiunea cu această temă de inspiraţie, fie ea tratată oricât de liber, adică, în principal, romanele şi filmele.

Filmul „Gladiatorul” regizat de Ridley Scott în 2000, avându-l în rolul principal pe carismaticul actor Russell Crowe, a trezit un interes imens pe tot globul  faţă de personajul istoric al gladiatorului, faţă de cultura şi civilizaţia romană, chiar dacă istoricii au taxat dur licenţele mari pe care şi le-au permis regizorul şi scenaristul faţă de cronologia reală a evenimentelor sau faţă de personalitatea unora dintre eroii filmului.

Mulţi dintre spectatori, şocaţi de violenţa scenelor de luptă, s-au întrebat de ce era asa de mult cultivată ea în epoca romană şi cum de s-a ajuns ca lupta pe viaţă şi pe moarte a gladiatorilor să devină prilej de spectacol? Aici se află de fapt cheia înţelegerii acestei epoci.

Adunarea cetăţenilor în amfiteatru, organizarea luptelor între oameni sau între oameni şi animale, jocul sângeros din arenă încheiat adeseori cu moartea, toate acestea aveau legătură directă cu politica şi cultura romană.

Aristocraţii şi împăraţii, cei care se luptau să câştige simpatia populară, erau într-o permanentă competiţie pentru a câştiga de partea lor masele şi o făceau dându-le acestora „pâine şi circ”, pentru a cita o vorbă celebră, asociata simbolic cu lumea romană. „Circul” era chiar acest spectacol crud care, simbolic, reprezenta o punere în scenă foarte teatrală a idealurilor politicii externe şi a valorilor imperiului: lupta, puterea, violenţa, moartea. Nu altfel se comportau soldaţii romani în luptă, unde aveau datoria militară să-şi înfrângă adversarul prin orice mijloace. Violenţa era o valoare a unei culturi bazate pe agresiune, pe impunerea voinţei prin luptă asupra altor popoare.

Publicul îi susţinea pe acei luptători care aveau curaj, care nu se temeau indiferent de forţa adversarului, care sfidau moartea. Se întâmpla ca felul în care luptau, dacă o făceau extraordinar, să ducă la eliberarea lor în semn de apreciere faţă de eroismul lor, faţă de calităţile fizice şi tehnica de luptă pe care o stăpâneau. Era, însă, mai presus de toate, o recunoaştere a valorii curajului, fără de care imperiul însuşi s-ar fi prăbuşit. Curajul, forţa, disciplina în luptă,  erau modelul de urmat al fiecărui cetăţean înrolat.