Arhive etichetă: lupte

Luptele de gladiatori (II) O zi în arenă

GladiatorDimineaţa unei zile de festival începea, de obicei, cu aducerea în arenă a unor animale interesante din toate colţurile lumii cunoscute (crocodili, elefanţi, leoparzi, hipopotami, elani, struţi, reni sau rinoceri), care erau arătate publicului şi apoi măcelărite cu zecile sau cu sutele. Animalele fioroase – precum urşii, taurii, leii sau lupii – puteau fi puse să se lupte între ele, spre deliciul spectatorilor, ori câţiva vânători le răpuneau în faţa publicului cu săgeţi şi suliţe. Uneori, oameni antrenaţi în acest scop, cum erau cei care înfruntau taurii, luptau cu animalele conform unor ritualuri înrădăcinate. Măcelărirea animalelor în arenă îi îngăduia, de asemenea, sponsorului să ofere publicului un minunat ospăţ cu friptură de taur, cerb sau elefant. Cu carnea, erau alimentate mulţimile la banchetele în aer liber de după spectacol.

La inaugurarea Colosseumului, au fost ucise cinci mii de animale sălbatice şi patru mii de animale domestice. Traian a dispus uciderea a unsprezece mii de animale pentru sărbătorirea triumfului din Dacia, în 107 d.Hr. Cererea crescândă de spectacole a adus în pragul dispariţiei speciile cele mai impresionante de animale din imperiu. Ultimii lei din Europa au fost ucişi în jurul anului 100 d.Hr. Elefanţii din nordul Africii au dispărut în secolul al II‑lea d.Hr. Un număr mic de tigri hircanieni, bouri, zimbri occidentali şi lei din Berberia au reuşit să supravieţuiască epocii romane în câteva ţinuturi neumblate, dar populaţiile nu s‑au refăcut şi, în cele din urmă, au dispărut în veacurile următoare.

Continuă citirea →

Luptele de gladiatori (I)

gladiatoriLuptele de gladiatori sunt o activitate atât de stranie şi inexplicabilă, încât de obicei folosim analogii din lumea sportului ca să le descriem – să încercăm însă, măcar de data asta, să n‑o facem. E adevărat că unii gladiatori au devenit la fel de faimoşi ca jucătorii de fotbal din zilele noastre, doar că cei mai mulţi dintre ei au avut parte de o moarte ruşinoasă şi anonimă. Rostul acestor lupte era celebrarea morţii celor proscrişi. O luptă spectaculoasă era doar un bonus, un plus de divertisment.

Luptele de gladiatori au început în negura timpului, undeva în Italia, ca ritualuri de cinstire a morţilor. Romanii susţineau că preluaseră practica de la vecinii lor etrusci, însă nu există dovezi ale originii etrusce, astfel încât istoricii din zilele noastre tind să dea vina pe o altă populaţie italică dispărută, samniţii, de la care ne‑au rămas mărturii ce atestă luptele între gladiatori.

Practica sacrificării prizonierilor de război şi a vărsării sângelui lor pe mormintele marilor războinici a existat pretutindeni în lume. Prin aceasta, puterea lor era transferată eroilor, care erau, în acelaşi timp, oarecum răzbunaţi. Din când în când, prizonierii erau însă puşi să se lupte între ei. Pe lângă faptul că asta era mult mai distractiv decât să li se taie pur şi simplu beregata deasupra mormântului, povara uciderii trecea de pe umerii preoţilor pe umerii celorlalţi prizonieri. În plus, acest ritual permitea etalarea milosteniei faţă de norocosul învingător, ales de zei să supravieţuiască. Vechile picturi murale din Mexic, care înfăţişează prizonieri luptând între ei, dovedesc că această practică s‑a dezvoltat independent şi în afara bazinului Mediteranei; totuşi, numai romanii au dus‑o la asemenea excese. De fapt, absenţa generală a luptelor de gladiatori în afara lumii romane indică faptul că ele nu sunt, probabil, manifestarea inevitabilă a unui soi de sete de sânge inerentă firii umane.

Continuă citirea →

O soartă ieșită din comun: Pierre Abelard (III) Noi lupte

abelardÎmpătimirea sa intelectuală · îl vindecă pe Pierre Abelard. Rănile sale odată pansate, el îşi regăseşte întreaga combativitate. Îl apasă greu ignoranţa şi primitivismul călugărilor care-l înconjoară. La rândul său, orgolios cum este, devine foarte supărător pentru călugări care, în plus, se simt tulburaţi în singurătatea lor de numeroşii discipoli ce vin mereu la acest profesor ca să-l implore să-şi reia activitatea.

Abelard scrie pentru ei primul situ tratat de teologie. Succesul cărţii displace profund, contrariază. Un mic congres mănăstiresc împodobit cu numele de conciliu se întruneşte la Soissons în 1121 pentru a-l judeca pe Abelard. Într-o ambianţă înfierbântată – duşmanii acestuia, ca să impresioneze conciliul, aţâţaseră mulţimea care ameninţa să-l linşeze – şi în ciuda eforturilor depuse de episcopul de la Chartres care reclama suplimentarea cercetării juridice, cartea este arsă iar Abelard condamnat la recluziune până la sfârşitul zilelor sale într-o mănăstire.

Se reîntoarce deci la abaţia Saint-Denis unde, și mai furtunoase, reîncep disputele cu călugării. Îl şi întărâtă de altfel demonstrând că faimoasele pagini ale lui Hilduin despre întemeietorul abaţiei nu sunt decât afabulaţii şi că cel dintâi episcop al Parisului nu are nimic de-a face cu Dionisie Areopagitul pe care l-a convertit sfântul Pavel. Anul următor Abelard fuge din mănăstire şi găseşte în sfârşit un refugiu pe lângă episcopul de Troyes. Obţine prin bunăvoinţa acestuia un teren lângă Nogent-sur-Seine unde se aşază, în singurătate, construindu-şi acolo un mic oratoriu pe care-l consacră Sfintei Treimi. Abelard n-a uitat nimic – şi cartea arsă fusese dedicată Sfintei Treimi.

Curând, sihăstria lui este descoperită de discipoli care se năpustesc către ea. În jurul oratoriului se formează un sat şcolar alcătuit din corturi şi cabane. Oratoriul este mărit şi reclădit din piatră. Este dedicat Sfântului Duh. Inovaţie provocatoare. De dragul învăţăturii lui Abelard, aceşti săteni improvizaţi ajung să uite satisfacţiile pe care le rezervă oraşul, amintindu-şi doar cu melancolie că în oraş studenţii se bucură de tot confortul care le este necesar.

Continuă citirea →

Colosseum – Amfiteatrul cruzimii şi al frumuseţii (partea a doua)

spartacusSalutul celor ce vor muri

Sângeroasele întreceri existau încă cu mult înainte de a se construi Colosseumul, consacrându-li-se oficial 93 de zile în fiecare an. Oricare civis romanus avea dreptul să patroneze „jocuri” organizate pe socoteala lui. Cheltuiala era de regulă foarte mare, dar considerente de prestigiu şi de publicitate personală au determinat mulţi membri ai caselor avute să recurgă la subvenţionarea unor astfel de spectacole.

Cu multe zile înainte, „afişele” împânzeau capitala, anunţând numele celui care subvenţiona spectacolul, precum şi pe cele ale gladiatorilor-vedete, împreună cu palmaresul lor de victorii. În zorii zilei respective, animalele erau aduse în cuştile de sub podeaua arenei. Câteva ore mai târziu avea loc o procesiune de care, în frunte mergând organizatorul şi în urma lui gladiatorii înveşmântaţi în tunici purpurii, cu broderii din fire de aur. Cortegiul era încheiat de sclavii care duceau armele luptătorilor.

Gradenele Colosseumului se umpleau cu mult înainte de ora stabilită pentru începerea „jocurilor”. Vuietul zecilor de mii de glasuri se curma brusc în clipa când gladiatorii apăreau în arenă. Cu privirile aţintite spre loja imperială, ei înălţau braţul drept, strigând într-un cor scandat: Ave Caesar! Morituri te salutant! („Slavă ţie, împărate! Cei ce vor muri te salută!”) După ieşirea lor în arenă, împăratul dădea drumul unei eşarfe peste balustrada tribunei. Trâmbiţele răsunau. Spectacolul începea în acompaniamentul unei orchestre ale cărei instrumente erau flautul, cornul şi orga hidraulică.

Continuă citirea →

Colosseum şi Circus Maximus. Simboluri ale Romei

Zeci de mii de oameni au exclamat de încântare sau dezamăgire la încleştarea armelor şi scuturilor. Împăratul decide soarta unui gladiator cu doar un singur gest al mâinii sale. Aceste imagini şi tumultul de odinioară par să bântuiască şi acum ruinele Colosseumului. Acest edificiu monumental, motiv de mândrie pentru romani, încă mai trezeşte admiraţia celor nou-veniţi din alte locuri ale lumii. Colosseumul putea adăposti 80 000 de oameni datorită construcţiei sale pe patru nivele.

Continuă citirea →

Întemeierea Ţării Româneşti – Luptele lui Litovoi şi Bărbat cu ungurii. Tihomir

Multă vreme s-a crezut că Ţara Românească s-a întemeiat printr-o descălecare din Făgăraş. De acolo ar fi venit Negru Vodă, pe la sfârşitul veacului al XIII-lea şi ar fi ocupat ţinutul dintre Carpaţi şi Dunăre, întemeind oraşe, făcând curţi domneşti şi ridicând biserici. Aşa povesteşte tradiţia literară păstrată în cronica cea mai veche a Ţării Româneşti, aşa au prezentat lucrurile mulţi istorici, influenţaţi, cu siguranţă, şi de întemeierea statului moldovean care s-a făcut într-adevăr printr-o descălecare. Astăzi ştim însă că faptele s-au petrecut altfel.

Continuă citirea →

Amfiteatrul în Roma antică

Amfiteatrul –  loc destinat spectacolelor cu gladiatori, venationes („lupte cu fiare”) şi naumachia („lupte navale”). Amfiteatrul de factură primitivă a apărut în Campania (sec. I î.Hr.), de unde a trecut la Roma. Numele lui se întâlneşte prima dată la Vitruvius şi în testamentul lui Augustus.

Continuă citirea →

Râmnicu Sărat, ţinut de margine (II)

Poziţia privilegiată a târgului, de aşezare de margine, pe cât de fastă era în vremuri de linişte, pe atât de zbuciumată în vremuri de răstrişte.Târgul era periodic devastat în timpul unor lupte interminabile, perioada medievală consemnând bătălii de amploare la Vadul Râmnicului, ce au lăsat semne atât în istoria locală, cât şi în cea naţională.

Doar „Baciul Moldovei“, domnitorul Ştefan cel Mare, singurul dintre zecile de cuceritori, a cruţat târgul valah de jaf, practică obişnuită în acele vremuri. După cele două victorii obţinute la interval de opt ani, în 1473 şi 1481, acesta a interzis soldaţilor săi să devasteze oraşul. Mai mult, a trimis meşteri să ridice o biserică creştin-ortodoxă, în stil moldovenesc. Biserica Piatra, ctitoria lui Ştefan cel Mare de la Râmnic, a stat mărturie vreme de peste patru secole luptelor fratricide, dintre valahi şi moldoveni, dar şi intenţiei Moldovei de a trece Milcovul.

În noiembrie 1473, Ştefan cel Mare a intrat în Ţara Românească în fruntea unei armate, cu scopul declarat de a-l înlocui pe domnitorul Radu cel Frumos cu protejatul său Basarab cel Bătrân. Lupta s-a dat la Cursul Apei în perioada 18-21 noiembrie 1473, pe vadul râului Râmnic, supranumit de atunci „Vadul învrăjbirii“. Radu cel Frumos şi-a aşezat tabăra în Dealul Florii, pe dealurile comunei Grebănu, iar Ştefan cel Mare în zona Jideni, actualmente comuna Podgoria. Radu cel Frumos avea ladispoziţie o armată formată din 12.000 de munteni şi
17.000 de turci, în vreme ce domnitorul moldovean avea o armată numericeşte inferioară. După trei zile de lupte, Radu cel Frumos a fost înfrânt, retrăgându-se în fugă la Istanbul, şi lăsând capitala Ţării Româneşti în mâinile rivalului său, odată cu fiica sa, domniţa Maria Voichiţa, devenită ulterior a treia soţie a lui Ştefan.

Anterior, la 7 martie 1471, oştile muntene sunt înfrânte de cele moldovene în regiunea de graniţă, la Soci, între Putna şi un afluent al Siretului.

În primăvara anului 1481, domnitorul moldovean reia expediţia în scopul aşezării pe tronul Ţării Româneşti a favoritului său, Mircea. Într-o scrisoare din 15 martie 1481, Ştefan cel Mare le cere locuitorilor din Râmnicu Sărat, Brăila şi Buzău să-l accepte la tronul Ţării Româneşti pe Mircea, protejatul său, „boierii mari şi mici, precum şi toţi judecii“ fiind sfătuiţi să-i dea o mână de ajutor. Răspunsul a fost negativ, motiv pentru care domnitorul moldovean va încerca să-şi impună favoritul cu forţa armelor. Într-o bătălie dramatică, războiul românilor contra românilor, cum au comentat istoricii, la 8 iulie 1481, domnitorul moldovean a înfrânt la Râmnicu Sărat armata condusă de Basarab cel Tânăr, domnul Ţării Românesti, sprijinită de otomanii conduşi de Ali-Beg şi Skander-Beg, care au pătruns şi în Ţara de Jos a Moldovei unde au prădat “până sub Lunca cea mare”. În bătălia de la Râmnic,
Ştefan l-a pierdut pe cumnatul său Şendrea, portarul Sucevei, după victorie înscăunându-l pe Vlad Călugărul.

În ciuda stăpânirii vremelnice a Moldovei, târgul de pe Râmnic, iertat de domnitorul moldovean pentru poziţia sa ostilă, va rămîne în aria de influenţă a Ţării Româneşti, pecetea moldavă fiind mai mult de ordin cultural.

O altă bătălie importantă, cu repercusiuni asupra istoriei naţionale a avut loc în 1789, tot la Râmnicu Sărat. Placa de marmură aflată în incinta Bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, închinată prinţului Arkady Suvorov, conte de Râmnic, nepotul celebrului general Alexandru Suvorov, devenit „contele Râmniski“ în urma unui eveniment tragic – moartea sa în apele învolburate Râmnicului –, stă mărturie acestei confruntări. Bătălia din septembrie 1789 de „pe apa Râmnicului, la patru mile de Milcov“ dintre trupele otomane şi cele austro-ruse s-a încheiat cu victoria aliaţilor. Prinţul de Saxa-Koburg şi generalul Suvorov au înfrânt armata turcă, care a lăsat pe câmpul râmnicean de luptă peste 10.000 de oameni, precum şi 68 de tunuri şi 100 de steaguri.

Osemintele tânărului conte de Râmnicu Sărat, îngopate în incinta bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, au fost repatriate la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind depuse într-o biserică din Moscova.

*****

Sursa: Dorin Ivan – Slam Ramnic, Repere culturale şi istorice, Editura TEMPUS Bucureşti, 2003

Istoria luptelor

Luptele, alaturi de celelalte sporturi fara arme precum boxul, isi au originea in truismul preistoric „Cel mai puternic supravietuieste”. Aceasta deoarece luptele deriva din ritualuri menite sa-i confere unui individ abilitatile esentiale pentru a deveni si a ramane conducatorul unui grup primitiv. Scopul era, desigur, depasirea adversarului intr-o lupta directa. Insa folosirea sportului in locul unui duel soldat cu moartea unuia dintre competitori a permis evitarea uciderii sau ranirii grave a membrilor grupului. In plus, participantilor li se oferea posibilitatea de a-si imbunatati abilitatile cu prilejul acestor concursuri.

Prima dovada a trantelor ce luau forma unui sport recunoscut este furnizata de competitiile de lupte din Egiptul Antic si din Mesopotamia. Sigilii cilindrice si o statueta de cupru ce ilustreaza acest sportau fost datate in jurul anului 3000 i.Hr., iar o lucrare literara din acea perioada, Epopeea lui Ghilgames, descrie o partida de lupte intre cei doi protagonisti, Ghilgames si Enkidu. In mormintele egiptene de la Beni Hasan au fost descoperite imagini foarte realiste ale unor prize si aruncari folosite in lupte, datand din jurul anului 2500 i.Hr.

Totusi, in atichitate luptele au cunoscut cel mai puternic avant in randurile grecilor. Ei au ridicat aceasta forma de sport pe un piedestal, principalul atribut al vietii sociale al unui tanar devenind calitatea sa de membrual unei paleste, ce reprezenta locul de antrenament al luptatorilor.

Operele literare grecesti abunda in descrieri pe tema rigorilor acestui sport, insa luptele erau o activitate atat de obisnuita si toata lumea le intelegea atat de bine, incat nici un cronicar nu a simtit nevoia sa descrie tehnicile folosite, desi a fost unul dintre cele mai importante sporturi, in peste 100 de orase, timp de 1200 de ani. Tot ce s-a putut afla din scenele gravate pe vasele grecesti si pictate in desenele murale este ca luptele libere erau un sport foarte popular, iar concurentii se luptau goi, asemenea altor atleti din acea vreme.

Gladiatorul I

Aşa cum pare să se întâmple foarte des în ultima vreme, nu dezvăluirile istoricilor, oricât de spectaculoase, de neaşteptate, ne deşteaptă interesul către trecut, ci mai ales ficţiunea cu această temă de inspiraţie, fie ea tratată oricât de liber, adică, în principal, romanele şi filmele.

Filmul „Gladiatorul” regizat de Ridley Scott în 2000, avându-l în rolul principal pe carismaticul actor Russell Crowe, a trezit un interes imens pe tot globul  faţă de personajul istoric al gladiatorului, faţă de cultura şi civilizaţia romană, chiar dacă istoricii au taxat dur licenţele mari pe care şi le-au permis regizorul şi scenaristul faţă de cronologia reală a evenimentelor sau faţă de personalitatea unora dintre eroii filmului.

Mulţi dintre spectatori, şocaţi de violenţa scenelor de luptă, s-au întrebat de ce era asa de mult cultivată ea în epoca romană şi cum de s-a ajuns ca lupta pe viaţă şi pe moarte a gladiatorilor să devină prilej de spectacol? Aici se află de fapt cheia înţelegerii acestei epoci.

Adunarea cetăţenilor în amfiteatru, organizarea luptelor între oameni sau între oameni şi animale, jocul sângeros din arenă încheiat adeseori cu moartea, toate acestea aveau legătură directă cu politica şi cultura romană.

Aristocraţii şi împăraţii, cei care se luptau să câştige simpatia populară, erau într-o permanentă competiţie pentru a câştiga de partea lor masele şi o făceau dându-le acestora „pâine şi circ”, pentru a cita o vorbă celebră, asociata simbolic cu lumea romană. „Circul” era chiar acest spectacol crud care, simbolic, reprezenta o punere în scenă foarte teatrală a idealurilor politicii externe şi a valorilor imperiului: lupta, puterea, violenţa, moartea. Nu altfel se comportau soldaţii romani în luptă, unde aveau datoria militară să-şi înfrângă adversarul prin orice mijloace. Violenţa era o valoare a unei culturi bazate pe agresiune, pe impunerea voinţei prin luptă asupra altor popoare.

Publicul îi susţinea pe acei luptători care aveau curaj, care nu se temeau indiferent de forţa adversarului, care sfidau moartea. Se întâmpla ca felul în care luptau, dacă o făceau extraordinar, să ducă la eliberarea lor în semn de apreciere faţă de eroismul lor, faţă de calităţile fizice şi tehnica de luptă pe care o stăpâneau. Era, însă, mai presus de toate, o recunoaştere a valorii curajului, fără de care imperiul însuşi s-ar fi prăbuşit. Curajul, forţa, disciplina în luptă,  erau modelul de urmat al fiecărui cetăţean înrolat.