Arhive etichetă: Roma

Jocurile – Punctul de maxim interes al vieții romane

spartacus-gods-of-the-arena„Cei care au cucerit lumea”, scrie Juvenal, „acum au doar două scopuri – pâinea și circul.” „Arta conversației a murit”, proclama Seneca. „Nu poate vorbi nimeni decât despre cursele de care?” Ludi sau „jocurile” deveniseră punctul de maxim interes al vieții romane.

La început, au fost organizate patru săptămâni pe an în lunile aprilie, iulie, septembrie și noiembrie, dar popularitatea acestora crescuse într-atât încât la Circus Maximus și Colosseum era aproape în fiecare zi o manifestare. La primele jocuri din 264 î.Hr., șase sclavi se luptaseră până la moarte. Patru secole mai târziu, împăratul Traian a organizat jocuri în care au fost uciși 10.000 de oameni și 11.000 de animale.

Gladiatorii profesioniști se luptau în arenă până la moarte. Mergând în marș prin Poarta Vieții, intrau în arenă și se adresau împăraților care stăteau pe un podium cu salutul tradițional: AVE CAESAR! MORITURI SALUTAMUS! (Ave Caesar! Noi, cei care vom muri, te salutăm!). Retiarii agili, care aveau plasă și trident, stăteau față în față cu secutores înarmați cu sabie și scut. Câteodată se luptau cu sclavii sau barbarii din țările exotice. Cadavrele învinșilor erau târâte cu cârlige de carne prin Poarta Morții. Dacă un gladiator era rănit, împăratul sau celălalt organizator al jocurilor ridica un deget (acest lucru însemnând că respectivul era cruțat) sau îl lăsa în jos (gladiatorul urma să fie ucis).

Continuă citirea →

Anunțuri

Hannibal – Spaima Romei. (X) Prăbuşirea

hannibal ad portasDemoralizarea învingătorului

Napoleon Bonaparte, care a învăţat multe din strategia lui Hannibal, consideră că el a făcut o greşeală capitală – şi anume neatacarea imediată a Romei. Există sute de cercetări pentru argumente pro şi contra şi la fel de multe opinii. Silius scrie că Hannibal credea „cetatea eternă“ apărată de Zeus şi, deci, atacarea ei ar fi însemnat o luptă împotriva zeilor. Chiar Hannibal ar fi spus că nu doreşte să ducă un război de nimicire împotriva Romei, ci doar să restabilească prestigiul pierdut în primul război punic. Poate este şi conştient că nu are mijloacele necesare distrugerii totale a Romei. Hannibal nu dispune de tehnică de asediu catapulte, scări, berbeci, turnuri mobile – mijloacele pentru cucerirea unui oraş fortificat; toate acestea ar fi trebuit construite de soldaţii lui Hannibal. Nu era, oare, mai consecvent să menţină vechea strategie de atragere de partea lui a aliaţilor Romei şi să aştepte o ofertă de pace?

Dar Roma nu se gândeşte să cedeze. Din nou se bat monezi, se dublează impozitele, se tărăgănează plata soldelor militare. Printr-un decret se stabilise că legionarii învinşi trebuie să renunţe la solde. O lege nouă interzice femeilor romane să poarte îmbrăcăminte viu colorată şi bijuterii din aur. Dar toate acestea nu sunt suficiente pentru finanţarea continuării războiului. Roma descoperă „împrumutul de stat“: cetăţenii bogaţi plătesc înfiinţarea de noi legiuni şi continuarea războiului iberic, în schimbul unor asigurări şi dobânzi. Aceiaşi cetăţeni, care îi acuză pe cartaginezi de mercantilism, devin profitorii de pe urma războiului.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (IX) Barbari, mâncători de câini şi ucigaşi de copii

salammboRomanii, care au adus sacrificii umane zeilor după bătălia de la Cannae, îi fac pe cartaginezi barbari, mâncători de câini şi ucigaşi de copii. Ultimul apelativ se datorează străvechilor practici feniciene de sacrificare a copiilor.

Autorii antici descriu ritualul sinistru de după bătălii, dar şi din timp de pace. Familiile bogate sunt obligate să sacrifice copii lui Baal Hammon şi zeiţei Tanit. Diodorus Siculus, de la care Flaubert a preluat descrierea, reconstruieşte ritualul de cult. Locul desfăşurării: „Tophet“, un spaţiu sfânt, în imediata apropiere a portului de război al Cartaginei. Momentul: o noapte cu lună plină. Se ridică din pământ o pârghie, se constituie un rug. Flăcările luminează statuia din bronz a zeului Baal Hammon, ale căror mâini larg deschide, se ridică deasupra focului. Sunetele flautelor, cimbalelor şi trompetelor acoperă strigătele de vaiet ale părinţilor şi de groază ale copiilor. Preotul, slujitor al lui Hammon şi Tanit, înconjoară focul, spune rugăciuni şi formule de implorare, apoi omoară copiii cu o lovitură rapidă în gât. Victima este pusă pe braţele din bronz şi se acţionează un mecanism misterios; braţele lui Hammon se coboară, iar copiii cad în flăcări. Multimea, ameţită de gălăgie şi de mirosul cărnii arse, se mişcă în ritmuri demonice, care devin tot mai rapide prin bătăile tobelor.

În 310 î.Hr., când Cartagina a fost asediată pentru prima oară, s-a vorbit de 200 de copii ce au fost sacrificaţi. Multe familii se sustrag acestei obligaţii groaznice, prin cumpărarea de copii de sclavi pe care îi sacrifică zeilor, în locul odraslelor lor. La ultimele săpături în împrejurimile Tophet au fost găsite mii de mici sarcofage din piatră, cu rămăşiţe ale pruncilor arşi. Nu se ştie dacă acest gen de sacrificii se făcea şi în timpul celui de al doilea război punic. Norocul în luptele împotriva Romei nu ceruse oricum așa ceva.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (VIII) Cannae

cannaeFabius Maximus nu se află într-o situaţie fericită – nici în Senat, nici în rândul soldaţilor. Tactica de expectativă a dictatorului este interpretată ca laşitate. Adversarul său, Hannibal, care insistă pentru o bătălie decisivă, este avansat egal în grad cu el, iar armata divizată în două. Curând, Minucius se lasă antrenat în luptă cu Hannibal. Este învins ruşinos şi numai intervenţia lui Fabius îl salvează de la decimare. Capitolul este închis pentru Roma.

În anul 216 î.Hr. se aleg doi noi consuli, militari cu experienţă: Terentius Varro şi Aemilius Paullus. Senatul decide adunarea tuturor forţelor pentru învingerea cartaginezilor şi alungarea lor din ţară. Aceasta începe printr-o nouă reducere a greutăţii monezilor şi întârzierea achitării soldelor. Roma are nevoie de bani, de mulţi bani. Se fac corăbii noi, se fabrică arme şi armuri, se rechiziţionează cai şi animale de corvoadă, se mobilizează soldaţii. Dacă în mod normal fiecare consul are în subordine două legiuni, de acum înainte va avea patru. Ceea ce înseamnă opt legiuni pentru doi consuli. La aceasta se adaugă acelaşi număr de unităţi de legătură. În total – 80.000 de oameni – cea mai mare armată din istoria Romei.

Hannibal dispunde de 40.000 de soldaţi pedeştri şi 10.000 de călăreţi. În primăvară a cucerit micul oraş Cannae, punctul de aprovizionare al Romei. Până în august, oraşul rămâne centrul oastei lui Hannibal; după aceea, Paulus şi Varro vin să-l alunge pe cartaginez. Livius consemna sarcastic că prin aceasta ei se făceau exponenţii opiniei majoritate că cetatea Cannae trebuie să devină vestită prin învingerea romanilor.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (VII) Cel de-al doilea an de război

The battle of Lake TrasimenusLuna martie a anului 217 î.Hr. Cei doi consuli se numesc Cnaeus Servilius şi Galus Flaminius. Trupele lor îi închid lui Hannibal drumul spre sud. Sunt blocate toate cele trei legături principale în direcţia Romei. Hannibal ocoleşte pe un drum anevoios: traversează Apeninii prin smârcurile pe care le inundase râul Arno. Condiţiile grele de marş şi pierderile pe măsură fac ca această traversare să fie la fel de grea ca cea a Alpilor. Polybios scrie că toţi au avut de suferit în primul rând din cauza insomniei, deoarece patru zile şi trei nopţi au mărşăluit incontinuu prin apă; celţii au participat şi ei şi au pierit din cauza supraeforturilor.

Livius prezintă mult mai dramatic acest marş. El arată că unii se târau cu greu prin mlaştină, alţii sfârşeau când nu mai puteau rezista psihic, alături de animalele căzute pretutindeni. „Hannibal însuşi, care suferea încă de la începutul primăverii de o boală de ochi din pricina climei vitrege – căldura alternând cu frigul – ca să stea cât mai deasupra apei, era purtat pe spatele unui elefant, singurul care mai rămăsese în viaţă“.

Când a ajuns, în sfârşit, în Etruria (Toscana de astăzi), Hannibal orbise de un ochi. Totuşi, faima lui este la fel de mare. În antichitate vederea monoculară trecea drept o distincţie deosebită a şefilor de oşti victorioşi.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (V) Drumul spre est

hannibal alpiÎn anul 218 î.Hr. Roma a ales doi noi consuli. Pregătirile de război împotriva lui Hannibal sunt în curs. Unul din consuli, Tiberius Sempronius, ajunge cu legiunile sale în Sicilia şi face de acolo pregătiri pentru invadarea Africii de Nord. Războiul Romei vizează centrul puterii adversarului. Publius Cornelius Scipio, cel de al doilea consul, pleacă cu 60 de corăbii de război din Pisa spre Iberia. Prima escală o face în localitatea grecească Massilia, Marsilia de azi.

Între timp Hannibal a traversat Pirineii prin „pasul lui Heracles“ şi se apropie cu imensa lui oaste de delta Ronului. Ţinutul mlăştinos este foarte întins, pe mulţi kilometri, până la Massilia. O lume complet străină pentru soldaţii din Africa şi Iberia. Ei merg în susul râului şi ajung într-un loc unde localnicii îşi oferă serviciile ca să-i treacă apa cu pirogi şi bărci de pescari. Cum să fie trecuţi peste râu 50.000 de oameni? Şi cum să ajungă pe celălalt mal caii şi elefanţii? În plus, pe malul estic al Ronului a apărut o oaste celtică, duşmană. Ea era mult inferioară celei a cartaginezilor, dar pentru celţi ar fi fost simplu să lovească fiecare barcă în timpul traversării. Hannibal a ordonat o pauză.

Polybios scria că Hannibal a tăcut totul pentru a crea raporturi de prietenie cu locuitorii de pe celălalt mal. Le-a cumpărat bărcile, mai mici sau mai mari; erau foarte multe deoarece locuitorii se ocupau cu negoţul pe apă. În plus a mai luat şi lemn de la ei, din care, în două zile, s-au făcut multe alte bărci. Puteau începe traversarea, dar celţii continuau să fie pe celălalt mal. În cea de a treia noapte de la sosire, Hannibal a trimis o unitate de călăreţi în susul râului. Aceasta a traversat apa pe ascuns şi s-a deplasat pe cealaltă parte spre sud. Cu ajutorul fumului au semnalizat că sunt pregătiţi. Atacul a fost condus chiar de Hannibal. Celţii au fost loviţi din două părţi şi nu le-a mai rămas decât fuga. Abia acum au fost aduşi elefanţii pentru traversare. Polybios notează că unii s-au aruncat în apă de frică. Chiar şi conducătorii lor şi-au pierdut viaţa, în timp ce elefanţii erau salvaţi. Din cauza mărimii lor şi a trompei – pe pare o tineau ridicată peste apă ca să poată respira – animalele rezistau, dar trebuiau să fie mereu încurajate.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (IV) Declaraţia de război

anibal„… să nu fie niciodată prietenul Romei”. Jurământul lui Hannibal fusese făcut cu 18 ani în urmă în templul din Cartagina. El nu l-a uitat. Saguntum, portul de la sud de Ebro, este sub jurisdicţie romană. Atacarea lui este un „casus belli”, un motiv de război. În 219 î.Hr. Hannibal, cu armata lui de 150.000 de oameni, conform lui Livius, începe să cucerească oraşul. După opt luni, zidurile sunt luate cu asalt, bărbaţii, femeile şi copiii sunt împărţiţi ca pradă de război.

Spre surprinderea lui Hannibal, Roma nu a intervenit. Face o călătorie la Gades să mulţumească zeului Melqart pentru victorie. În buzunar are o mică statuie a lui Melqart, ce aparţinuse lui Alexandru cel Mare. După ofrandă, povesteşte soldaţilor săi un vis: zeii l-au invitat şi i-au ordonat să pornească război împotriva Italiei. Unul din ei, Heracles, s-a oferit să-l însoţească pe drum. Alexandru sau Heracles ca exemplu pentru un tânăr şi necunoscut cap de oşti? Poate că romanii l-au considerat obsedat de măreţie, dar după numai o jumătate de an vor recunoaşte gravitatea situaţiei: Hannibal trece Ebro cu 80.000 de oameni, cu 12.000 de călăreţi şi cu 37 de elefanţi de război. Roma declară război, Cartagina primeşte declaraţia. A început cel de al doilea război punic, cel „hannibalic”.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (III) Cel mai cutezător dintre toţi

hannibal barcaContemporanii îi descriu pe cei trei fraţi – Hannibal, Hasdrubal şi Mago – ca pe nişte viteji, pe care nimeni nu îi întrecea în curaj. În primăvara lui 237  î.Hr. l-au însoţit pe tatăl lor, Hamilkar Barkas, în campania iberică. Primul obiectiv a fost vechiul punct fenician strategic comerical Gades (Cádiz, astăzi), de cealaltă parte a Coloanelor lui Heracles. Aici învaţă greaca de la profesorul lor particular Sosylos din Sparta. Limba celtică şi iberică o învaţă de la soldaţi, iar cea maternă era punica. Află de faptele eroice ale lui Alexandru cel Mare, de regele Pyrrhus şi de mitul lui Heracles, care şi-a condus turma din Iberia peste Alpi până în Italia. Dar tânărul Hannibal este cel mai interesat de tot ce este legat de război. Curând va fi socotit unul din cei mai buni călăreţi, mânuitori ai spadei şi ai arcului.

Istoricul Livius este plin de admiraţie faţă de talentele tânărului: „Când înfruntă primejdiile, Hannibal era cel mai cutezător dintre toţi, iar în toiul pericolelor dovedea cea mai mare chibzuinţă. Nu-i istovea niciun fel de trudă trupul şi, de asemenea, nimic nu putea să-i încovoaie nici sufletul. Era deopotrivă de răbdător la frig şi la arşită, cumpătat la mâncare şi băutură… Era de departe cel mai bun şi dintre călăreţi şi dintre pedestraşi. La luptă pornea cel dintâi şi ieşea din încăierare cel din urmă.” Dar Livius este roman şi continuă: „Aceste însuşiri atât de deosebite ale lui Hannibal erau precumpănite de cusururi la fel de mari: era neomenos de crud, în fiinţa lui sălăşluind o perfidie mai mult decât punică; pentru el nu exista niciun adevăr, nimic sfânt. El n-avea teamă nici de zei, nu respecta niciun jurământ, nicio oprelişte din partea credinţei.“

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (II) O putere tânără intră în război

hannibal barcaLa 250 km nord-est de Cartagina, se află Sicilia, cea mai bogată insulă a lumii antice. Secole de-a rândul grecii şi cartaginezii s-au certat pentru pământuri roditoare, păduri bogate, porturi şi puncte strategice naturale: grecii au ocupat estul insulei, cartaginezii, vestul. În joc intră o a treia putere: Roma.

Lupta pentru Sicilia devine mobilul primului război punic între Cartagina şi Roma. În anul 246 î.Hr., anul naşterii lui Hannibal, războiul se afla în al 18-lea an şi nu se întrevedea niciun învingător. Romanii sunt superiori pe pământ, cartaginezii pe mare. Norocul războiului trece de la o parte la cealaltă, până ce Roma izbuteşte că captureze o corabie cartagineză naufragiată. După acest model romanii vor alinia o flotă în dană. Noile corăbii sunt mai puţin elegante decât ale duşmanului, dar dispun de o inovaţie decisivă: punţi de abordaj, grinzi lungi de lemn, cu un ghimpe de fier, care sparge punţile penterelor cartagineze. Legionarii romani au dus pe apă un „război de uscat“. Într-una din ultimele şi decisivele bătălii din faţa coastei de vest a Siciliei, în 241 î.Hr. romanii distrug întreaga flotă a cartaginezilor.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (I) Despre legende şi mituri

hannibal„Studiile multor cercetători ai antichităţii au creat o mare confuzie. Şi poate curând nu vom mai şti nimic, dacă ei vor continua astfel”. Aceste cuvinte îi aparţin scriitorului american Mark Twain şi au fost scrise la finele secolului trecut. Creatorul lui Hucklebeny Finn şi al lui Tom Sawyer şi-a petrecut copilăria într-o mică localitate pe Mississippi, purtând vestitul nume „Hanibal”.

O sută de ani mai târziu, din această ţară provine un film super răsplătit cu premii Oscar, ce narează povestea unui psihopat, mâncător de oameni: este vorba de „Tăcerea mieilor“, iar eroul principal se numeşte Hannibal Lecter – „Hannibal canibalul”.

La şcoală ni se spun poveşti zguduitoare despre cel care, bazându-se numai pe sine, a făcut puternica Romă să tremure; despre cel care a asistat netulburat la dispariţia a mii de soldaţi, căzuţi în crăpăturile gheţarului şi la prăbuşirea elefanţilor în prăpastiile Alpilor.

Continuă citirea →

Legenda Horaţilor

horati si curiatiHoraţii. Horatia gens era una dintre cele mai vechi familii din Roma. Trei fraţi din această stirpe au luptat împotriva Curiaţilor, trei fraţi din Alba, pentru a stabili care dintre cele două cetăţi avea să-şi exercite dominaţia  asupra celeilalte şi a regiunii. Lupta a rămas multă vreme deschisă oricărui rezultat. Doi dintre Horaţi au căzut; cei trei Curiaţi, deşi rămaşi în viaţă, erau grav răniţi. Unicul Horaţiu supravieţuitor, care scăpase fără să fie rănit, a recurs atunci la şiretenie pentru a obţine victoria: prefăcându-se că fuge, a reuşit să-i înfrunte separat pe fiecare dintre adversarii săi, ucigându-i pe toţi trei.

S-a întors în triumf la Roma cu prada sa de război, veşmintele şi armele celor trei învinşi. Dar, pe când se apropia de Poarta Capena, sora sa Horaţia, care îi alergase în întâmpinare, a recunoscut pe umerii lui mantaua ce îi aparţinuse unuia dintre Curiaţi, tocmai aceluia de care ea era de mult îndrăgostită în secret. Durerea ei i s-a părut nepotrivită fratelui şi i-a provocat mânia: reproşându-i dragostea pentru duşmanul său, s-a năpustit asupra ei şi a ucis-o.

Continuă citirea →

Colosseum – Amfiteatrul cruzimii şi al frumuseţii (prima parte)

ColosseumLegenda spune că, în urmă cu câteva sute de ani, unul dintre suveranii pontifi primind o delegaţie de soli, la Vatican, le-a dăruit o urnă plină cu pământ. Văzând dezamăgirea pe chipurile lor, papa a luat puţină ţărână şi a strâns-o în pumnul drept: printre degete s-au scurs atunci câteva picături de sânge. Era pământ din arena Colosseumului.

Împăratul în lojă, femeile la galerie

Imaginea poetică, pe care ne-o sugerează legenda, ilustrează realitatea: în incinta imensului amfiteatru din Roma au pierit, prin moarte violentă, sute de mii de oameni şi numeroase animale, sub ochii unui public pasionat, în cadrul unor spectacole de o cruzime înspăimântătoare.

Istoricul american John Bryan afirmă că, pentru cei mai mulţi contemporani, numele Colosseumului evocă pe martirii creştini daţi pradă fiarelor, în vreme ce Nero, tolănit pe un aşternut din petale de trandafiri, îşi plimba prin jur privirile blazate. Or, un asemenea tablou suferă de multe păcate.

Mai întâi, Nero nici nu a ştiut că va exista un Colosseum, a cărui piatră de temelie a fost pusă la patru ani după moartea sa. În al doilea rând, majoritatea istoricilor consideră că niciun creştin nu a fost ucis în faimoasa arenă. În al treilea rând, nimeni în Roma antică nu vorbea de Colosseum – termen care a apărut abia în secolul al VIII-lea al erei noastre -, ci de Amphiteatrum Flavium, după numele familiei căreia îi aparţinea împăratul Vespasian. Acesta a hotărât să înalţe imensa construcţie în Cetatea Eternă deoarece, dispunând de mână de lucru ieftină, furnizată de zecile de mii de prizonieri de război reduşi la sclavie, voia să ofere concetăţenilor săi un nou centru de recreare. Principala dificultate o constituia lacul din apropiere, amenajat de Nero, şi care a trebuit secat. Dar terenul a rămas îmbibat cu apă, şi până în ziua de astăzi, experţii nu şi-au putut explica cum au izbutit arhitecţii romani să implanteze un astfel de gigant într-un loc atât de puţin propice.

Continuă citirea →

Cine a fost Romulus?

Romulus si Remus

Romulus. Întemeietor mitic al Romei şi protagonist al legendelor referitoare la începuturile istorice ale cetăţii.

Conform tradiţiei celei mai răspândite, Romulus şi Remus erau fiii lui Marte şi ai Rheei Silvia; mama lor era fiica lui Numitor, un urmaş al lui Iulus, fiul lui Enea. Numitor fusese îndepărtat din tronul Albei Longa de fratele său Amulius. La naşterea gemenilor, pentru că era vestală şi făcuse deci jurământ de castitate, Rhea Silvia a fost întemniţată împreună cu pruncii sau, în versiunea mai cunoscută, a fost abandonată în apele Tibrului; plutind la voia întâmplării, coşul în care fuseseră puşi nou-născuţii s-a oprit în cele din urmă pe unul din maluri, unde cei doi au fost alăptaţi de o lupoaică şi adăpostiţi în vizuina ei (legenda menţionează aici şi prezenţa unei ciocănitori: lupul şi ciocănitoarea sunt animale consacrate lui Marte). Acolo i-a găsit Faustulus, păstorul turmelor regelui Amulius; acesta i-a luat acasă şi i-a îngrijit împreună cu soţia sa Acca Larentia (care avea deja doisprezece fii).

Devenind adulţi, Romulus şi Remus, cărora Faustulus le dezvăluise obârşia regească, l-au ucis pe Amulius şi l-au reîntronat pe Numitor; au părăsit apoi Alba Longa, hotărâţi să-şi întemeieze propria cetate pe malurile Tibrului. Foarte curând însă, între cei doi au apărut neînţelegeri, atât asupra locului viitoarei cetăţi, cât şi a numelui ce urma să-l poarte şi care trebuia să fie al unuia din ei. În încăierarea iscată, Remus a fost ucis de fratele său (ori de un locţiitor al acestuia, Celerus), iar Romulus a săvârşit de unul singur întemeierea.

Continuă citirea →

Cine a fost Tullus Hostilius?

Tullus Hostilius

Tullus Hostilius. Consemnat de tradiţie drept cel de-al treilea rege al Romei, a domnit între anii 673 şi 642 î.Hr.; era considerat fiul lui Hostius Hostilius, care a căzut în războiul împotriva sabinilor în vremea domniei lui Romulus. Istoriografia modernă tinde să recunoască în acest personaj o figură istorică reală, ce nu trebuie identificată cu Romulus, aşa cum s-a propus în trecut. Faptele sale sunt învăluite într-o aură de legendă, iar portretul pe care ni-l oferă tradiţia, de rege războinic şi feroce, dornic să reînvie fastul militar al lui Romulus mai degrabă decât domnia paşnică a lui Numa Pompilius, este îmbogăţit de nenumărate ornamente literare şi detalii imaginare.

Tradiţia îi atribuie supunerea Albei Longa, în cadrul căreia se înscriu lupta dintre Horaţii şi Curiaţi şi războiul împotriva cetăţilor Veies şi Fidene, care s-au aliat împotriva Romei şi au fost învinse, nu fără dificultate. Celebră este şi tortura pe care i-a rezervat-o lui Metius Fufetius, regele sau dictatorul din Alba ce încercase să trădeze: acesta a fost legat de două care şi sfâşiat, iar cetatea a fost distrusă şi locuitorii ei deportaţi pe colina Caelius.

Continuă citirea →

Ultimul rege al Romei

Tarquinius Superbus - ultimul rege al Romei

Potrivit tradiţiei, Tarquinius Superbus a fost al şaptelea rege al Romei (534-510 î.Hr.); la fel ca în cazul altor suverani amintiţi de tradiţie, este posibil ca unui sâmbure de adevăr istoric să i se fi suprapus în timp, în tradiţia populară şi literară, numeroase legende: atât în ceea ce priveşte distingerea sa de Tarquinius Priscus, nu întotdeauna clară, astfel încât unele acţiuni militare îi sunt atribuite când unuia, când celuilalt rege, cât şi referitor la alungarea sa din Roma, pe care tradiţia încerca poate să o învăluie într-o aură de legendă, prin povestea Lucreţiei, pentru a da o justificare poetică faptului istoric al căderii monarhiei. În plus, nu este exclus ca Tarquinius să fi fost doar un apelativ comun membrilor dinastiei suveranilor etrusci care au domnit în Roma, legat de numele oraşului datorită asonantei cu acesta.

Cea mai cunoscută tradiţie consemnată de analiştii antici cu referire la Tarquinius — cu excepţia frecventelor relatări ale acţiunilor sale războinice, care au constituit o sursă continuă de cruzime şi aroganţă şi i-au adus regelui apelativul ce l-a făcut celebru – este legată de matroana Lucreţia, soţia vărului său Tarquinius Collatinus, care, violată de fiul regelui, Sextus, s-a sinucis.

Continuă citirea →