Regatul regelui Minos. Labirintul Minotaurului

Legenda spune că Minos i-a cerut inventatorului şi constructorului Dedal să facă o casă cu coridoare şi trepte ascunse. Dedal a fãcut o minune, o grădină înşelătoare din piatră – un labirint, din care nimeni nu mai putea ieşi, după ce intra. Mai târziu, regele Cretei a vrut să ştie dacă domnia lui în Creta este în siguranţă. L-a implorat pe Poseidon să îi dea un taur drept semn că domnia lui se bucură de bunăvoinţa zeilor. Minos a promis să sacrifice animalul ca ofrandă adusă zeilor. Din adâncul mării Poseidon i-a trimis un superb taur alb. Văzându-l, Minos a devenit avar şi a dus animalul, în secret, în turma lui.

Zeii nu s-au lăsat înşelaţi, deci Poseidon a pregătit o răzbunare cumplită. Cu ajutorul Afroditei, a făcut ca soţia lui Minos, regina Pasifae, fiica lui Helios, să se îndrăgostească de taur. Animalul nu a fost încântat de apropierea reginei şi a fugit de ea. Dedal a găsit iarăşi o soluţie genială. A construit o vacă din lemn, pe care a îmbrăcat-o într-o piele de animal. Pasifae s-a ascuns în ea şi l-a păcălit pe taur. Curând regina avea să nască un monstru: un băiat cu cap de taur. Noul născut nu a putut fi ascuns de regele Minos, care l-a luat pe bastard, l-a botezat Minotaur şi l-a ascuns în labirint, iar pe Dedal l-a aruncat în închisoare.

Nu peste multă vreme, regele a fost din nou lovit de soartă. Fiul lui iubit, Androgeos, era plecat la Atena pentru a participa la concursurile sportive. Era de neînvins la pentatlon, unde nu avea rival. Învinşii lui nu s-au putut împăca cu soarta şi l-au ucis. Minos, sfâşiat de durere, şi-a trimis flota împotriva Atenei pentru a se razbuna pe criminali. Atena a fost înfrântă şi a trebuit să cedeze în faţa învingătorului, care a cerut jertfe umane. La fiecare nouă ani, 14 copii, şapte băieţi şi şapte fete, trebuiau trimişi în Creta, unde erau aruncaţi în Labirint ca mâncare pentru Minotaur. Atena a plătit mult timp acest tribut, până ce Tezeu, fiul regelui Egeus, a plecat benevol cu victimele în Creta. Tatălui său i-a promis că va întinde o velă albă, dacă se va întoarce victorios din lupta cu Minotaurul.

Când atenienii au coborât în portul Cnossos, fiica regelui Minos, Ariadna, l-a văzut pe erou şi s-a îndrăgostit de el. Cum putea ea oare să-şi salveze iubitul de fratele ei vitreg? I-a făcut rost de o sabie vrăjită şi a inventat un vicleşug. A legat la intrarea în Labirint capătul unui ghem de lână roşie şi i-a dat ghemul lui Tezeu să-l desfacă pe drum. El a putut să-l învingă astfel pe Minotaur şi să scape din Labirint. Paznicii au fost distraşi de o întâmplare nemaivăzută: doi oameni zburau asemeni păsărilor deasupra oraşului Cnossos. În închisoare, Dedal a făcut aripi de ceară pentru el şi pentru fiul său, Icar, şi a încercat să scape din insulă.

Şi Tezeu a izbutit să fugă cu ajutorul Ariadnei. Amândoi au ajuns pe insula Naxos. Cele petrecute aici diferă în funcţie de variantele legendei. Cea mai cunoscută este aceea în care sunt amestecati mai mulţi zei: Tezeu a plecat spre Atena fără Ariadna. Dar a uitat să schimbe vela neagră cu una albă, cum îi promisese tatălui său. Văzând semnul nefast, Egeu s-a aruncat în mare de pe o stâncă. De atunci ea se numeşte Marea Egee.

În anul 750 î.Hr., când Homer consemna pentru prima oară numele Minos, Dedal, Tezeu şi Ariadna, Creta era de multă vreme o ţară cucerită şi populată de multe popoare:

„E-o tară,
Ce-i zice Creta, mândră, roditoare,
Cu ape-n jur, că e-n mijlocul mării,
Şi oamenii foiesc în ea puzderii.
Pe-ntinsul ei sunt nouăzeci de-oraşe
Cu fel de fel de limbi. Ahei şi mândri
Eteocreţi, cidonieni alături
De dorieni războinici şi de oameni
Dumnezeieşti pelasgi. Între oraşe
E unul mare, Cnossos, unde Minos
Fu împărat la nouă ani şi cel mai
Apropiat de Zeus“

Potrivit legendei, Minos se retrage în lumea umbrelor şi stă acolo pe tron pentru a-i judeca pe morţi. După câteva secole, din înţeleptul Minos literatura greacă a făcut un spirit al răului. Strălucitoarea Atenă nu a putut admite că altădată era tributară puternicei Crete. Deci legenda a fost rescrisă. Filosoful şi naturalistul Aristotel, profesorul lui Alexandru cel Mare, căzut ulterior în dizgraţie la greci, se îndoia de imaginea regelui Minos din timpul lui: „Poeţii noştri i-au atribuit întotdeauna un prost renume lui Minos, iar pe scenele antice era mereu minimalizat. Nu a fost salvat de faptul că Hesiod l-a denumit cel mai bun dintre regi şi nici că Homer îl considera un om de încredere al lui Zeus. Au fost crezuti mai degrabă autorii tragici. Ei îl puteau înfăţişa pe Minos ca un tiran crud şi arbitrar, deşi legenda îl prezenta ca pe un rege înţelept şi făcător de legi“.

Învingătorii au adăugat deseori defecte zeilor învinşilor. Poate că, iniţial, înfricoşătorul Minotaur fusese în Creta un zeu-taur venerat. Şi alte comunităţi religioase, care au apărut mai târziu, au transformat zeiţele „păgâne“ în vrăjitoare rele.

Taurul a jucat în Creta un rol important în cultul religios. Figuri de taur din argilă şi aur, cu coarne puternice, au fost readuse, după milenii, la lumina zilei. Arheologii au rămas uimiţi la descoperirea picturilor murale ce înfăţişau săritori curajoşi pe spatele taurilor. Descoperirile acestea nu au fost făcute în Creta, ci în peninsula Peloponez, legată de Grecia continentală. Germanul Heinrich Schliemann a început să facă săpături arheologice în 1876 la Micene şi Tirynt.

Heinrich Schliemann, arheologul diletant

Schliemann s-a născut la Mecklenburg, ca fm al unui preot sărac de tară. După ce a făcut avere ca negustor în Rusia şi în California, şi-a dus la îndeplinire un vis din tinereţe: a început să
caute urmele legendarilor eroi antici. Germanul a luat în serios legendele şi a regăsit locurile despre care v-am relatat. Pe litoralul Asiei Mici a descoperit locurile descrise de Homer în Iliada ca teatru al războiului de zece ani al Troiei. Din ruinele, în mai multe straturi, ale vechiului oraş a fost scos foarte mult aur, iar Schliemann a vorbit de „comoara regelui Priam“. Eroare, deoarece curând avea să se descopere ca acest aur fusese îngropat în pământ cu mult înainte de existenţa regelui înfrânt în războiul troian.

La începutul campaniei de săpături, Schliemann era un arheolog diletant. Specialiştii l-au acuzat că e un căutător de comori, dar descoperitorul Troiei nu s-a lăsat intimidat. A căutat în Peloponez cetatea regelui Agamemnon din Micene, conducătorul armatei grecilor care au luptat la Troia. Din nou norocul a fost de partea lui. A găsit morminte străvechi regale, cu obiecte scumpe, printre ele: o mască mortuară din aur curat, care, în opinia lui, putea fi numai „masca lui Agamemnon”. Din nou s-a înşelat, dar aceasta nu a minimalizat importanţa descoperirii. Principii achei, îngropaţi la Micene, au trăit cu câteva secole înaintea perioadei când se crede că a avut loc războiul Troiei. Dar prin săpăturile sale, Schliemann a dovedit că din vechile legende se pot totuşi deduce anumite fapte istorice.

Schliemann nu s-a declarat satisfacut de descoperirile lui senzaţionale. A plecat în Creta pentru a căuta acolo palatul legendarului rege Minos. Pe o colină denumită Cnossos s-au găsit cioburi şi tăbliţe de argilă cu semne indescifrabile. Un cretan a săpat la faţa locului şi a dat la iveală zidurile unei clădiri mari. Schliemann a fost convins că la Cnossos se putea găsi mai mult. Dar, în 1889, Creta făcea încă parte din Imperiul Otoman, iar turcii au fost dispuşi să vândă terenul numai la un preţ exorbitant. Schliemann a renunţat, deziluzionat şi a părăsit Creta lăsând lucrurile neterminate.

Cât de adevărată a fost intuiţia lui cu privire la Creta s-a văzut numai după ce englezul Arthur Evans a sosit pe insulă, câţiva ani mai târziu. Raporturile politice s-au schimbat radical în 1898, când Creta a dobândit autonomie.

sursa: Hans-Christian Huf, Sfinx – Tainele istoriei, vol. I, Bucureşti, SAECULUM I.O., 2001