Arhive etichetă: gladiatori

Jocurile – Punctul de maxim interes al vieții romane

spartacus-gods-of-the-arena„Cei care au cucerit lumea”, scrie Juvenal, „acum au doar două scopuri – pâinea și circul.” „Arta conversației a murit”, proclama Seneca. „Nu poate vorbi nimeni decât despre cursele de care?” Ludi sau „jocurile” deveniseră punctul de maxim interes al vieții romane.

La început, au fost organizate patru săptămâni pe an în lunile aprilie, iulie, septembrie și noiembrie, dar popularitatea acestora crescuse într-atât încât la Circus Maximus și Colosseum era aproape în fiecare zi o manifestare. La primele jocuri din 264 î.Hr., șase sclavi se luptaseră până la moarte. Patru secole mai târziu, împăratul Traian a organizat jocuri în care au fost uciși 10.000 de oameni și 11.000 de animale.

Gladiatorii profesioniști se luptau în arenă până la moarte. Mergând în marș prin Poarta Vieții, intrau în arenă și se adresau împăraților care stăteau pe un podium cu salutul tradițional: AVE CAESAR! MORITURI SALUTAMUS! (Ave Caesar! Noi, cei care vom muri, te salutăm!). Retiarii agili, care aveau plasă și trident, stăteau față în față cu secutores înarmați cu sabie și scut. Câteodată se luptau cu sclavii sau barbarii din țările exotice. Cadavrele învinșilor erau târâte cu cârlige de carne prin Poarta Morții. Dacă un gladiator era rănit, împăratul sau celălalt organizator al jocurilor ridica un deget (acest lucru însemnând că respectivul era cruțat) sau îl lăsa în jos (gladiatorul urma să fie ucis).

Continuă citirea →

Anunțuri

Colosseum – Amfiteatrul cruzimii şi al frumuseţii (prima parte)

ColosseumLegenda spune că, în urmă cu câteva sute de ani, unul dintre suveranii pontifi primind o delegaţie de soli, la Vatican, le-a dăruit o urnă plină cu pământ. Văzând dezamăgirea pe chipurile lor, papa a luat puţină ţărână şi a strâns-o în pumnul drept: printre degete s-au scurs atunci câteva picături de sânge. Era pământ din arena Colosseumului.

Împăratul în lojă, femeile la galerie

Imaginea poetică, pe care ne-o sugerează legenda, ilustrează realitatea: în incinta imensului amfiteatru din Roma au pierit, prin moarte violentă, sute de mii de oameni şi numeroase animale, sub ochii unui public pasionat, în cadrul unor spectacole de o cruzime înspăimântătoare.

Istoricul american John Bryan afirmă că, pentru cei mai mulţi contemporani, numele Colosseumului evocă pe martirii creştini daţi pradă fiarelor, în vreme ce Nero, tolănit pe un aşternut din petale de trandafiri, îşi plimba prin jur privirile blazate. Or, un asemenea tablou suferă de multe păcate.

Mai întâi, Nero nici nu a ştiut că va exista un Colosseum, a cărui piatră de temelie a fost pusă la patru ani după moartea sa. În al doilea rând, majoritatea istoricilor consideră că niciun creştin nu a fost ucis în faimoasa arenă. În al treilea rând, nimeni în Roma antică nu vorbea de Colosseum – termen care a apărut abia în secolul al VIII-lea al erei noastre -, ci de Amphiteatrum Flavium, după numele familiei căreia îi aparţinea împăratul Vespasian. Acesta a hotărât să înalţe imensa construcţie în Cetatea Eternă deoarece, dispunând de mână de lucru ieftină, furnizată de zecile de mii de prizonieri de război reduşi la sclavie, voia să ofere concetăţenilor săi un nou centru de recreare. Principala dificultate o constituia lacul din apropiere, amenajat de Nero, şi care a trebuit secat. Dar terenul a rămas îmbibat cu apă, şi până în ziua de astăzi, experţii nu şi-au putut explica cum au izbutit arhitecţii romani să implanteze un astfel de gigant într-un loc atât de puţin propice.

Continuă citirea →

Amfiteatru – dicţionar de termeni istorici

Amfiteatru – construcţie de formă rotundă sau ovală, neacoperită, cu o arenă centrală şi rânduri concentrice de locuri, dispuse în trepte.

Amfiteatrul este originar din Antichitatea romană, fiind un loc destinat jocurilor publice locale, între care erau incluse şi luptele gladiatorilor, luptele între animale sălbatice sau între animale şi oameni.

Cel mai vechi amfiteatru existent şi astăzi a fost construit la Pompei (cca 80 î.Hr.). Şi altele au supravieţuit, răspândite în fostele provincii ale Imperiului Roman, cel mai cunoscut fiind Colosseum, din Roma.

sursa: Enciclopedia universală Britannica, vol. 1, Ed. Litera, Bucureşti, 2010

Amfiteatrul în Roma antică

Amfiteatrul –  loc destinat spectacolelor cu gladiatori, venationes („lupte cu fiare”) şi naumachia („lupte navale”). Amfiteatrul de factură primitivă a apărut în Campania (sec. I î.Hr.), de unde a trecut la Roma. Numele lui se întâlneşte prima dată la Vitruvius şi în testamentul lui Augustus.

Continuă citirea →

Placerile romanilor

Razboinici care au supus militar trei sferturi din Europa dar, in acelasi timp, neintrecuti epicurieni, vrednici sa dea lectii oricui in materie de placeri ale vietii – cam asa sunt vazut azi locuitorii Romei antice. La apogeul infloririi sale, lumea romana stia, fara indoiala, sa se bucure de laturile agreabile ale existentei si sa scoata tot ce putea dintr-o viata care, de cele mai multe ori ori scurta – scurtata de razboi sau de boli – se cerea sa fie macar traita intens. Carpe diem!

Baile

Nu degeaba expresia „baie romana” evoca lux, bogatie, eleganta, calitati mult desupra simplei notiuni de confort. Pentru romanii din vremea Imperiului, a merge la baie si a zabovi acolo era ceva care ajunsese sa aiba putina legatura cu igiena; curatarea corpului era un scop secundar, adevaratul rol al baii era acela de a prilejui intalnirile, socializarea. Astfel incat romanii bogati investeau mult in „dotarea” bailor – uneori mai mult decat in cea a sufrageriei. In unele orase bogate – precum Pompeii – si baile publice erau foarte elegante. Unii istorici leaga acest fenomen de aparitia sticlei transparente, care a permis confectionarea unor ferestre prin care trecea lumina zilei. In aceste conditii, merita sa decorezi baia si s-o transformi intr-o incapere destinata placerilor.

La apogeul rafinamentului sau, ritualul baii se desfasura timp de ceasuri in sir, nu intr-o singura incapere, ci intr-un un sir de sali elegante, cu pereti decorati cu mozaicuri, cu bazine de marmura, prin care amfitrionul si oaspetii treceau succesiv: caldarium (cu apa fierbinte), tepidarium (cu apa calduta), frigidarium (cu apa rece); baia era insotita de conversatii, cupe cu vin, masaj – ce mai, un „spa” in toata regula, somptuos si plin de desfatari. Barbatii romani puteau petrece astfel, ore intregi, goi-pusca, deloc inhibati, simtindu-se ca intr-un club masculin de lux. Femeile aveau si ele bai ce le erau special destinate, dar se pare ca, ici-colo, ar fi existat si bai mixte – destinate, asadar, ambelor sexe – caz in care celorlalte placeri li se adauga si fiorull atractiei erotice dintre barbati si femei.

Mancarea & bautura

Ospetele romane au ramas de pomina, gratie scrierilor care s-au pastrat si din care putem afla nu doar ce se manca in mod obisnuit pe vremea aceea, in cuprinsul Imperiului Roman, dar si ce presupunea un ospat roman rafinat.

Romanii mancau o multime de pasari, nu numai rate, gaste, gaini, bibilici, potarnichi si porumbei, ci si cocori, flamingo, papagali, sturzi si chiar pitulici. Retetele din De Re Coquinaria, zisa si Apicius (o compilatie de retete romane alcatuita in sec. al IV-lea sau al V-lea d.Hr.) pomenesc despre multe fructe – mere, pere, struguri, prune, cirese, pepeni, nuci, gutui, smochine, curmale si rodii; despre legume si zarzavaturi ca varza, nalba si praz, castraveti, naut, bob, linte si mazare; contin sfaturi despre ingrasarea melcilor (!), despre conservarea carnii in miere, despre felul de a gati o gramada de specii de pesti dintre care unii nici n-au putut fi identificati. Mancarurilor li se dadea gust cu miere, vin, otet, garum (un sos de peste, cu gust intens, care se punea in toate si peste toate – era un fel de „potentiator de gust”, precum glutamatul monosodic de azi), cu cimbru si izma, coriandru si piper, ceapa si seminte de pin coconar si cu alte plante din specii care ne-au ramas necunoscute.

Felul in care a evoluat bucataria romana timp de aproape un mileniu, de la perioada vechii Rome, intemeiate in sec 9 i. Hr., si pana la opulenta si rafinamentul decadent al Romei din vremea imparatilor de la inceputul erei noastre, e in sine un fenomen istoric fascinant. Doua au fost cauzele acestei schimbari: contactul cu cultura greaca, mult mai avansata, ale carei rafinamente au influentat apucaturile barbare ale vechilor romani, si extinderea Imperiului Roman, care a prilejuit atingerea cu numeroase culturi diferite si patrunderea unui numar imens de influente, sub diferite forme.

La inceputurile Romei, alimentele erau si ele mai simple; se mancau turte din faina de cereale, impreuna cu miere, fructe, lapte si oua, legume si terci de cereale, la care se adaugau carne si peste, dar in cantitati modeste.La inceput, romanii mancau trei mese pe zi, cea principala fiind cina. Aceasta masa de seara – cena – a fost masa care s-a transformat cel mai mult, capatand o conotatie festiva. Asupra cinei s-au exercitat influentele, inovatiile, prefacerile, evolutia spre un lux tot mai spectaculos, dar asta, evident, numai in randul oamenilor avuti.

Petrecerile fastuoase implicau nu doar feluri de mancare rafinate si uimitoare, ci si muzica, dansuri, scamatorii, sclavi si sclave frumoase in vesminte stravezii, perne de purpura, cununi de flori si adevarate orgii de miresme – ploi de petale de trandafiri, porumbei cu aripile inmuiate in parfum…

Vinul era nelipsit de la ospete; mai mult decat o bautura, el era un element al vietii sociale – ca si azi. Numai ca, pe atunci, a bea pana la starea de greata – urmata de voma – era un comportament acceptabil la un banchet.

Romanii apreciau bucatarii creativi, a caror pricepere consta in a deghiza mancarurile pana ajungeau sa semene a cu totul altceva decat erau. Faptul ca un musafir nu reusea sa spuna din ce era facuta o mancare era un mare compliment la adresa bucatarului.

Roma imperiala admira, in materie de mancare, prezentarile spectaculoase. Capitolul dedicat ospatului oferit de Trimalchio, din Satyricon (opera atribuita lui Petronius, un apropiat al imparatului Nero si un patrician cu gusturi alese), e revelator. Trimalchio era un fost sclav, eliberat si, ulterior, imbogatit; ca toti parvenitii, nu cultiva simplitatea rafinata, ci opulenta desantata, punand sa se serveasca la masa sa, spre a-si impresiona oaspetii, mancaruri foarte alese, prezentate in chip fastuos, incercand sa creeze o impresie de eleganta, dezmintita insa de limbajul si de apucaturile amfitrionului.

Sex

Desi, ca o consecinta a dramatizarilor si speculatiilor in jurul conceptului de „orgie romana”, civilizatia Romei antice este perceputa ca fiind obsedata de sex si nedandu-se inapoi de la nicio perversiune, in realitate, societatea romana isi avea si ea tabu-urile si limitarile ei in materie de sex.

Perceptia eronata vine, pe de o parte, din faptul ca tabu-urile „lor” erau altele decat „ale noastre” – conceptiile, morala, legile erau diferite, in multe privinte, de cele ale societatii europene de azi; pe de alta parte, istoria, prin cronicarii ei, a pastrat – ca intotdeauna – mai ales amintirea unor intamplari si a unor personaje indecente, a unor povesti de alcov care au starnit senzatie, a unor scandaluri sexuale… astfel incat stim mult mai multe despre personaje ca Messalina si Caligula – doi obsedati de sex, intr-adevar – decat despre multi alti imparati si alte imparatese romane care n-au alimentat cronica de scandal a vremii cu intamplari picante.

De aceea, totul trebuie interpretat nuantat. Frescele de la Pompeii, de pilda, reprezinta scene sexuale in care participanti de ambele sexe si de diferite varste se regasesc in tot felul de combinatii, ceea ce pare sa arate ca romanii nu operau cu categoriile de „heterosexual” si „homosexual” intelese in sensul de azi.

Morala nu condamna neaparat dragostea (sau atractia) dintre doi barbati; dar era acceptat si firesc pentru un barbat matur sa indrageasca un tanar si sa aiba relatii intime cu el atata timp cat acesta era un partener pasiv. In schimb, barbatii adulti care preferau rolul pasiv erau dispretuiti si considerati efeminati si slabi.

Legile erau mai permisive pentru barbati (care isi cautau distractii si in afara casniciei, fara ca acesta sa fie considerat un fapt reprobabil) decat pentru femei (in cazul lor adulterul fiind considerat o infractiune grava).

In plus, ceea ce a contribuit la faima de societate destrabalata de care „se bucura” si azi lumea Romei antice a fost faptul ca erotismul se amesteca, mai intens decat azi, si in alte aspecte ale vietii sociale – de exemplu, mesele si baile, unde prezenta unor sclavi si sclave, tineri si frumosi, aduceau o dimensiune in plus placerii.

Cantecul si dansul

Muzica pe care o ascultau si o pretuiau romanii era diferita de ceea ce apreciem noi azi. De altfel, stim putine despre muzica Romei antice, in buna masura pentru ca Biserica Crestina a incercat sa o faca uitata, asa cum a incercat sa suprime multe alte aspecte ale culturii romane a Antichitatii, socotita „pagana” si „barbara”.

Totusi, cercetarile in domeniu arata ca lumea Romei antice cunostea o surprinzator de bogata gama de instrumente muzicale: cu coarde (kithara. lira, sambuca, pandura), de percutie (toba, cimbal, sistrum) si de suflat (syrinx, , tibiae, cornu, tuba, bucina, versiuni timpurii ale flautului si naiului etc.). Multe dintre aceste intrumente sunt o mostenire elenistica; romanii, care admirau cultura greaca, adoptasera si pretuiau si muzica greceasca. Alte instrumente erau originare din Orientul Mijlociu. Erau utilizate in diferite combinatii pentru a acompania recitarile sau dansul la petreceri, dar si cu prilejul spectacolelor de gladiatori, al paradelor militare, al funeraliilor si al ceremoniilor religioase.

Educatia muzicala era semnul unei cresteri alese, desi romanii respectabili preferau sa lase reprezentatiile muzicale in seama profesionistilor. De aceea, era considerata extravaganta purtarea lui Nero, care se considera un muzician stralucit si nu pierdea nici un prilej sa-si arate inchipuita maiestrie.

In ceea ce priveste dansul, cetatenii romani adulti nu il practicau, de obicei, decat in cadrul ceremoniilor religioase, nu ca divertisment – cel putin atata timp cat nu erau beti. Dupa cateva ore de benchetuiala, e posibil sa-si mai fi uitat rangul si sa se fi dedat unor dansuri desantate, mult mai putin gratioase decat ale dansatorilor profesionisti, dar care, in fond, erau si ele o forma de divertisment – caci starneau cu siguranta hohotele de ras ale celorlalti participanti la ospat.

Violenta

Dificil de acceptat pentru noi – la nivel teoretic, caci, practic, si oamenii moderni se dovedesc insetati de violenta, sub diverse forme – apetitul pentru distractii brutale, pentru suferinta si sange era un element definitoriu al societatii romane – asa rafinata cum parea ea. Intr-o civilizatie razboinica, creata de un neam de invadatori, aceasta preferinta nici nu este, de altfel, surprinzatoare.

Luptele de gladiatori, macelarirea animalelor in arena (sau sfartecarea oamenilor de catre animale) erau distractii obisnuite, foarte populare; circul roman nu era un divertisment pasnic, cu jonglerii, acrobatii si dresura de animale, ci o violenta dezlantuire de agresivitate, menita sa ridice la cote maxime nivelul de adrenalina al privitorilor.

Colectiile

Expansiunea militara a Imperiului Roman implica si jefuirea bogatiilor teritoriilor cucerite, iar obiectele de arta astfel dobandite erau aduse la Roma si prezentate in cortegiul triumfal prin care generalii victoriosi isi sarbatoreau izbanzile. Cele mai pretioase dintre ele, ravnite de colectionari, deveneau adesea obiect al tranzactiilor.

La mare pret erau statuetele de bronz; alti romani instariti colectionau geme (pietre pretioase), platind uneori sume fabuloase pentru o piatra deosebit de frumoasa.

Unora dintre colectionari le placea sa-si si prezinta public patrimoniul; astfel, imparatul Tiberius (14-37 d. Hr.) a reconstruit Templul Concordiei intr-un stil inovator, prevazandu-l cu sali destinate expunerii colectiei sale de sculpturi grecesti, facand astfel, din acest edificiu de cult, una dintre primele galerii de arta ale Europei.

Proiecte arhitectonice marete

Pasiunea romanilor pentru constructii si geniul lor in acest domeniu a lasat urme aproape in toata Europa – acolo unde Imperiul si-a intins influenta. De la constructii utilitare – drumuri, ziduri de cetati si apeducte – pana la cele cele cu scop religios sau cele asociate numai divertismentului si purei placeri estetice, romanii au lasat in urma un patrimoniu fabulos.

Numerosi conducatori ai Romei si-au insemnat trecerea prin viata inaltand cladiri grandioase: Teatrul lui Pompei, Forul lui Augustus, Palatul de Aur al lui Nero (Domus Aurea – extravaganta vila plina de fresce, mozaicuri si decoratiuni cu foita de aur) , Colosseum-ul construit de Vespasian (care putea gazdui 50.000 de spectatori), Forul lui Traian (magnific ansamblu de monumente, construit pentru a celebra cucerirea Daciei), Pantheonul lui Hadrian si zeci de alte temple, amfiteatre, vile si si palate, iar frumusetea lor si rezistenta in timp dovedesc deopotriva pasiunea pentru eleganta somptuoasa si maiestria inginereasca a constructorilor.

sursa: descopera.ro

Gladiatorul III

Prima întrecere a gladiatorilor a avut loc la Roma în anul 264 î.Hr., ca partea a unui ritual funerar numit munus. Prin cel care murea se aducea un sacrificiu în memoria celui dispărut din familie. Era, într-un fel, ca o „obligaţie” plătită de cei vii în memoria strămoşilor lor morţi şi servea drept evocare simbolică a celor dispăruţi.

După o perioadă, obiceiul a devenit un ritual public, parte constitutivă a vieţii sociale, fiind, în această etapă, organizat iniţial de aristocraţi, iar după aceea, de împăraţi, aceştia fiind şi susţinătorii financiari ai întrecerilor. Scopul era eminemente politic, organizatorul câştiga faimă, popularitate, mai concret:  voturi.

În perioada existenţei Imperiului Roman însă, împăraţii au fost aceia care s-au implicat în luptele de gladiatori, asociindu-şi numele cu acest spectacol de mare fast, la care participau mii de oameni. Pentru unii dintre ei, cum ar fi Caligula sau Commodus, această preocupare a ajuns o adevarată obsesie. Se pare că au apărut ei înşişi în arenă de câteva ori, în roluri de gladiatori. Despre amundoi se spune însă, în acelaşi timp, că erau instabili psihic şi că nu aveau nici o inhibiţie mentală în a se lăsa până la capăt în voia propriilor fantezii.

Gladiatorii se aflau în proprietatea unui lanista, un cetăţean din pătura înstărită a societăţii, care avea resurse finaciare să-i întreţină şi să-i antreneze într-o şcoală specială numită ludus. Antrenamentul era esenţial şi complex, lupta fiind susţinută conform unei adevărate ştiinţe, ea solicitând astfel o disciplină aproape militară, exersată îndelung.

Rigorile luptei gladiatorilor au fost asemănate cu cele ale boxului.

Gladiatorii se antrenau exact ca atleţii de azi, beneficiau de servicii medicale şi de trei mese pe zi. Erau plătiţi după fiecare luptă. Se învăţau poziţii, tipuri de lovituri, lupta cu diverse arme: lanţul, plasa, tridentul, lasoul, şi costume care au dat şi numele a diverse categorii de gladiatori: murmillo, după coiful ascuţit;  secutor cu un scut curbat; retiarius singurul fără coif sau scut, galerus cu armură înaltă pe umăr.

Mai existau şi alte piese de costum, cum ar fi brâul lat, mâneci lungi de protecţie, casca, tunica. Nici un gladiator nu era însă îmbrăcat complet în costum, anumite părţi ale corpului erau lăsate la vedere intenţionat, pentru că a vedea jocul muşchilor contractându-se în luptă era cea mai puternică stimulare vizuală, parte a senzaţiei unice pe care şi-o ofereau spectatorii.

Se lupta cu suliţa sau tridentul, jungherul şi plasa.  Unii gladiatori intrau în arenă cu carul, cel mai popular fiind essedarius, carul de război.

Spectatorii aşteptau nu neapărat ca cineva să moară în înfruntare, atunci când lupta nu era cu animale, ci să beneficieze de spectacol, după toate regulile. Cu cât lupta era mai profesionistă, mai creativ desfăşurată, cu atât satisfacţiile privitorilor erau mai mari.

Atitudinea faţă de moarte a gladiatorilor îi făcea pe aceştia să trăiască cea mai puternică beţie. După cum spune un istoric al epocii: îi dispreţuim pe gladiatorii care fac orice pentru a rămâne în viaţă; îi apreciem dacă ne dovedesc că o sfidează”. Şi chiar aşa se întâmpla: cei care luptau bine, supravieţuind unui număr de 3-5 lupte, rămâneau în viaţă, iar dacă erau sclavi deveneau liberi. A lupta cu mult curaj şi a muri eroic era cel mai înalt ideal al lumii romane.

Uneori lupta se ducea între om şi un animal sălbatic, mai ales lei, pantere, leoparzi, importaţi din nordul Africii sau din Orient, deseori cu mari cheltuieli şi mare efort. Sacrificiul animalelor în arenă semăna foarte mult cu vânătoarea. Uciderea unui animal sălbatic era, de fapt, o demonstraţie simbolică a triumfului omului asupra naturii. Această parte a întrecerii, numită venatio (vânătoarea) a devenit un prim act al spectacolului, ca o încălzire înainte de lupta gladiatorilor.

După cum se ştie, mai ales după vizionarea filmului „Gladiatorul„, gladiatorii luptau în arenele unor amfiteatre, dintre care cel mai celebru a fost Colosseum-ul, una dintre cele mai impresionante construcţii ale antichităţii.

citiţi si Gladiatorul I
Gladiatorul II