Căsătorie cu scântei
Căsătoria dintre laureatul Nobel Sinclair Lewis și corespondenta pentru știri externe Dorothy Thompson a fost cu scântei de la bun început. Dorothy se înșelase crezând că l-ar putea transforma pe alcoolicul notoriu, în timp ce instabilul autor al romanelor Babbitt și Strada Mare era gelos pe influența politică a soției sale. (Odată, când erau împreună în pat, pe Dorothy a sunat-o președintele Roosevelt!)
După mai mult de un deceniu de mariaj, Lewis a plecat furios, pretinzând că succesul soției îl văduvise de creativitate! 🙂
În flagrant delict
O amantă nu era destul pentru Victor Hugo, al cărui apetit sexual neostoit i-a atras și o arestare după ce a fost prins cu Leonie Biard, soția unui pictor. Mituit de soțul gelos al lui Leonie, un detectiv a descoperit perechea de amorezi în flagrant delict, într-un cuibușor parizian pe care Hugo îl păstra special pentru astfel de scopuri. Dacă scriitorul a fost, în cele din urmă, eliberat grație sistemului juridic francez sexist, în schimb Leonie a fost trimisă la închisoare.
Soția lui Hugo a îmbrățișat cauza femeii făcute de rușine, în realitate fiind încântată că Juliette Drouet, adorata lui amantă de mult timp, avea, în sfârșit, o rivală! 🙂
Regele, poetul și pastrama
În ajunul unei lupte, poetul Antagoras găsi cu cale să-și frigă pastramă pe câmpul de luptă. Pe când mânca în liniște, iată că regele Antigonos trece din întâmplare pe lângă Antagoras.
– Ce crezi tu, Antagoras, zise regele, că Homer, când a descris vestitele lupte ale lui Agamemnon, și-a pierdut vremea frigând pastramă?
– Dar tu, răspunse Antagoras, crezi că Agamemnon a câștigat toate luptele lui pierzându-și timpul să vadă dacă frige cineva pastramă pe câmpul de luptă? 🙂
Vorbe și anecdote despre oamenii celebri (II) Tiranul și muzicantul
Un muzicant se plângea lui Dionisie, tiranul Siracuzei, că nu și-a ținut cuvântul și că după ce i-a cântat mult timp nu l-a răsplătit cu nimic. Dionisie îi răspunse:
– Nu te mai plânge degeaba, fiindcă nu ne datorăm nimic unul altuia. Tu mi-ai mângâiat urechea cu acorduri plăcute, iar eu te-am hrănit în schimb cu iluzii plăcute. 🙂
sursa: Vorbe și anecdote despre oamenii celebri culese de Th. Scarlat-Brăila, București, Editura Librăriei „Universala” Alcalay
Vom fugi împreună!
Rivalitatea dintre Franța și Anglia pe tema coloniilor din America și India a antrenat principalele puteri europene în războiul de șapte ani (1756-1763). Frederic cel Mare, regele Prusiei (1740-1786), s-a alăturat Angliei. După câteva succese inițiale, a fost înfrânt în 1759 de armatele ruso-austriece, care, în anul următor, au ocupat Berlinul.
În această perioadă, când prusienii pierdeau bătăliile, în fața regelui a fost adus un soldat, care i-a spus că voia să dezerteze întrucât nu era obișnuit ca armata din care făcea parte să fie înfrântă. Se zice că Frederic cel Mare i-ar fi răspuns oftând:
– Ai dreptate, dar mai zăbovește până mâine, când dăm o nouă bătălie, și-ți făgăduiesc că dacă și pe asta o pierdem, vom fugi împreună! 🙂
Voi nu veți mai fi
Victor Eftimiu împlinea 70 de ani. Academia Română și Uniunea Scriitorilor au oferit un banchet în onoarea sărbătoritului. S-au ținut toasturi; vorbitorii au fost foarte generoși cu anii urați sărbătoritului. Venindu-i rândul să răspundă, acesta a ridicat zâmbitor paharul și a găsit de rostit un lucru care să taie cheful comesenilor.
A mulțumit pentru urări, mărturisind că, venite de la confrații lui de breaslă, îl mișcă în mod deosebit, nefiind obișnuit cu ele. Cât privește vârsta matusalemică la care îi doresc să ajungă, îl face să-și amintească ce a spus Toscanini într-o împrejurare asemănătoare: când urma să împlinească 50 de ani, membrii orchestrei lui au comandat un ceas special pentru el. Era lucrat astfel încât să meargă fără oprire o jumătate de secol. La banchetul de sărbătorire i l-au oferit în dar cu urarea ca să-l întoarcă sănătos atunci când va fi nevoie. Toscanini a mulțumit și, băgând ceasul de aur în buzunar, le-a spus:
“Urarea voastră, dragii mei, îmi încălzește inima, dar mă umple și de melancolie, la gândul că atunci când voi întoarce eu arcul frumosului vostru dar, voi nu veți mai fi pe lume…” 🙂
Critică nedreaptă
Victor Eftimiu avea dese reacții de nesupunere ideologică. Folosea replicile casante, în care era neîntrecut.
Odată, venea de la Academie indispus. O cunoștință l-a oprit și a vrut să afle: “Domnule Eftimiu, ce-ați pățit, că păreți atât de fiert?” “A fost o ședință”, a răspuns el. “M-au criticat că am rămășițe mic-burgheze.” “Ei, nu e așa grav”, a căutat să-l consoleze persoana care-i aținuse calea. “Cum domnule?” a izbucnit Eftimiu. “Ce rămășițe mic-burgheze, când eu sunt burghez-sadea!” 🙂
Surpriză cumplită
Povestește Ovid S. Crohmălniceanu:
„Cum îl tratau boierii breslei pe Ion Călugăru, am aflat într-o seară la Petru Dumitriu, din gura lui Ion Vinea.
Călugăru îi făcea curte unei actrițe. O bombarda cu flori și bilețele galeșe. Vinea, printre ale cărui numeroase victime sentimentale se număra și respectiva actriță, a convins-o să-l poftească la ea acasă pe timidul îndrăgostit.
Acesta și-a făcut apariția plin de speranțe. Dar, surpriză cumplită, în patul adoratei era instalat Vinea, care s-a apucat să converseze nestingherit cu vizitatorul, și ca el să guste întreagă înjosirea, a ieșit la un moment dat de sub plapumă, oferindu-i plăcerea să constate că poartă numai jacheta pijamalei!” 🙂
Cum s-au transformat băieții buni și patrioți în lichele
Un grup de tineri liberali se răzvrătise împotriva bătrânilor conducători ai partidului și era pe cale să inițieze o acțiune disidentă. Anunțaseră că va apărea curând o gazetă a lor, în care cititorii vor găsi zilnic semnătura lui Tudor Arghezi.
I.G. Duca l-a poftit la el pe poet. După ce s-a interesat de cum o duce cu sănătatea și care-i sunt proiectele literare, a abordat chestiunea noii publicații:
– Domnule Arghezi, am auzit că veți apărea zilnic la gazeta tinerilor noștri.
– Da, a răspuns poetul, sunt băieți buni, patrioți!
– Îi cunoașteți mai de mult? a vrut să știe Duca.
– Bineînțeles, l-a asigurat prompt Arghezi, sunt băieți buni, patrioți.
– Și cât vă plătesc colaborarea? a insistat Duca.
– Atâta și atâta – a precizat Arghezi.
– Nu e puțin? – a îndrăznit Duca.
– Da – a convenit interlocutorul său -, dar sunt băieți buni, patrioți.
– Domnule Arghezi, a revenit la atac șeful partidului liberal, înscriind ceva pe o hârtie. Treci dumneata cu asta pe la casierie. E de trei ori cât ți-ar oferi ei un an întreg. Lasă-i în plata Domnului și vezi-ți dumneata de literatură!
La această propunere, Arghezi nu stătu nicio clipă pe gânduri.
– Aveți dreptate, răspunse, dă-i în p..a mamei lor de lichele, și întinse mâna după hârtie. 🙂
sursa: Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, Ediție îngrijită și prefață de Ioana Pârvulescu, București, Humanitas, 2012
Elogiul găinii în regimul socialist
Reputația că scrie “pieziș”, adică strecoară “șopârle”, cum se spunea în limbaj gazetăresc, se ținea de Arghezi chiar și atunci când publica lucrurile cele mai cuminți. Așa a pățit cu o poezie din câteva pe care i le tipărise Viața Românească, îndată ce numele lui căpătase iar voie în paginile revistelor sub versuri originale. Strofele făceau, așa cum știa el, elogiul găinii, autoare diurnă a unui mic miracol natural: “Zi cu zi, îmi faci cadou, / Puică galbenă, un ou, / Și nici n-ai avut habar / Că-mi lași zilnic în cuibar, / Parcă lunecat din cer, / Dintr-o stea, un giuvaer” (Giuvaere).
Revista primi de la cel mai înalt nivel ideologic reproșuri severe. Cum nu băgase de seamă că Arghezi urmărește să spună cât s-au scumpit în regimul socialist ouăle pe piață? De aia le compară cu pietrele nestemate! 🙂
Ceva nu-i în regulă aici!
Povestește Ovid S. Crohmălniceanu:
“Născoceam diferite pretexte ca să nu joc șah cu el [Camil Petrescu], deoarece îl băteam ușor și știam cât rău îi făceau asemenea înfrângeri. Le lua drept o inacceptabilă dovadă de inferioritate intelectuală. Ali (soțul Ninei Cassian) nu avea prudența mea. Jucător bun, îi administra lui Camil repetate umilințe șahiste. Nu-și ascundea nici măcar satisfacția biruințelor.
Camil, exasperat, pierdea odată cu partidele și politețea; ca urmare izbucnea, adresându-i-se lui Ali: “Domnule, recunoști că ești mult mai puțin inteligent ca mine. Atunci, cum se explică biruința dumitale? Ceva nu-i în regulă aici!” 🙂
Riscul unui act de vitejie
Primăvara anului 1818. Alexandre Dumas are 16 ani. Vârsta când dorințele se trezesc; când băieții, care până atunci disprețuiseră fetele, încep să le caute. Lui Dumas i se oferea prilejul să placă: balul Rusaliilor, mare sărbătoare în Villers-Cotterets. Aveau să vină și fete străine: o nepoată a abatelui Gregoire, Laurence; o prietenă spaniolă a acesteia, Vittoria; amândouă de 20 de ani și se pare că foarte drăguțe.
Dumas și-a consacrat primele atenții domnișoarei Laurence. Ei i-a oferit brațul când au plecat să facă o plimbare prin parc. Îmbrăcat într-un costum arhaic și ridicol, cu pantaloni scurți, tânărul se simțea cam rușinat. Socoti totuși că un act de vitejie poate câștiga simpatia însoțitoarei sale și se oferi să sară peste șanțul de la capătul parcului.
Povestește Dumas: “Dintr-o săritură mă aflam dincolo. Când am ajuns pe pământ îndoindu-mi genunchii, o pocnitură sinistră se auzi. Simții o răcoare spre partea de jos a persoanei mele. Îmi crăpase fundul pantalonilor! 🙂
Replica
Povestește George Panu în Amintiri de la Junimea din Iași:
„Junimistul Costică Bobeică era jucător de cărți, însă în ultimii ani șansa îl părăsise pe de o parte, iar pe de altă parte nu mai avea mijloace, nu dispunea de un capital pe care să îl riște. Poate din această cauză îl părăsise și norocul.
În 1888, regele chemase la guvern pe domnii Theodor Rosetti și Petre Carp, adică pe junimiști, un partid care nu avea legături pe atunci în țară.
Într-o zi, la Cameră, Costică Bobeică îl întâlnește pe dl. Carp; iată deci față în față doi oameni de spirit, unul cu morgă și altul fără morgă. Domnul Carp, cu oarecare cruzime, îl întreabă pe Bobeică:
– Bine, Bobeică, ia spune-mi cum faci că tu, fără parale, joci cărți?
– Apoi dă-mi voie excelență, replică imediat Bobeică, ca să te întreb și eu pe d-ta, cum faci de guvernezi țara fără partid?” 🙂
Nu e mare lucru
Gotthold Ephraim Lessing [22 ianuarie 1729 – 15 februarie 1781] a fost un scriitor şi filozof german, reprezentant al curentului iluminist.
Se povesteşte că după moartea sa, Lessing avea o mulţime de admiratori. Într-o zi, aceştia descoperiră o bătrână servitoare care fusese în slujba marelui scriitor. Foarte nerăbdători să afle amănunte inedite din viaţa lui Lessing, aceştia au rugat-o să-şi depăne amintirile.
–Nu e mare lucru de povestit despre el, începu bătrânica. Toată ziua citea şi scria. În rest nu se pricepea la nimic! 🙂
O memorie excelentă
Povesteşte Isaac Asimov: „Am o memorie excelentă şi foarte utilă, numai că unele cunoştinţe o privesc cu un respect exagerat, chiar superstiţios. Din când în când, mă sună câte un prieten care nu reuşeşte să găsească o informaţie de care are nevoie şi care, în disperare de cauză, îşi spune: „O să-i telefonez lui Isaac. EI trebuie să ştie.” Câteodată, ştiu într-adevăr. Uneori, însă, dau greş.
Acum câteva luni, Sprague de Camp mi-a telefonat din noua sa reşedinţă din Texas ca să se intereseze despre lungimile de undă ultrasonice ale ţipetelor liliecilor. Informaţia respectivă n-a vrut cu niciun chip să-mi fie extrasă din memorie, aşa încât i-am spus umil că o să-i telefonez peste câteva minute.
Imediat, am început să răscolesc biblioteca şi în cele din urmă am descoperit un articol excelent despre sunete în Enciclopedia Americană, ce conţinea exact informaţia de care avea nevoie Sprague. L-am sunat, i-am comunicat datele, am primit mulţumirile, apoi, după ce am închis telefonul, am constatat cu stupoare că articolul din enciclopedie fusese scris chiar de mine!” 🙂
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente