Arhive etichetă: descoperiri

Regatul regelui Minos. Labirintul Minotaurului

palat cnossosLegenda spune că Minos i-a cerut inventatorului şi constructorului Dedal să facă o casă cu coridoare şi trepte ascunse. Dedal a fãcut o minune, o grădină înşelătoare din piatră – un labirint, din care nimeni nu mai putea ieşi, după ce intra. Mai târziu, regele Cretei a vrut să ştie dacă domnia lui în Creta este în siguranţă. L-a implorat pe Poseidon să îi dea un taur drept semn că domnia lui se bucură de bunăvoinţa zeilor. Minos a promis să sacrifice animalul ca ofrandă adusă zeilor. Din adâncul mării Poseidon i-a trimis un superb taur alb. Văzându-l, Minos a devenit avar şi a dus animalul, în secret, în turma lui.

Zeii nu s-au lăsat înşelaţi, deci Poseidon a pregătit o răzbunare cumplită. Cu ajutorul Afroditei, a făcut ca soţia lui Minos, regina Pasifae, fiica lui Helios, să se îndrăgostească de taur. Animalul nu a fost încântat de apropierea reginei şi a fugit de ea. Dedal a găsit iarăşi o soluţie genială. A construit o vacă din lemn, pe care a îmbrăcat-o într-o piele de animal. Pasifae s-a ascuns în ea şi l-a păcălit pe taur. Curând regina avea să nască un monstru: un băiat cu cap de taur. Noul născut nu a putut fi ascuns de regele Minos, care l-a luat pe bastard, l-a botezat Minotaur şi l-a ascuns în labirint, iar pe Dedal l-a aruncat în închisoare.

Continuă citirea →

Galilei si telescopul sau

În 1609, Galileo Galilei a auzit că la o expoziţie din Veneţia fusese prezentată o nouă invenţie. Era vorba despre un „tub optic” care apropia corpurile aflate la distanţă. Galilei a hotărât să reinventeze un astfel de instrument şi curând a reuşit. În următoarele luni, el a făcut unele dintre cele mai importante descoperiri din istoria astronomiei. Prin observaţiile sale, a stabilit că sistemul lui Copernic este conform cu realitatea.

El a studiat craterele şi munţii de pe Lună şi a fost surprins de asemănarea dintre suprafaţa acesteia şi cea a Pământului. De asemenea, a sesizat că partea întunecată a lunii era uşor luminată de Pământ – fenomenul este cunoscut sub numele de „Earthshine”, adică reflectarea luminii terestre în zona întunecată a Lunii. A demonstrat astfel că Pământul „străluceşte” la fel ca celelalte planete şi a dedus că trebuie să fie vorba de reflexia luminii solare.

Direcţionându-şi telescopul spre planete, Galilei a descoperit că, spre deosebire de stele, care se văd ca nişte puncte, primele apar sub formă de discuri sau, ca în cazul lui Venus, ca o semilună. Constatarea l-a convins că stelele se afla mult mai departe de Pământ decât planetele. Pe de altă parte, telescopul l-a ajutat să afle că arhicunoscuta Cale Lactee este formată dintr-un mare număr de aglomerări de puzderie de stele.

Observând planeta Jupiter, a decoperit că aceasta este înconjurată  de patru „stele” (pe vremea aceea stelele fixe, ca şi planetele, erau denumite simplu stele). El le-a spus luni, dar noi le cunoaştem sub numele de Stelele Medici, numite astfel în onoarea familei Medici, conducătoarea Florenţei. Galilei le-a urmărit mişcările şi a ajuns la concluzia că ele înconjurau planeta, rotindu-se în aceeaşi direcţie cu luna. Descoperirea a fost importantă fiindcă ea a arătat că sistemul Pământ – Lună nu este unica anomalie, ceea ce mulţi oameni o socoteau ca o obiecţie la sistemul lui Copernic.

Cea mai puternică dovadă a valabilităţii sistemului lui Copernic a rezultat din observaţiile făcute de Galilei asupra fazelor lui Venus. Nu numai că a lămurit astfel faptul că Venus reflecta lumina Soarelui, nefiind ea însăşi o sursă de lumină, dar a înlesnit şi cunoaşterea unui fenomen deosebit: Venus îşi schimba dimensiunea odată cu faza. Astfel, când planeta era vizibilă ca un disc complet, era foarte mică, în timp ce, atunci când arăta ca o luna nouă, foarte subţire, diametrul său aparent creştea. Aşa ceva nu se putea explica decât acceptând ideea că Venus se roteşte în jurul Soarelui. În final, observând deplasările petelor solare, Galilei a demonstrat că şi Soarele se roteşte.


sursa: Allexander Hellemans, Bryan Bunch – Istoria descoperirilor stiintifice, Trad: Diana Constantinescu, Ed. Orizonturi, Bucuresti

De la Rebnyk la Slam Râmnic – istoria Ramnicului Sarat

Timp de peste un mileniu şi jumătate, târgul de pe râul Râmnic a fost locul unor conflicte de ordin militar şi religios, mai mult sau mai puţin distrugătoare, dar şi câmpul unor interferenţe culturale multiple, recreând un spaţiu distinct, o vatră de istorie. Cu ocazia cercetărilor arheologice de la Complexul brâncovenesc au fost găsite antrenate în stratul de cultură medievală fragmente dintr-un vas care, prin formă şi decoraţiuni, datează din perioada neoliticului, cultura Boian. În zona vetrei vechi a oraşului au fost descoperite un solidus de aur din vremea împăratului Honorius (393-423), emis la Mediolanum în anii 394-395.

În perioada stăpânirii romane, pe malurile Râmnicului, armatele imperiale aprindeau foc de odihnă în drum spre cetatea Durostorum. După retragerea stăpânirii aureliane din anul 272, popoarele migratoare aşezate vremelnic pe aceste locuri au punctat viguros, dar niciodată decisiv. Tot în incinta Complexului brâncovensc au fost descoperite şi cercetate două locuinţe, una de tip bordei, având o vatră înconjurată de pietre, conţinând fragmente ceramice datate în a doua jumătate a secolului al VI-lea, respectiv un cuptor menajer săpat într-un calup de lut crutat, cu fragmente ceramice de tip slav arhaic, locuinţă datată în secolele VII-VIII.

Primii migratori mai însemnaţi au fost cei de origine germanică (secolele III-IV), care vor stăpâni aceste ţinuturi până către sfâşitul secolului al IV-lea, când năvălirea hunilor îi va disloca cu putere de tăvălug. Istorici de renume au atras atenţia că nu trebuie să se exagereze forţa acestor năvălitori, fiind vorba totuşi de popoare în corturi, ce-şi purtau zestrea istorică în căruţe şi erau dispuşi oricând să se înroleze în schimbul unei solde pentru ca, mai apoi, la un semnal, să-şi adune agoniseala, cirezile şi turmele, plecând în căutarea altor tărâmuri mai ospitaliere.

La Curbura Carpaţilor, în secolele III-IV după Hristos, vizigoţii, neam germanic alungat din Scandinavia, au întemeiat un regat în vestita ţară Caucaland, durând şi valuri de apărare în sudul Moldovei. Valul lui Athanaric a fost ridicat la nord de Râmnic. Valea Râmnicului oferea grâne din belşug, păşuni bogate, fructe în pârg. Regatul vizigot a profitat de pe urma coabitării cu băştinaşii, buni meşteşugari şi renumiţi plugari. Urmaşii coloniştilor romani erau neîntrecuţi în prelucrarea aurului pe care romanii au încercat să-l extragă de pe cursul superior al Râmnicului. În urma creştinării vizigoţilor de către episcopul Ulfila, aceştia au încercat să rămână definitiv în aceste locuri, mai ales că Imperiul Roman de Răsărit le-a acordat statut de federaţi, plătindu-i cu generozitate ca să le apere graniţa de nord. În ciuda unui mod de viaţă elevat, vizigoţii, de departe cel mai evoluat popor migrator, nu au putut depăşi stadiul tribal, acela de războinici cruzi dar nestatornici, dispuşi la rândul lor oricând să urce pe cai şi să-şi mute sălaşele în altă ţară. Chiar şi creştinaţi de episcopul Ulfila, şi-au făcut biserici mobile, locuri de închinăciune în corturi, pentru a le putea muta cu repeziciune, cum de altfel s-a şi întâmplat.

Hunii, plecaţi din stepa asiatică în secolul al III–lea, au provocat panică printre migratori, reprezentând o undă distrugătoare pentru aceia care, ca şi ei, trăiau din forţa armelor şi prada de război. Cei care dormeau în şaua calului s-au dovedit mai agili şi mai cruzi decât războinicii de neam germanic, vizigoţii, ostrogoţii ş.a. Vizigoţii au părăsit Caucalandul, ţara din Carpaţi, cu familiile şi avutul în căruţe, plecând într-o nouă aventură de-a lungul şi de-a latul Europei, ajungând patru sute de ani mai târziu în sudul Franţei la Tolosa, astăzi Toulouse, unde şi-au stabilit reşedinţa, sfârşind prin a fi asimilaţi de autohtoni.

În faţa ferocităţii fără margini a hunilor, a cruzimii dusă la extrem, străromânii de pe meleagurile Râmnicului au opus o rezistenţă pasivă, lipiţi de munţi, oferind biruri atrăgătoare, produse ale pământului, grâu, mei, oi, capre, brânză şi piei, miere, dar şi obiecte artizanale, apreciate de oamenii stepei, incapabili ei înşişi să le producă. De departe cel mai preţios rod al pământului pe care Valea Râmnicului l-a avut cu prisosinţă a fost sarea cea de toate zilele, indispensabilă turmelor de oi şi cirezilor de vite, exploatată chiar de la suprafaţa pământului la Sările, Jitia sau Neculele. Morile de apă, amplasate pe văile Câlnăului şi Râmnicului măcinau grâu, mei şi secară, tâmplarii şi lemnarii alimentau gratuit o întreagă industrie a războiului cu arcuri, săgeţi şi tolbe iar alţi autohtoni prelucrau pieile, lâna, inul şi cânepa cu o măiestrie care i-a uimit pe stăpânii stepelor. Descoperiri de ultim moment îi prezintă pe străromâni ca mari artizani ai metalelor preţioase, meşteşug moştenit din timpul Imperiului roman.

Noii năvălitori s-au dovedit la fel de nestatornici şi incapabili de a se stabili definitiv. Două popoare au fost pe punctul de a rămâne pe aceste meleaguri, pecenegii şi cumanii. Timp de trei secole, aceştia au colonizat vechea Dacie, într-un moment când la nord de Carpaţi se pornea o ofensivă de extindere a graniţelor pe toate fronturile – militar, religios şi diplomatic.

În secolul al XIII-lea, Regatul apostolic maghiar dorea să-şi întindă zona de influenţă în afara Carpaţilor. La Subcurbura Carpaţilor, două asemenea iniţiative păreau realizabile. Au penetrat zona Prahova-Buzău, unde au creat Ţinutul Săcuienilor, iar la Curbura Carpaţilor – Episcopatul cumanilor, aşezat de o parte şi de alta a râului Milcov. Nu este exclus ca târgul de pe râul Râbnyk să fi deţinut o poziţie centrală în acţiunea de creştinare a cumanilor şi convertirea lor la catolicism sub sceptrul Regilor Maghiari. O însemnare ulterioară, nu lipsită de nostalgie, consemnează la începutul secolului al XVI-lea că târgul Râmnic care „odinioară a fost catolic“ a ajuns schismatic „din vina unui episcop care punea pe credincioşi să plătească dări“. Observaţia aparţine arhiepiscopului Petru Bogdan Bacsic, vicar apostolic, care a călătorit în Ţara Românească la 1640. Oricâte interpretări ar putea genera aceste scurte însemnări ale înaltului prelat, se poate deduce că este vorba de o tratare globală a subiectului, târgul Râmnic şi împrejurimile sale făcând obiectul unui misionariat constant şi din Sudul Dunării.

Bizanţul îşi pusese pecetea la Curbura Carpaţilor încă din zorii creştinismului. Martirizarea Cuviosului Sava Gotul în secolul al lV-lea a avut loc pe fondul unei ofensive apostolice la Nord de Dunăre, din oraşul lui Constantin cel Mare. Nu este de mirare că Mănăstirea grecilor, atestată la Râmnicu Sărat în secolul al XV-lea, actuala biserică „Adormirea Maicii Domnului”, a avut darul de a contrabalansa misiunile regale comandate de la Budapesta.

Ofensiva maghiară sub haină religioasă a fost contracarată de ultima mare năvălire a popoarelor migratoare, cea a tătarilor. Harta vechii Dacii se va rescrie din nou, într-o formă diferită, dar cu acelaşi fond multisecular. Balanţa a înclinat decisiv în favoarea autohtonilor. Şi de această dată pătura suprapusă şi-a dovedit fragilitatea, fiind distrusă de năvălirile tătarilor de după anul 1241. Cauterizarea adaosului migrator din ultimele secole s-a realizat prin asimilare sau distrugere, grăbind cristalizarea primelor formaţiuni statale româneşti.

În noua epocă, cu identitate sută la sută românească, târgul de pe Râmnic va deveni capitala unui important ţinut de margine care va urma curba, când ascendentă, când coborâtoare a întregii civilizaţii româneşti. O poziţie strategică, cu numeroase pericole şi capcane, dar şi cu beneficii de ordin spiritual şi economic.

*****

Sursa: Dorin Ivan – Slam Ramnic, Repere culturale şi istorice, Editura TEMPUS Bucureşti, 2003