Arhive etichetă: Autobiografie

Părinții lui Isaac Asimov

asimovPovestește Isaac Asimov: „Tata nu m-a pedepsit niciodată fizic, a lăsat asta pe seama mamei, care era foarte pricepută în materie. 🙂

Traiul greu îi tocise mamei nervii, de aceea se descărca în principal asupra mea. E drept că și eu i-am dat suficiente motive, dar mă bătea adesea și nu avea deloc mâna ușoară. Asta nu însemna însă că nu mă iubea din tot sufletul. Regret doar că nu avea și alte modalități de a mi-o dovedi. 🙂

Continuă citirea →

Am și eu mândria mea!

isaac asimovPovestește scriitorul Isaac Asimov: „În 1949, fratele meu Stan era la colegiu. Când l-am vizitat pe tata, acesta mi-a mărturisit că avea probleme în privința taxelor școlare. Ei bine, chiar dacă treburile nu-mi mergeau grozav, nu eram sărac lipit pământului; nu voiam ca tata să se omoare muncind pentru bani, și nici ca Stan să-și întrerupă studiile. În consecință, i-am spus:

– Nu-i nimic, tată, o să-i achit eu taxele.

Tata mi-a replicat cu severitate:

Continuă citirea →

Ce s-a întâmplat cu Bugs Bunny și cu Bambi?

bugs bunnyPovestește scriitorul Isaac Asimov în Autobiografie:

„Pe 19 octombrie 1989, am avut deosebita plăcere de a lua masa în două locuri diferite, mâncând iepure într-o parte și vânat în cealaltă și apreciind ambele mâncăruri ca fiind divine. Când mi-am exprimat satisfacția în fața cuiva, persoana în cauză mi-a replicat:

Vrei să spui că i-ai înghițit pe Bugs Bunny și pe Bambi în aceeași zi?” 🙂

Isaac Asimov şi lenjeria de damă

AsimovPovesteşte scriitorul Isaac Asimov în Autobiografie: „Nu mă deranjează să acord autografe într-o librărie, dacă se face cât de cât un efort de a anunţa publicul că voi fi acolo. Cu o publicitate corespunzătoare, semnez de obicei cam o sută de cărţi pentru cititorii doritori. Odată, am semnat timp de o oră şi jumătate fără oprire, deşi contractul prevedea numai o oră. (Este greu să te uiţi la coada lungă de cititori plini de speranţe şi să anunţi: „Ei bine, ora s-a terminat! Restul aveţi ghinion”, aşa că nu m-am oprit.)

Când nu se face nici un efort promoţional, poate ieşi un dezastru, dar şi asta face parte din viaţa de scriitor.  Astfel, pe 16 decembrie 1979, eu şi un stand cu cărţile mele ne-am aflat în magazinul universal Bloomingdale’s, iar conducerea ne-a instalat tocmai în raionul cu lenjerie de damă. Am rămas acolo timp de o oră, încercând să ignor privirile ostile ale clientelor, care evident mă considerau un obsedat sexual ce căuta să tragă cu ochiul în cabinele de probă. 🙂

Continuă citirea →

O memorie excelentă

asimovPovesteşte Isaac Asimov: „Am o memorie excelentă şi foarte utilă, numai că unele cunoştinţe o privesc cu un respect exagerat, chiar superstiţios. Din când în când, mă sună câte un prieten care nu reuşeşte să găsească o informaţie de care are nevoie şi care, în disperare de cauză, îşi spune: „O să-i telefonez lui Isaac. EI trebuie să ştie.” Câteodată, ştiu într-adevăr. Uneori, însă, dau greş.

Acum câteva luni, Sprague de Camp mi-a telefonat din noua sa reşedinţă din Texas ca să se intereseze despre lungimile de undă ultrasonice ale ţipetelor liliecilor. Informaţia respectivă n-a vrut cu niciun chip să-mi fie extrasă din memorie, aşa încât i-am spus umil că o să-i telefonez peste câteva minute.

Imediat, am început să răscolesc biblioteca şi în cele din urmă am descoperit un articol excelent despre sunete în Enciclopedia Americană, ce conţinea exact informaţia de care avea nevoie Sprague. L-am sunat, i-am comunicat datele, am primit mulţumirile, apoi, după ce am închis telefonul, am constatat cu stupoare că articolul din enciclopedie fusese scris chiar de mine!” 🙂

Continuă citirea →

Asimov şi copiii

asimov isaacPovesteşte Isaac Asimov: „În ciuda faptului că anii ’50 păreau ticsiţi cu probleme legate de facultate, manuale, cărţi de popularizare ştiinţifică, la care se adăugau şi cantităţile imense de science-fiction pe care le scriam, continuam să am o viaţă personală, o căsnicie, ba chiar şi (spre surprinderea mea) copii. 🙂

Ar trebui să fiu cât se poate de cinstit şi să explic că nu mă dau în vânt după copii. Când eram mic, mamei îi intrase în cap ideea (nu ştiu de ce) că iubeam copiii şi bebeluşii. Poate se gândea că în felul acela mă convingea în mod subtil că, într-o bună zi, trebuia să-i dăruiesc o droaie de nepoţi. Oricum, de fiecare dată când în magazin intra un client însoţit de un copil mai mic de cinci ani, mama începea să uguiască: „Ah, Isaac se topeşte după copii” şi eram împins în faţă pentru a-mi face datoria.

Pentru mine, acest lucru reprezenta un chin teribil. Nu-mi trebuie mai mult de o privire pentru a afla tot ce trebuie să ştiu despre un prunc. Orice uitătură suplimentară este pierdere de timp. Dacă ţâncii sunt destul de mari pentru a se mişca în mod independent, am grijă să păstrez distanţa. Ei sunt hiperactivi, hipergălăgioşi şi, în mod invariabil, imposibil de controlat. În majoritatea cazurilor, au degete lipicioase şi stomacuri deranjate. Nu vreau să am nimic de-a face cu ei. 🙂

Continuă citirea →

Isaac Asimov. Căsătoria şi problemele

Isaac.AsimovPovesteşte Isaac Asimov: “În 1941, mă alăturasem Clubului Autorilor din Brooklyn. Ne întâlneam, ne citeam manuscrisele şi le criticam. Era destul de amuzant. Un alt tânăr membru al clubului, Joseph Goldberger. A fost încântat de o povestire de-a mea şi a sugerat să ieşim împreună în oraş cu prietenele noastre. I-am explicat că nu aveam nici o prietenă şi el mi-a spus că-mi face rost de o fată. Foarte nervos, am acceptat.

După cum am aflat mai târziu, prietena lui, Lee, încerca să se decidă dacă era cazul să se mărite sau nu cu el şi voia să-l prezinte celei mai bune amice a ei, pentru a-i afla părerea. Ca atare, ea a sugerat ca prietena sa, al cărei nume era Gertrude Blugerman, să fie partenera mea, numai în scopul de a-şi da cu părerea în privinţa lui Goldberger. Fără să fie prea încântată, Gertrude s-a conformat. Îi fusesem descris drept un rus mustăcios, şi Dumnezeu ştie ce personaj exotic îşi imaginase.

Ieşirea a fost stabilită pentru 14 februarie 1942. Faptul că era chiar Sf. Valentin nu a trecut prin mintea nici unuia dintre noi, sunt sigur; în nici un caz prin mintea mea. Gertrude m-a privit îngrozită şi (cred) a încercat să se retragă, pretextând o bruscă migrenă, dar Lee n-a vrut s-o lase. „E vorba de numai câteva ore, i-a spus ea. Vreau să mă ajuţi să iau o hotărâre în privinţa lui Joe.”

Din punctul meu de vedere, lucrurile s-au petrecut taman pe dos. Văzusem Căpitanul Blood, cu Errol Flynn şi Olivia de Havilland, şi deşi nu sunt unul dintre cei care se îndrăgostesc de stelele de cinema, le admir pe unele mai mult decât pe altele. La data respectivă, Olivia de Havilland mi se păruse simbolul frumuseţii feminine. În ochii mei înmărrnuriţi, Gertrude constituia replica perfectă a Oliviei de Havilland. Într-adevăr, era o fată extraordinar de frumoasă.

Reacţia mea a fost inevitabilă, deşi trecuseră trei ani de la episodul îndrăgostirii în laboratorul de chimie. Nu aveam absolut nicio intenţie să trec din nou prin chinurile unei iubiri neîmpărtăşite. De aceea, am reacţionat cu prudenţă, abordând apropierea pas cu pas. Eram însă decis. Tactul şi fermitatea, insistenţa în fixarea altor întâlniri, siguranţa mea calmă că ne vom căsători au fost atât de impresionante, încât Gertrude a cedat. În niciun caz nu mă considera un obiect de adorare romantică (cine naiba ar fi făcut-o?), totuşi am izbutit s-o ameţesc prin vorbe în asemenea măsură, încât a fost de acord să-mi ofere o şansă. (Bineînţeles, mi-a admirat inteligenţa. Asta mi-a fost de ajutor.)

Continuă citirea →

O autobiografie provocatoare: “Straja dragonilor” de Ion Negoiţescu (II)

I Negoitescu Straja dragonilor

Băiatul dezgheţat, precoce, cu gusturi particulare pe care nu ştie încă să le numească, are un simţ de observaţie dezvoltat şi-i judecă dur pe cei din jur. Părinţii se poartă sever cu el şi acest fapt i se pare inacceptabil. Protestează, vrea să fie băgat în seamă, este înconjurat de o armată de mătuşe pe care, când are ocazia, le sărută „cu foc”. Tanti Elenuţa este femeia fatală a familiei: căsătorită, se îndrăgosteşte de fratele mai tânăr al soţului, Toader, şi în cele din urmă se mărită cu el. O altă mătuşă, Marioara, se îmbolnăveşte de lues, tatăl fuge într-un rând de acasă (o încurcătură sentimentală) şi băiatul de patru sau cinci ani este trimis de mamă să-l readucă în familie.

Copilul are, uneori, crize de furie, când tatăl vrea să-l pedepsească, strigă: „săriţi că mă omoară” şi fuge în grădină, îi place să facă spectacol, proferează insulte, ameninţă… „Nu cred că eram un copil pervers – zice, acum, memorialistul -, dar mă mâna un teribil demon vital, un nemaipomenit impuls de afirmare, un individualism acut, poate şi o instinctivă tendinţă de dominare, înfrânte mai apoi de homosexualitatea care mi-a impus timidităţi şi, în fine, de rigorile istoriei”. Caracterizare rece, lucidă, puţin obişnuită în asemenea evocări. Autorii îşi idilizează, de regulă, copilăria, spaţiul paradisiac.

Romanul de familie – partea, repet, cea mai bună a acestei autoficţiuni biografice -continuă cu alte scene de viaţă şi alte personaje. Familia Negoiţescu ajunge la Galaţi şi, la şcoală, colegii râd de ardeleanul Ion pentru că vorbeşte „ca servitoarele”, adică în graiul de peste Carpaţi. Într-un rând, supărat nu se ştie de ce, are de gând să se arunce în Dunăre, altă dată înghite foi uscate, în fine, îşi ameninţă părinţii cu sinuciderea.

Continuă citirea →

O autobiografie provocatoare: „Straja dragonilor” de Ion Negoiţescu (I)

I Negoitescu Straja dragonilor

„În Autobiografie voi spune totul despre mine, chiar şi cele mai inconfortabile lucruri”.

Fraza pe care am citat-o mai sus duce gândul la altă frază celebră, aceea a lui Rousseau, din preambulul la manuscrisul de la Neuchâtel: „voi spune totul, binele şi răul, absolut totul” şi mai departe: „voi fi adevărat”. În prima carte a Confesiunilor, Jean-Jacques reia ideea şi promite să înfăţişeze semenilor săi „un om în adevărul naturii lui şi omul acesta voi fi eu”. Păstrând proporţiile, să spunem că Ion Negoiţescu (10 aug. 1921-6 febr. 1993) promite şi el să spună totul despre sine, chiar şi ceea ce de regulă indivizii care se confesează se străduiesc să ascundă: faptele ruşinoase ale biografiei lor interioare şi exterioare.

Citind Straja dragonilor,  îmi dau seama că termenul „inconfortabil”, folosit de autor, este slab, nu exprimă exact natura acestor revelaţii. Ion Negoiţescu bate, probabil, toate recordurile de sinceritate în literatura confesivă românească. O literatură care ţine de „o civilizaţie a pudorii”, dacă acceptăm împărţirea făcută de antropologii din sfera psihanalizei. Adică o civilizaţie care cultivă discreţia, buna-cuviinţă, acceptabilul în procesul comunicării, spre deosebire de alte culturi care sunt dominate de sentimentul vinovăţiei.

Continuă citirea →

Mark Twain despre soţia sa: „Era firavă, frumoasă şi gingaşă”

Olivia_Langdon_Clemens, sotia lui Mark Twain

Povesteşte Mark Twain: „La începutul lui februarie 1870 m-am căsătorit cu domnişoara Olivia L. Langdon şi m-am stabilit în orăşelul  Buffalo  din  statul  New  York. […]  Soţia mea s-a săvârşit din viaţă acum un an şi jumătate [1904] la Florenţa, în Italia, după o suferinţă îndelungată, care a durat douăzeci şi două de luni, fără întrerupere.

Am văzut-o prima oară sub înfăţişarea unei miniaturi de fildeş, în cabina fratelui ei Charley, pe vaporul „Quaker  City”,  în  golful  Smirna,  în  vara  anului  1867,  când  Olivia  avea  douăzeci  şi  doi  de  ani neîmpliniţi. Iar în carne şi oase am văzut-o prima oară la New York, în  luna decembrie a aceluiaşi an. Era firavă, frumoasă şi gingaşă –  părea şi fată şi femeie în acelaşi timp. Şi aşa a rămas până-n ultima zi a  vieţii  ei.  Sub  o  înfăţişare  gravă  şi  nobilă  ardeau  focurile  de  nestins  ale  simpatiei,  energiei, devotamentului,  entuziasmului  şi  afecţiunii  –  ale  unei  afecţiuni  cu  adevărat  fără  margini.  A  fost întotdeauna firavă la trup şi a trăit cu sufletul, un suflet plin de speranţă şi de un curaj indestructibil.

Continuă citirea →

Cum a câştigat Mark Twain trei dolari

Mark Twain

„Ne lipseau trei dolari şi trebuia neapărat să facem rost de ei până seara. […] Am cutreierat străzile cam o oră, căznindu-mă să găsesc un mijloc de a face rost de bani, dar nu mi-a venit nici o idee. În cele din urmă, am intrat în holul cel mare al „Casei Ebbitt”, care pe atunci era un hotel nou-nouţ, şi m-am aşezat pe un scaun. Deodată am văzut că în hol intră un câine; se opri în faţa mea, îşi ridică privirea spre mine şi mă întrebă din ochi: „Eşti prietenos?” I-am răspuns, tot din ochi, că da. Câinele a dat din coadă recunoscător şi, apropiindu-se, şi-a rezemat botul pe genunchiul meu şi m-a privit tandru cu ochii lui negri.  Era un  animal frumos ca o fată,  ai fi zis că-i făcut tot din catifea şi mătase. I-am dezmierdat căpşorul negru şi urechile clăpăuge  –  ce mai, eram ca doi îndrăgostiţi!

Peste câteva  minute,  generalul  de  brigadă  Miles,  eroul  naţiunii,  îşi  făcu  apariţia  în  splendida-i  uniformă albastră  cu  fireturi  de  aur,  sub  privirile  admirative  ale  tuturor.  Zărind  câinele,  se  opri  şi  în  ochi  i  se aprinse o lumină ce dovedea că avea o slăbiciune pentru câinii de soiul acelei făpturi graţioase. Veni apoi spre mine şi-mi spuse, mângâind câinele:

Continuă citirea →