Isaac Asimov – Autobiografie
Isaac Asimov a fost unul dintre cei mai mari scriitori de science fiction ai secolului XX. Excepțional de prolific, Asimov a scris peste 500 de volume.
Lectura „Autobiografiei” lui Isaac Asimov oferă cititorului șansa de a descoperi detalii despre copilăria scriitorului, relațiile cu părinții și colegii, cele două căsnicii ale sale, pasiunile, viciile și fobiile sale, dar și despre cărțile care i-au asigurat succesul. Jalonând mereu între prezentarea faptelor și gândurile și evenimentele care au stat în spatele unui moment din viață sau al altuia, autorul îl delectează pe cititor cu un stil literar caracterizat de umor și ironie.
Părinții
… tata nu m-a pedepsit niciodată fizic, a lăsat asta pe seama mamei, care era foarte pricepută în materie.
(mama) Traiul greu îi tocise nervii, de aceea se descărca în principal asupra mea. E drept că și eu i-am dat suficiente motive, dar mă bătea adesea și nu avea deloc mâna ușoară. Asta nu însemna însă că nu mă iubea din tot sufletul. Regret doar că nu avea și alte modalități de a mi-o dovedi. (p. 17)
Mama n-a avut niciodată ocazia de a deveni o bună bucătăreasă. Din cauza prăvăliei, trebuia să gătească pe fugă, aşa că, pe toată durata tinereții mele (de fapt, până m-am însurat), am mâncat numai prăjeli şi, ocazional, carne fiartă cu cartofi fierți. Nu consumam legume, însă mâncam foarte mult pâine. Nu mă plâng. Îmi plăceau toate. Cred însă că modul acela de preparare a hranei mi-a imprimat un mod de viață care, spre bătrânețe, mi-a provocat necazuri cu arterele coronare. Privind şi partea pozitivă a lucrurilor, mâncărurile mamei mi-au antrenat sistemul digestiv, obişnuindu-l cu sarcini mai dificile, aşa încât am căpătat un stomac de fier. Totuşi, mama gătea şi unele specialități – ridichi gratinate cu ceapă şi ouă fierte tari – care erau o minunăție, dar, după ce le mâncai cu regularitate vreme de o săptămână, cei din jur începeau să păstreze o oarecare distanță.
Marea pasiune
Nu-mi amintesc să-i fi privit cu nostalgie pe ceilalți copii alergând şi dorindu-mi să mă pot alătura lor. Dimpotrivă, apreciam posibilitatea drept una neplăcută. Eu eram mult mai fericit, deoarece aveam cărțile. Preferam oricând să citesc.
Nu uit după-amiezile fierbinți de vară când vânzările lâncezeau şi tata, cu sau fără mama, se putea descurca şi fără mine în prăvălie. Stăteam afară, în fața magazinului (gata oricând să dau o mână de ajutor la nevoie), cu scaunul lăsat pe spate, până atingea zidul cu speteaza, şi citeam.
Îmi amintesc că după ce s-a născut fratele meu, Stanley, şi am căpătat sarcina de a avea grijă de el, dădeam ocol cartierului de douăzeci-treizeci de ori, în vreme ce citeam, ținând o carte rezemată de mânerul căruciorului.
Țin minte cum mă întorceam de la bibliotecă cu trei cărți, având câte una sub fiecare braț şi citind din a treia. (p. 37)
Dacă vreau să-mi amintesc de pace, seninătate şi plăcere, mă gândesc la mine însumi aşa cum eram în acele toropite după-amiezi de vară, cu spătarul scaunului proptit de perete, cu cartea în poală, întorcând paginile. Poate că în viața mea au existat, la răstimpuri, note mai acute de extaz, momente copleşitoare de triumf şi satisfacție, dar în privința fericirii senine şi liniştite, nu există alte clipe cu care să le pot compara. (p. 37)
Viciile
I.Fără viciul jocurilor de noroc
Rememorând toate astea, pare destul de meschin din parte-mi că nu am vrut să risc nişte bunuri banale, mizând pe abilitatea mea de jucător. Totuşi refuzul a avut avantajele sale: m-a oprit toată viața de la a ceda în fața tentațiilor jocurilor de noroc. O singură dată, o singură dată, m-am prăbuşit din starea aceea de puritate. Pe la douăzeci de ani, n-am rezistat ispitei de a mă alătura „băieților” şi am participat la un joc de pocher, la care fusesem asigurat că mizele aveau să fie modeste.
Ulterior, încercat de remuşcări, i-am mărturisit tatei că jucasem pocher pe bani.
— Şi cum te-ai descurcat? m-a întrebat calm tata.
— Am pierdut cincisprezece cenți.
— Slavă Domnului, a exclamat el. Gândeşte-te ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi câştigat cincisprezece cenți. Bătrânul meu era perfect conştient de patima pe care o declanşa un asemenea viciu.
II. Fără băutură
… este bine ştiută nesiguranța creatorului. Nu cumva textele lui sunt slabe? Chiar dacă este un autor popular, care nu-şi pune problema publicării, el îşi poate face griji în privința calității. Am impresia că o combinare între singurătate şi nesiguranță (la care se adaugă, în unele cazuri, apropierea inexorabilă a termenului de predare) duce uşor la căutarea alinării în băutură. Şi cunosc destui scriitori de science-fiction care sunt băutori înveterați.
Cum am scăpat eu? În primul rând, am fost învățat să mă feresc de băuturile alcoolice de către un tată sever. În al doilea rând, motivele care-i împing pe scriitori spre băutură nu există în cazul meu. Mie îmi place să fiu singur, deşi pot fi foarte sociabil într-un grup, mai cu seamă dacă sunt lăsat să vorbesc numai eu. De asemenea, nu m-am gândit niciodată că operele mele pot fi proaste. Sunt lipsit de orice discernământ critic şi-mi place tot ceea ce scriu. (p. 83-84)
Palavragiu
Recunosc cu mâna pe inimă că sunt un palavragiu neîntrecut. Chiar recent, Robyn (fiica) i-a spus unui prieten: „O conversație cu tata înseamnă să asculți un monolog.” (p. 347)
Dispute cu cei din jur
… m-am ciondănit cu profesorii pe tot parcursul studiilor, chiar şi în timpul doctoratului. În plus, am avut dispute cu toți cei care se aflau deasupra mea în vreo ierarhie. Nu mi-am găsit cu adevărat liniştea până ce nu am ajuns singurul meu stăpân. Niciodată nu am avut stofă de slujbaş. (p. 39)
Un aspect neplăcut al personalității
Viața mea, chiar şi după ce avansasem binişor în vârsta mijlocie, a fost marcată de incapacitatea de a mă înțelege cu colegii şi şefii. Chiar şi în calitate de profesor la Facultatea de Medicină, mi-am etalat acest aspect neplăcut al personalității mele. (p. 179) [avea să fie concediat]
Doar scrisul
Atunci când m-am simțit deprimat sau nefericit, singurul antidot pe care l-am avut la îndemână (fiindcă niciodată nu am fumat, nu am băut şi nu m-am drogat) a fost scrisul. Doar el mi-a anihilat anxietatea. (p. 96)
Femeile
… n-am avut nici o întâlnire cu o fată înainte de a împlini douăzeci de ani. (p. 91)
Poate că acest lucru n-a fost chiar atât de rău. Absența sexului opus a însemnat că m-am putut concentra asupra învățăturii, fără a fi distras de prezențe feminine. În plus, datorit faptului că fusesem promovat înainte de termen în clase superioare, toate colegele mele, fiind cu doi ani mai mari, m-ar fi privit ca pe un copil şi mi-ar fi respins cu dispreț orice avansuri.
Şi totuşi, n-a fost în întregime bine. Absența femeilor a contribuit la deformarea dezvoltării mele sociale. Totodată, a avut drept efect faptul că m-am trezit în noaptea nunții (la vârsta de douăzeci şi doi de ani) flăcău, cu o soție virgină. Asta poate părea minunat pentru moralişti, dar eu cred că a fost un dezastru. (p. 91)
Suferind din dragoste
În cele din urmă, intrând în facultate la vârsta de nouăsprezece ani, am avut şi colege. Din întâmplare, vecina mea de bancă la cursul de chimie organică sintetică era blondă, atrăgătoare, doar cu un an mai mare decât mine şi o chimistă mult mai pricepută.
În condițiile respective, nu consider surprinzător faptul că m-am îndrăgostit imediat. Poate a fost o prostie s-o fac aşa rapid, dar a fost perfect natural. (p. 91)
Fata era foarte drăguță şi bună la suflet, străduindu-se din răsputeri să nu mă jignească, deşi n-o interesam câtuşi de puțin din punct de vedere romantic. Am ieşit împreună de câteva ori (primele mele întâlniri) şi a rezistat în fața incredibilelor mele stângăcii. Ea m-a învățat, de pildă, că bufetele cu autoservire nu erau singurele localuri unde se putea mânca şi m-a dus la un restaurant micuț, după ce m-a prevenit, cu multă blândețe, că trebuia să las un bacşiş.
De fapt, ziua cea mai fericită din viața mea a fost 26 mai 1940, când am mers împreună la Expoziția Mondială, am petrecut toată ziua împreună, ba chiar am reuşit s-o ating de câteva ori rapid cu buzele, închipuindu-mi că acelea erau… săruturi. (p. 92)
Acela a fost însă şi sfârşitul. Ea obținuse diploma de absolvire şi-şi găsise o slujbă în industrie în Wilmington, statul Delaware. Pe 30 mai, şi-a luat rămas bun de la mine, lăsându-mă copleşit de durere. Am mai întâlnit-o de două ori după aceea. O dată, m-am dus chiar în Wilmington, ca s-o vizitez, şi am mers împreună la film. Iar după un sfert de veac, am ținut o prelegere în Atlantic City pentru Societatea Chimică Americană, iar o femeie, care mă aşteptase să-mi vorbească după încheierea conferinței, m-a întrebat: „Mă mai ţii minte, Isaac?”
Ea era. Am recunoscut-o, fireşte, dar nu m-am simțit emoționat. Am cinat pe faleză, împreună cu ea şi cu soțul ei. Avea deja cinci copii.
Ce s-a întâmplat după despărțirea noastră din 1940 mi se pare acum (acum, după o jumătate de secol) partea cea mai interesantă a întregului episod. Pentru prima şi singura dată în viață, am suferit din dragoste. (p. 92)
Mult timp după aceea, am bântuit de colo-colo, încruntat și nefericit. Pentru mine, norii pluteau la o palmă de pământ şi razele soarelui erau inutile. Nu mă puteam gândi decât la fata aceea, iar când o făceam pieptul îmi era cuprins de o gheară şi-mi venea greu să respir. Decisesem că viața nu avea sens şi eram foarte, foarte, foarte sigur că n-aveam să-mi revin niciodată. Ba chiar mă întrebam dacă n-ar fi fost mai simplu să mă întind în pat şi să mor de durere. (p. 92-93)
Prima căsătorie
Tactul şi fermitatea, insistența în fixarea altor întâlniri, siguranța mea calmă că ne vom căsători au fost atât de impresionante, încât Gertrude a cedat. În nici un caz nu mă considera un obiect de adorare romantic (cine naiba ar fi făcut-o?), totuşi am izbutit s-o amețesc prin vorbe în asemenea măsură, încât a fost de acord să-mi ofere o şansă. (Bineînțeles, mi-a admirat inteligența. Asta mi-a fost de ajutor.) Pe 26 iulie 1942, la mai puțin de jumătate de an după prima noastră întâlnire, ne-am căsătorit. N-a fost o căsătorie uşoară. La urma urmelor, ea nu era îndrăgostită de mine, sunt sigur în privința asta. Amândoi eram virgini (deşi ea avea cu doi ani mai mult decât mine), iar viața noastră sexuală n-a fost prea grozavă, întrucât nici unul din noi nu avea experiență. Au existat şi alte nepotriviri care s-au amplificat pe parcurs… (p. 100)
Infidelitate
Aş dori să subliniez faptul că nu eram un monument de fidelitate. (…) Când mă însurasem, fusesem total lipsit de experiență sexuală, iar în următorii unsprezece ani nu avusesem nicio legătură extraconjugală, în ciuda ocaziilor ivite în armată la convenții. Cu toate acestea, nu rămâneam chiar indiferent în fața tentațiilor şi, în cele din urmă, au apărut ocazii când unele tinere şi-au făcut foarte clare intențiile, iar posibilitățile existau şi… am cedat. (p. 305)
Aş fi putut cu uşurință să mă transform într-un Don Juan. Dețineam impulsul respectiv, dar… nu aveam timpul necesar. Scrisul se situa pe primul loc şi, întrucât era vorba de cantități impresionante, ocaziile de a mă angaja în diverse aventuri au apărut doar rar. N-am regretat, fiindcă, în cazul meu, chiar şi sexul ocupa locul al doilea, după scris. (p. 305)
Janet
Suntem permanent împreună, chiar şi atunci când lucrăm în colțuri opuse ale locuinței. În plus, răbdarea şi sensibilitatea lui Janet sunt remarcabile, ea acceptându-mi toate defectele cu o iubire neclintită. Sunt sigur că şi eu le-aş îngădui pe ale ei, cu tot atâta iubire, dacă ar avea vreunul. (p. 307)
Despre moarte
Deoarece am avut parte de o viață bună, voi accepta moartea, atunci când va veni, pe cât voi putea de împăcat, deşi aş prefera să nu fie dureroasă. De asemenea, aş dori ca toți aceia care rămân după mine – rude, prieteni şi cititori – să nu-şi irosească timpul şi să nu-şi otrăveasc sufletul în inutile jelanii şi în nefericire. Ar trebui ca, în numele meu, să fie încântați că viața mi-a fost atât de bună. (p. 393)
Sursa – Isaac Asimov, Autobiografie, Trad.: Mihai-Dan Pavelescu, București, Teora, 1997
Părinții lui Isaac Asimov
Povestește Isaac Asimov: „Tata nu m-a pedepsit niciodată fizic, a lăsat asta pe seama mamei, care era foarte pricepută în materie. 🙂
Traiul greu îi tocise mamei nervii, de aceea se descărca în principal asupra mea. E drept că și eu i-am dat suficiente motive, dar mă bătea adesea și nu avea deloc mâna ușoară. Asta nu însemna însă că nu mă iubea din tot sufletul. Regret doar că nu avea și alte modalități de a mi-o dovedi. 🙂
Am și eu mândria mea!
Povestește scriitorul Isaac Asimov: „În 1949, fratele meu Stan era la colegiu. Când l-am vizitat pe tata, acesta mi-a mărturisit că avea probleme în privința taxelor școlare. Ei bine, chiar dacă treburile nu-mi mergeau grozav, nu eram sărac lipit pământului; nu voiam ca tata să se omoare muncind pentru bani, și nici ca Stan să-și întrerupă studiile. În consecință, i-am spus:
– Nu-i nimic, tată, o să-i achit eu taxele.
Tata mi-a replicat cu severitate:
Ce s-a întâmplat cu Bugs Bunny și cu Bambi?
Povestește scriitorul Isaac Asimov în Autobiografie:
„Pe 19 octombrie 1989, am avut deosebita plăcere de a lua masa în două locuri diferite, mâncând iepure într-o parte și vânat în cealaltă și apreciind ambele mâncăruri ca fiind divine. Când mi-am exprimat satisfacția în fața cuiva, persoana în cauză mi-a replicat:
– Vrei să spui că i-ai înghițit pe Bugs Bunny și pe Bambi în aceeași zi?” 🙂
Isaac Asimov şi lenjeria de damă
Povesteşte scriitorul Isaac Asimov în Autobiografie: „Nu mă deranjează să acord autografe într-o librărie, dacă se face cât de cât un efort de a anunţa publicul că voi fi acolo. Cu o publicitate corespunzătoare, semnez de obicei cam o sută de cărţi pentru cititorii doritori. Odată, am semnat timp de o oră şi jumătate fără oprire, deşi contractul prevedea numai o oră. (Este greu să te uiţi la coada lungă de cititori plini de speranţe şi să anunţi: „Ei bine, ora s-a terminat! Restul aveţi ghinion”, aşa că nu m-am oprit.)
Când nu se face nici un efort promoţional, poate ieşi un dezastru, dar şi asta face parte din viaţa de scriitor. Astfel, pe 16 decembrie 1979, eu şi un stand cu cărţile mele ne-am aflat în magazinul universal Bloomingdale’s, iar conducerea ne-a instalat tocmai în raionul cu lenjerie de damă. Am rămas acolo timp de o oră, încercând să ignor privirile ostile ale clientelor, care evident mă considerau un obsedat sexual ce căuta să tragă cu ochiul în cabinele de probă. 🙂
O memorie excelentă
Povesteşte Isaac Asimov: „Am o memorie excelentă şi foarte utilă, numai că unele cunoştinţe o privesc cu un respect exagerat, chiar superstiţios. Din când în când, mă sună câte un prieten care nu reuşeşte să găsească o informaţie de care are nevoie şi care, în disperare de cauză, îşi spune: „O să-i telefonez lui Isaac. EI trebuie să ştie.” Câteodată, ştiu într-adevăr. Uneori, însă, dau greş.
Acum câteva luni, Sprague de Camp mi-a telefonat din noua sa reşedinţă din Texas ca să se intereseze despre lungimile de undă ultrasonice ale ţipetelor liliecilor. Informaţia respectivă n-a vrut cu niciun chip să-mi fie extrasă din memorie, aşa încât i-am spus umil că o să-i telefonez peste câteva minute.
Imediat, am început să răscolesc biblioteca şi în cele din urmă am descoperit un articol excelent despre sunete în Enciclopedia Americană, ce conţinea exact informaţia de care avea nevoie Sprague. L-am sunat, i-am comunicat datele, am primit mulţumirile, apoi, după ce am închis telefonul, am constatat cu stupoare că articolul din enciclopedie fusese scris chiar de mine!” 🙂
Asimov şi copiii
Povesteşte Isaac Asimov: „În ciuda faptului că anii ’50 păreau ticsiţi cu probleme legate de facultate, manuale, cărţi de popularizare ştiinţifică, la care se adăugau şi cantităţile imense de science-fiction pe care le scriam, continuam să am o viaţă personală, o căsnicie, ba chiar şi (spre surprinderea mea) copii. 🙂
Ar trebui să fiu cât se poate de cinstit şi să explic că nu mă dau în vânt după copii. Când eram mic, mamei îi intrase în cap ideea (nu ştiu de ce) că iubeam copiii şi bebeluşii. Poate se gândea că în felul acela mă convingea în mod subtil că, într-o bună zi, trebuia să-i dăruiesc o droaie de nepoţi. Oricum, de fiecare dată când în magazin intra un client însoţit de un copil mai mic de cinci ani, mama începea să uguiască: „Ah, Isaac se topeşte după copii” şi eram împins în faţă pentru a-mi face datoria.
Pentru mine, acest lucru reprezenta un chin teribil. Nu-mi trebuie mai mult de o privire pentru a afla tot ce trebuie să ştiu despre un prunc. Orice uitătură suplimentară este pierdere de timp. Dacă ţâncii sunt destul de mari pentru a se mişca în mod independent, am grijă să păstrez distanţa. Ei sunt hiperactivi, hipergălăgioşi şi, în mod invariabil, imposibil de controlat. În majoritatea cazurilor, au degete lipicioase şi stomacuri deranjate. Nu vreau să am nimic de-a face cu ei. 🙂
Isaac Asimov. Căsătoria şi problemele
Povesteşte Isaac Asimov: “În 1941, mă alăturasem Clubului Autorilor din Brooklyn. Ne întâlneam, ne citeam manuscrisele şi le criticam. Era destul de amuzant. Un alt tânăr membru al clubului, Joseph Goldberger. A fost încântat de o povestire de-a mea şi a sugerat să ieşim împreună în oraş cu prietenele noastre. I-am explicat că nu aveam nici o prietenă şi el mi-a spus că-mi face rost de o fată. Foarte nervos, am acceptat.
După cum am aflat mai târziu, prietena lui, Lee, încerca să se decidă dacă era cazul să se mărite sau nu cu el şi voia să-l prezinte celei mai bune amice a ei, pentru a-i afla părerea. Ca atare, ea a sugerat ca prietena sa, al cărei nume era Gertrude Blugerman, să fie partenera mea, numai în scopul de a-şi da cu părerea în privinţa lui Goldberger. Fără să fie prea încântată, Gertrude s-a conformat. Îi fusesem descris drept un rus mustăcios, şi Dumnezeu ştie ce personaj exotic îşi imaginase.
Ieşirea a fost stabilită pentru 14 februarie 1942. Faptul că era chiar Sf. Valentin nu a trecut prin mintea nici unuia dintre noi, sunt sigur; în nici un caz prin mintea mea. Gertrude m-a privit îngrozită şi (cred) a încercat să se retragă, pretextând o bruscă migrenă, dar Lee n-a vrut s-o lase. „E vorba de numai câteva ore, i-a spus ea. Vreau să mă ajuţi să iau o hotărâre în privinţa lui Joe.”
Din punctul meu de vedere, lucrurile s-au petrecut taman pe dos. Văzusem Căpitanul Blood, cu Errol Flynn şi Olivia de Havilland, şi deşi nu sunt unul dintre cei care se îndrăgostesc de stelele de cinema, le admir pe unele mai mult decât pe altele. La data respectivă, Olivia de Havilland mi se păruse simbolul frumuseţii feminine. În ochii mei înmărrnuriţi, Gertrude constituia replica perfectă a Oliviei de Havilland. Într-adevăr, era o fată extraordinar de frumoasă.
Reacţia mea a fost inevitabilă, deşi trecuseră trei ani de la episodul îndrăgostirii în laboratorul de chimie. Nu aveam absolut nicio intenţie să trec din nou prin chinurile unei iubiri neîmpărtăşite. De aceea, am reacţionat cu prudenţă, abordând apropierea pas cu pas. Eram însă decis. Tactul şi fermitatea, insistenţa în fixarea altor întâlniri, siguranţa mea calmă că ne vom căsători au fost atât de impresionante, încât Gertrude a cedat. În niciun caz nu mă considera un obiect de adorare romantică (cine naiba ar fi făcut-o?), totuşi am izbutit s-o ameţesc prin vorbe în asemenea măsură, încât a fost de acord să-mi ofere o şansă. (Bineînţeles, mi-a admirat inteligenţa. Asta mi-a fost de ajutor.)
O autobiografie provocatoare: “Straja dragonilor” de Ion Negoiţescu (II)
Băiatul dezgheţat, precoce, cu gusturi particulare pe care nu ştie încă să le numească, are un simţ de observaţie dezvoltat şi-i judecă dur pe cei din jur. Părinţii se poartă sever cu el şi acest fapt i se pare inacceptabil. Protestează, vrea să fie băgat în seamă, este înconjurat de o armată de mătuşe pe care, când are ocazia, le sărută „cu foc”. Tanti Elenuţa este femeia fatală a familiei: căsătorită, se îndrăgosteşte de fratele mai tânăr al soţului, Toader, şi în cele din urmă se mărită cu el. O altă mătuşă, Marioara, se îmbolnăveşte de lues, tatăl fuge într-un rând de acasă (o încurcătură sentimentală) şi băiatul de patru sau cinci ani este trimis de mamă să-l readucă în familie.
Copilul are, uneori, crize de furie, când tatăl vrea să-l pedepsească, strigă: „săriţi că mă omoară” şi fuge în grădină, îi place să facă spectacol, proferează insulte, ameninţă… „Nu cred că eram un copil pervers – zice, acum, memorialistul -, dar mă mâna un teribil demon vital, un nemaipomenit impuls de afirmare, un individualism acut, poate şi o instinctivă tendinţă de dominare, înfrânte mai apoi de homosexualitatea care mi-a impus timidităţi şi, în fine, de rigorile istoriei”. Caracterizare rece, lucidă, puţin obişnuită în asemenea evocări. Autorii îşi idilizează, de regulă, copilăria, spaţiul paradisiac.
Romanul de familie – partea, repet, cea mai bună a acestei autoficţiuni biografice -continuă cu alte scene de viaţă şi alte personaje. Familia Negoiţescu ajunge la Galaţi şi, la şcoală, colegii râd de ardeleanul Ion pentru că vorbeşte „ca servitoarele”, adică în graiul de peste Carpaţi. Într-un rând, supărat nu se ştie de ce, are de gând să se arunce în Dunăre, altă dată înghite foi uscate, în fine, îşi ameninţă părinţii cu sinuciderea.
O autobiografie provocatoare: „Straja dragonilor” de Ion Negoiţescu (I)
„În Autobiografie voi spune totul despre mine, chiar şi cele mai inconfortabile lucruri”.
Fraza pe care am citat-o mai sus duce gândul la altă frază celebră, aceea a lui Rousseau, din preambulul la manuscrisul de la Neuchâtel: „voi spune totul, binele şi răul, absolut totul” şi mai departe: „voi fi adevărat”. În prima carte a Confesiunilor, Jean-Jacques reia ideea şi promite să înfăţişeze semenilor săi „un om în adevărul naturii lui şi omul acesta voi fi eu”. Păstrând proporţiile, să spunem că Ion Negoiţescu (10 aug. 1921-6 febr. 1993) promite şi el să spună totul despre sine, chiar şi ceea ce de regulă indivizii care se confesează se străduiesc să ascundă: faptele ruşinoase ale biografiei lor interioare şi exterioare.
Citind Straja dragonilor, îmi dau seama că termenul „inconfortabil”, folosit de autor, este slab, nu exprimă exact natura acestor revelaţii. Ion Negoiţescu bate, probabil, toate recordurile de sinceritate în literatura confesivă românească. O literatură care ţine de „o civilizaţie a pudorii”, dacă acceptăm împărţirea făcută de antropologii din sfera psihanalizei. Adică o civilizaţie care cultivă discreţia, buna-cuviinţă, acceptabilul în procesul comunicării, spre deosebire de alte culturi care sunt dominate de sentimentul vinovăţiei.
Mark Twain despre soţia sa: „Era firavă, frumoasă şi gingaşă”
Povesteşte Mark Twain: „La începutul lui februarie 1870 m-am căsătorit cu domnişoara Olivia L. Langdon şi m-am stabilit în orăşelul Buffalo din statul New York. […] Soţia mea s-a săvârşit din viaţă acum un an şi jumătate [1904] la Florenţa, în Italia, după o suferinţă îndelungată, care a durat douăzeci şi două de luni, fără întrerupere.
Am văzut-o prima oară sub înfăţişarea unei miniaturi de fildeş, în cabina fratelui ei Charley, pe vaporul „Quaker City”, în golful Smirna, în vara anului 1867, când Olivia avea douăzeci şi doi de ani neîmpliniţi. Iar în carne şi oase am văzut-o prima oară la New York, în luna decembrie a aceluiaşi an. Era firavă, frumoasă şi gingaşă – părea şi fată şi femeie în acelaşi timp. Şi aşa a rămas până-n ultima zi a vieţii ei. Sub o înfăţişare gravă şi nobilă ardeau focurile de nestins ale simpatiei, energiei, devotamentului, entuziasmului şi afecţiunii – ale unei afecţiuni cu adevărat fără margini. A fost întotdeauna firavă la trup şi a trăit cu sufletul, un suflet plin de speranţă şi de un curaj indestructibil.
Cum a câştigat Mark Twain trei dolari
„Ne lipseau trei dolari şi trebuia neapărat să facem rost de ei până seara. […] Am cutreierat străzile cam o oră, căznindu-mă să găsesc un mijloc de a face rost de bani, dar nu mi-a venit nici o idee. În cele din urmă, am intrat în holul cel mare al „Casei Ebbitt”, care pe atunci era un hotel nou-nouţ, şi m-am aşezat pe un scaun. Deodată am văzut că în hol intră un câine; se opri în faţa mea, îşi ridică privirea spre mine şi mă întrebă din ochi: „Eşti prietenos?” I-am răspuns, tot din ochi, că da. Câinele a dat din coadă recunoscător şi, apropiindu-se, şi-a rezemat botul pe genunchiul meu şi m-a privit tandru cu ochii lui negri. Era un animal frumos ca o fată, ai fi zis că-i făcut tot din catifea şi mătase. I-am dezmierdat căpşorul negru şi urechile clăpăuge – ce mai, eram ca doi îndrăgostiţi!
Peste câteva minute, generalul de brigadă Miles, eroul naţiunii, îşi făcu apariţia în splendida-i uniformă albastră cu fireturi de aur, sub privirile admirative ale tuturor. Zărind câinele, se opri şi în ochi i se aprinse o lumină ce dovedea că avea o slăbiciune pentru câinii de soiul acelei făpturi graţioase. Veni apoi spre mine şi-mi spuse, mângâind câinele:
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente