Arhive etichetă: pictor

Paul Cezanne. Viaţa şi activitatea (ultima parte)

Cezanne-Autoportret-PicturaStilul de maturitate

Pe parcursul perioadei sale de izolare, de la sfârşitul anilor 1870 la începutul anilor 1890, stilul lui Cézanne s-a maturizat. Peisajele din această perioadă, precum Marea la L’Estaque (1878-1879), sunt poate primele capodopere ale unui Cézanne matur. Structura acestor peisaje prezintă linii calme şi grandioase, în care tuşele egale, dispuse de sus în jos, creează un efect curat multicolor, iar un albastru implacabil se întinde pe suprafaţa pânzei. Asemenea tuturor peisajelor sale de maturitate, aceste picturi au calitatea nouă, incitantă şi radicală, de a reprezenta simultan spaţiul în profunzime şi desenul plan.

Cézanne ştia bine cum să înfăţişeze volumul şi adâncimea; metoda sa era cea folosită de impresionişti pentru indicarea formei. Aşa cum el însuşi spunea: „Eu caut să redau perspectiva doar prin culoare”. Inteligenţa şi ochiul pictorului erau capabile să descompună orice element difuz sau suprapus dintr-o formă dată, pentru a-i analiza elementele componente. În astfel de lucrări, Cézanne alegea să redescopere o realitate mult mai substanţială de forme simple în spatele unui văl de aparenţe: „Totul în natură este modelat după o sferă, un con şi un cilindru. Trebuie să înveţi să pictezi după aceste figuri simple”. În acelaşi timp, astfel de picturi prezintă armonii sclipitoare de culoare care pot fi privite ca nişte desene plane, fără profunzime. Alte peisaje remarcabile din această perioadă sunt cele din Gardanne (Moara din Gardanne, cca 1885) şi seria de lucrări monumentale, în care Mont Sainte-Victoire, din apropiere de Aix, este o prezenţă mitică.

Continuă citirea →

Paul Cezanne. Viaţa şi activitatea (prima parte)

paul-cezanne-autoportret-1875Cézanne, Paul (19.01.1839, Aix-en-Provence, Franţa – 22.10.1906, Aix-en-Provence). Pictor francez, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai postimpresionismului, ale cărui idei au avut o mare influenţă în dezvoltarea estetică a multor artişti şi mişcări artistice ale sec. XX, în special a cubismului. Arta lui Cézanne, neînţeleasă şi discreditată de public pe parcursul vieţii sale, a depăşit impresionismul, aruncând în cele din urmă în aer toate valorile convenţionale ale picturii sec. XIX, deoarece a insistat asupra expresiei personale şi a integrităţii picturii înseşi, indiferent de temă.

Viaţa şi activitatea

Cézanne provenea dintr-o familie de aristocraţi bogaţi. A primit o educaţie clasică la Colegiul Bourbon din Aix-en-Provence. În 1858, sub îndrumarea tatălui său – un bancher de succes care voia ca fiul lui să urmeze aceeaşi profesie -, Cézanne a intrat la Facultatea de Drept de la Universitatea din Aix-en-Provence. Nu i-a plăcut însă dreptul şi a decis destul de devreme să urmeze o carieră artistică. După doi ani şi-a înduplecat tatăl, cu ajutorul rugăminţilor stăruitoare ale mamei sale, să îl lase să studieze pictura la Paris.

Continuă citirea →

Vincent Van Gogh. O biografie

van Gogh

Van Gogh (1853-1890), cel mai mare pictor olandez după Rembrandt, a avut o carieră artistică de numai câţiva ani, în care a vândut un singur tablou. Cu toate acestea, el a avut o enormă influenţă asupra artei moderne.

Dedicat iniţial unei cariere ecleziastice, dar demis în 1880 de superiorii săi, Van Gogh a început să deseneze. Şi-a dat însă seama foarte curând că este greu să fii autodidact în pictură şi a plecat să studieze, mai întâi la Bruxelles şi apoi la Haga. Dorinţa de a fi în mijlocul naturii l-a purtat prin satele olandeze, unde viaţa grea a ţăranilor i-a inspirat multe tablouri: prima sa capodoperă, realizată în 1885, a fost Mâncătorii de cartofi.

Continuă citirea →

Hieronimus Bosch. Viaţa şi opera

Heronimus_Bosch

Bosch, Hieronimus născut Jerome Van Aeken sau Aquen sau Aken numit şi Jeroen Anthoniszoon (cca 1450, ‘s Hertogenbosch, Brabant, azi Olanda – 09.08.1516, ‘s Hertogenbosch). Strălucit şi original pictor nord-european al Evului Mediu târziu a cărui operă dezvăluie neobişnuita iconografie a unui stil complex şi individual. Deşi iniţial recunoscut drept un foarte imaginativ „creator de diavoli” şi un puternic inventator de aparent nonsens plin de conotaţii satirice, Bosch a demonstrat o excelentă înţelegere a abisurilor minţii, cât şi capacitatea de a evoca simboluri ale vieţii şi creaţiei.

Bosch a fost un moralist sever şi pesimist, care nu avea nici iluzii despre raţionalitatea naturii umane, nici încredere în bunăvoinţa unei lumi care a fost coruptă de prezenţa omului. Picturile sale sunt predici, destinate, de multe ori, iniţiaţilor şi, în consecinţă, dificil de interpretat. Incapabili să descifreze misterul operelor artistului, criticii au crezut, iniţial, că ar fi fost afiliat unor organizaţii secrete. Cu toate că tematica operei sale era de natură religioasă, opţiunea pentru simboluri care să reprezinte tentaţia şi eventuala încătuşare a omului de relele pământeşti i-a determinat pe mulţi critici să-l privească pe Bosch ca pe un practicant al artelor oculte. Abordări mai recente ale specialiştilor în domeniu ni-l prezintă pe Bosch drept un artist talentat care poseda o profundă cunoaştere a caracterului uman şi drept unul dintre primii artişti care au reprezentat concepte abstracte prin creaţia lor. În ultimii ani au fost propuse mai multe interpretări exhaustive ale operei lui Bosch, însă multe detalii rămân obscure.

Continuă citirea →

Petre Iorgulescu-Yor – Personalităţi din Râmnicu Sărat

Petre Iorgulescu-Yor, autoportret

Petre Iorgulescu-Yor (24 decembrie 1890-29 aprilie 1939)  Pictor. Născut la Râmnicu Sărat, este fiul lui Constantin (prefect, deputat, senator) şi Victoria Iorgulescu (grecoaică prin naştere), familie înstărită, cu terenuri agricole şi vii. Urmează şcoala primară la Râmnicu Sărat, continuă la Bucureşti, la pensionul Schweitz-Thierrin. A dovedit vocaţii native pentru desen încă din copilărie, prima lucrare fiind prezentă la Expoziţia agricolă din 1909 de la Râmnicu Sărat. Absolvent al Liceului Matei Basarab, continuă să deseneze, realizând numeroase compoziţii (studii de mişcare, de atitudine, fizionomii). Urmează apoi Facultatea de Drept de la Iaşi, după absolvire funcţionând o vreme ca magistrat la Galaţi.

Continuă citirea →

Biografia lui Petre Iorgulescu-Yor din presa vremii şi documentele personale

M-am născut în 1890, în orăşelul Râmnicu Sărat, în luna Decembrie 24, declara Petre Iorgulescu-Yor în 1927, ca primul dintre cei trei copii ai lui Constantin Iorgulescu – mare propietar, ajutor de primar, prefect, deputat şi senator şi al Victoriei (Victoriţă), o femeie sensibilă, ce provenea dintr-o familie de origine greacă. Urmează şcoala primară la Râmnicu Sărat şi la pensionul Schweitz-Thierrin din Bucureşti, absolvind apoi liceul Matei Basarab din Bucureşti (1902-1909).

Cum declara mai târziu, a fost atras de arta desenului de mic copil: Când am ştiut să scriu cu cerneală, am început să-mi satisfac şi plăcerea mea nespusă de a copia şi desena aşa cum mă pricepeam flori, animale, ba chiar mai târziu condus de curajul « inconştientului » mă credeam artist mare, mă repezisem şi la compoziţii. De mic copil […] am avut inconştient, despotic, patima pentru a desena. Pe când colegii mei se jucau cu arşicele, eu consumam sticlele cu cerneală, umplând caetele de şcoală cu desemnuri şi figuri. Voiam să mă fac pictor.

Continuă citirea →

Pictorul Petre Iorgulescu-Yor – Personalităţi din Râmnicu Sărat

Între un Toulouse Lautrec şi Yor există, desigur, o diferenţă de valoare, dar şi o ciudată similitudine a destinelor. Chiar scenele de viaţă se aseamănă: părăsirea căminului părintesc, ruptura definitivă cu tatăl, închirierea unei mansarde în Montmartre, dispreţul pentru valorile mic-burgheze, izolarea de mediul natal. Căci Petre Iorgulescu s-a simţit, din primul moment, izolat în casa părinţilor din Râmnicu Sărat. A dispreţuit politicianismul tatălui, petrecerile din jur, demnităţile oficiale. Mai târziu îşi va da demisia din magistratură, fără să ezite, plecând la Paris.

Continuă citirea →

Fra Angelico – Viaţa şi opera

Fra Angelico, născut Guido di Pietro cunoscut şi ca Fra Giovanni da Fiesole (cca 1400, Vicchio, Republica Florenţa, azi Italia – 18. 02. 1455, Roma) – pictor italian, unul dintre cei mai importanţi pictori din sec. XV, ale cărui lucrări încadrate în tiparele stilului renascentist timpuriu au o atitudine plină de seninătate religioasă şi reflectă o puternică influenţă clasică. Multe lucrări ale sale sunt altare şi fresce create pentru biserica şi mănăstirea San Marco din Florenţa, în timpul pe care l-a petrecut acolo.

Continuă citirea →

Începuturile lui Picasso

Els Quatre Gats era un local deschis înanul 1897 (închis în 1903) într-una dintre clădirile principale ale Barcelonei moderniste, Casa Marti, proiectată de tânărul arhitect Joseph Puig i Cadafalch. Ideea de a deschide în capitala catalană un local inspirat de cabaretul parizian, care să fîe în acelaşi timp braserie şi refugiu intelectual, sediu pentru expoziţii şi spectacole, îi venise proprietarului Pere Romeu. Acesta, împreună cu un grup de artişti – Santiago Rusinol, Ramon Casas şi Miquel Utrillo (tatăl legal, posibil şi cel natural al pictorului francez Maurice, pe care Picasso îl va întâlni ulterior la Paris) — pusese, cu ani în urmă, bazele unei mici colonii de catalani în capitala franceză.

Els quatre gats

Cabaretul a devenit un punct de referinţă al „Renaşterii catalane”, gazduind întâlnirile unei lumi pestriţe, animată de modernişti, anarhişti şi decadenţi care răspândeau în Spania poezia franceză, pictura germană şi prerafaelită, muzica lui Wagner şi teoriile lui Nietzsche. În cazul de faţă a fost vorba de un loc central pentru formarea tânărului Pablo Picasso, care a început să-l frecventeze din 1897 şi a devenit în scurt timp personajul reprezentativ al grupului.

Cultura artistică a celor care frecventau cabaretul – a căror expoziţie colectivă prezenta opere de Casas, Rusinol, Utrillo, Nonell, Mir şi Torent – oscila între prerafaelismul englez şi o atitudine de viaţa boema, pe seama căreia tânărul Picasso se distra adesea reprezentând-o într-o manieră caricaturală. Prin intermediul acestei culturi, tinerii care frecventau Els Quatre Gats – Picasso, dar şi Carlos Casagemas, Manolo, Juan Vidal Ventosa şi Jaime Sabartes – căutau o cale de a se elibera de dogmele tradiţiei academice în spiritul cărora fuseseră formaţi şi realizaseră primele lucrări. Aceasta condiţiona şi alegerea comportamentului în viaţa privată, aşa cum o dovedeşte şi cazul evident al lui Carlos Casagemas (care anima un fel de cerc cultural chiar în locuinţa sa), consumator frecvent de alcool şi stupefiante, client fidel al bordelurilor, în permanenţă măcinat de iubiri agitate.

Atracţia pentru atmosfera întunecoasă şi obscură pare să fi dat tonul altei mari opere pierdute (au rămas însă urme, scoase la iveală de o cercetare radiografică, sub o pictură din anii care au urmat, Viaţa). Este vorba despre Ultimele clipe, scena morţii unei tinere asistate de un preot, într-o încăpere întunecată, la lumina palidă a unei lămpi, care, dacă ţinem cont de radiografie, părea foarte diferită de precedenta, Ştiinţă şi caritate, centrată pe o temă asemănătoare. Influenţa principală pare să fie acum (ceea ce se poate înţelege din radiografie şi din desenele pregătitoare), împreună cu cea a prerafaeliţilor, cea a lui Munch, a cărui operă fusese răspândită în Spania de către revistele de avangardă, cu o desprindere tot mai puternică de educaţia academică.

În acelaşi timp, Picasso câştiga foarte rapid o poziţie importantă în ambianţa cabaretului, căruia îi dedică numeroase desene, realizând chiar afişe şi meniuri. În 1900 îi este propusă o expoziţie de portrete care urma să aibă loc chiar în local, drept răspuns la expoziţia similară pe care Ramon Casas, unul dintre pictorii în vogă din oraş, o realizase într-una dintre galeriile cele mai elegante din Barcelona. Picasso expune câteva lucrări în cărbune, care trasau cu linii apăsate şi în stil expresionist fizionomiile prietenilor săi şi ai localului Els Quatre Gats, însoţite de trei tablouri, unul dintre acestea fiind pierdut – Ultimele clipe. Chiar dacă nu a fost un succes, expoziţia reprezintă o etapă fundamentală în cariera sa: a fost prima personală şi a marcat începutul unui nou mod de lucru. Faţă de metoda tradiţională, prin care îşi finaliza studiul în vederea pregătirii unei mari opere, prin realizarea acestor desene Picasso deprinde avantajele producţiei în serie, succesiunea de variante pe aceeaşi temă, cu aspectele ei multiple (chiar dacă ambiţia „marii opere” va fi prezentă periodic pe tot parcursul carierei sale).

Picasso era deja personajul central al scenei artistice catalane, revistele de avangardă îl invitau în calitate de ilustrator, iar el (cum s-a mai spus) renunţă la numele de familie patern, începând să se semneze simplu, „Picasso”.

Picasso - Moara din Galette

Acestei perioade îi aparţine aventura primei călătorii la Paris. În octombrie, Picasso pleacă împreună cu Pallares şi Casagemas spre capitala franceză – spaţiul preferat al avangardei catalane -, unde vor fi găzduiţi în atelierul altui client al localului Els Quatre Gats, Isidre Nonell. Vizita, deşi scurtă (se întorc la Barcelona în decembrie), nu a fost lipsită de urmări pentru artist. Cu această ocazie, Picasso pictează unul dintre primele tablouri în care începe să-şi definească propria personalitate, Moara din Galette, prima sa operă vândută în Franţa. Pictura evidenţiază o schimbare radicală de viziune. Tânărul începe să-şi definească propria  identitate şi se îndepărtează de valorile abia deprinse în mediul catalan. Punctele sale de referinţă sunt acum franceze, inspirându-se de la cei mai importanţi reprezentanţi ai postimpresionismului, pe care i-a putut admira în sălile Expoziţiei universale pariziene de la 1900, cu o atracţie specială pentru Toulouse-Lautrec.

Localul de noapte – subiectul picturii şi protagonistul multor scene ale picturii impresioniste – era şi elementul primordial al experienţei pariziene a catalanilor. Fondatorii cercului de la Els Quatre Gats locuiseră în apropiere de acest local, iar Casas şi Rusinol pictaseră deja imagini ale sale. Acesta a fost şi primul tablou vândut de Picasso în Franţa, prin intermediul proprietarului de galerie Berthe Weill, care frecventa colonia spaniolă şi care a achiziţionat şi câteva dintre pastelurile sale cu subiect nocturn inspirate de şederea în Franţa.

Picasso - Moartea lui Casagemas

La 17 februarie 1901, Casagemas, întors în grabă de la Paris, pe urmele unei iubiri nefericite şi marcat de o teamă fără margini, în urma tulburării mentale suferite, se sinucide într-o cafenea. Picasso a fost profund afectat de veste. Drept urmare, pictează câteva portrete (probabil „imaginare”, el afiându-se la Barcelona în momentul sinuciderii) ce îl reprezentau pe prietenul său pe patul de moarte, temă care se va regăsi ani întregi în picturile lui.

În acelaşi timp, stimulat de vânzările din prima călătorie şi considerând deja epuizate posibilităţile oferite de mediul spaniol, se gândeşte la o a doua călătorie la Paris şi realizează o serie de scene generale, pe care intenţionează să le vândă repede în Franţa, cu o pictură într-un stil categoric divizionist (n.t. — stil care constă în folosirea unor pete de culoare regulate, din ce în ce mai mici, până la un punct realizat cu vârful pensulei).

Într-adevăr, pleacă din nou în luna mai a aceluiaşi an, în compania lui Jaime Bonsons, la invitaţia pictorului catalan Pedro Manzac, sperând să exploateze moda exotismului iberic la Paris (care atrăsese deja alţi membri ai grupului lui Picasso, precum sculptorul Manolo). În aceeaşi perioadă, Miquel Utrillo organizează la Barcelona o expoziţie cu pastelurile sale la Sala Pares, cea mai prestigioasă galerie din oraş.

Anii care urmează îi petrece călătorind între Spania şi Franţa, unde Picasso leagă prietenii tot mai fructuoase. Într-adevăr, în 1901, reuşeşte deja să deschidă o expoziţie în legendara galerie a lui Ambroise Vollard, comerciantul care îi susţinuse pe impresionişti şi îl descoperise pe Cezanne. Cu ocazia acestei expoziţii, numele său este menţionat pentru prima dată în presa franceză şi face cunoştinţă cu poetul Max Jacob, care îl va găzdui în călătoria la Paris din anul următor şi care va deveni ulterior un martor privilegiat al naşterii cubismului. Aceasta este doar una dintre numeroasele asocieri cu poeţi care au punctat existenţa lui Picasso. Se iniţiază, la rândul său, în poezie, cu ajutorul cunoştinţelor de literatură franceză modernă preluate din revistele spaniole. În acelaşi timp, continuă prietenia cu Berthe Weill.

Picasso - Evocare

Aceşti ani sunt marcaţi de sărăcie, dar foarte bogaţi în surse de inspiraţie artistică. În vara anului 1901, pictează Evocare, o alegorie funebră, probabil inspirată de moartea lui Casagemas, unde se poate recunoaşte influenţa compoziţiilor similare ale lui El Greco. Se observă cu uşurinţă cum vivacitatea culorilor, care caracterizase scenele de viaţă nocturnă pariziană, păleşte şi este înlocuită cu tonuri dominante de albastru închis, profund simbolic. Artistul este preocupat în special de abordarea simbolică a realismului unei imagini.

Aceasta este „perioada albastră”, care debutează cu opere inspirate de moartea lui Casagemas şi a fost în totalitate definită de personajele întâlnite în călătoria sa la Barcelona, la începutul anului 1902. Picasso pictează cerşetori, mame sărace şi prostituate în baruri, cu o abordare realistă, aproape documentată. În 1901 vizitează spitalul Saint-Lazare, unde erau internate prostituatele care sufereau de boli venerice (loc care îl inspirase şi pe Toulouse-Lautrec), şi realizează o serie de studii la faţa locului.

Picasso - Celestina

Dar când această experienţă este transpusă în tablouri, amintirea realistă depăşeşte aluzia simbolică a unei condiţii umane care se perpetuează, îndepărtându-se atât de impulsul realist, cât şi de patetismul cu care tratase aceleaşi subiecte în primii ani spanioli. Reprezentativ pentru acest procedeu este portretul Celestina, personaj literar al unui roman picaresc al lui Fernando de Rojas, „Tragicomedia de Calisto y Melibea” (1499), o operă intermediară, pentru care a pozat o matroană, proprietara unui bordel din apropierea atelierului lui Picasso din Barcelona.

Acestor opere li se alătură adevărate alegorii, în care tensiunea faţă de valoarea simbolică este declarată în mod explicit în reprezentările iconografice. Este cazul tabloului Cele două surori (adesea prezentat în mod eronat ca Două mame), unde amintiri din Spitalul Saint-Lazare se amestecă cu elemente din pictura lui El Greco, pentru a defini sacralitatea legăturii romantice iubire-moarte, sau al tabloului Viaţa (pictat peste marea lucrare din tinereţe, Ultimele clipe), în care aceeaşi temă se explică printr-un amestec de simbolism şi autobiografie – bărbatul care îmbrăţişează femeia însărcinată are trăsăturile lui Casagemas, deşi la început fusese gândit ca un autoportret.

În acest tablou se defineşte şi una dintre strategiile preferate de Picasso pentru a da sens operei sale: citarea transformată, care, mai târziu, a devenit principiul său călăuzitor pentru seria de opere „d’apres”. Tablourile, pe fundal, reiau teme din măreaţa operă a lui Gauguin — Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm? – , pe care spaniolul o văzuse la galeria lui Vollard şi care avea o semnificaţie simbolică, similară picturii lui Picasso.

sursa: Viaţa şi opera lui Picasso, Adevărul, Biblioteca de artă

Picasso – Educaţia spaniolă

Pablo Ruiz Picasso s-a născut la 25 octombrie 1881, în Malaga. Tatăl său, Jose Ruiz Blasco – un pictor mediocru, specializat în scene generale, al cărui subiect preferat erau porumbeii —, era profesor de desen la şcoala locală şi conducea muzeul municipal, unde deţinea funcţia de restaurator. Tradiţia biografică a lui Picasso menţionează precocitatea uimitoare a tânărului artist, sub atenta îndrumare a tatălui.

Picasso - Portretul tatalui artistului

Primul său tablou adevărat este considerat a fi Picador, din 1890 (care zugrăveşte o altă pasiune insuflată de tatăl său, corida), pictat cu doi ani înainte ca Picasso să înceapă studiile  artistice şi după mutarea familiei în La Coruna, pe coasta atlantică a Spaniei. Din anii imediat următori datează câteva dintre portretele rudelor, a căror faimă este legată de o serie de anecdote care evidenţiază însuşirile viitorului geniu. Se pare, de exemplu, că numai sugestiile exercitate de talentul său artistic în plină formare au convins-o pe bătrâna şi aspra mătuşă Pepa să pozeze pentru portretul din 1896, contrar aşteptărilor celorlalţi membri ai familiei, care îi cunoşteau caracterul îndărătnic. În acelaşi timp, trebuie spus că anecdotele acestea au fost adesea redimensionate de cele mai recente biografii, în dorinţa de a estompa acea aură mistică cu care Picasso s-a învăluit în mod voit.

Cu doi ani înainte, în 1894, pare să fi avut loc un alt episod important al legendei picassiene, destinat să dobândească calitatea de „ritual de învestire”. Se pare că atunci, în faţa manifestărilor tot mai evidente ale talentului excepţional al lui Pablo, Jose îi cedează acestuia pensulele şi paleta de culori, abdicând în favoarea sa şi abandonând pictura.

Anul următor are loc un alt ritual de iniţiere al neobişnuitei ucenicii a lui Picasso. În vara lui 1895, în timpul mutării din La Coruna la Barcelona (mutare care-i marchează copilăria şi prima parte a tinereţii pictorului şi care sunt legate de transferurile tatălui de la o şcoală la alta, în căutarea unui trai mai bun), familia Picasso poposeşte pentru câteva zile la Madrid, iar tânărul are pentru prima oară ocazia să viziteze Muzeul Prado şi să se confrunte cu măreţia picturilor din trecut. Este o experienţă care îl marchează profund: El Greco şi Velazquez au rămas puncte constante de referinţă, iar în 1936 a acceptat cu satisfacţie funcţia de custode al muzeului madrilen, din partea guvernului republican spaniol.

Dacă abandonarea picturii de către Jose trebuie înţeleasă în sens metaforic, este adevărat că, în faţa talentului deosebit al lui Pablo, el a renunţat şi la orice pretenţie de succes pentru a se dedica cultivării şi planificării viitorului fiului său, în limitele în care putea să înţeleagă succesul artistic un pictor de provincie mediocru, abia mutat într-un oraş, Barcelona, care se dorea a fi unul dintre centrele cele mai active ale culturii moderne spaniole. Mulţumindu-se cu rolul de profesor la Şcoala de Arte Frumoase (care era numită Llotja Bursa, pentru că era situată la etajul al doilea al clădirii Bursei din Barcelona), unde chiar şi tânărul Pablo se înscrie pentru o perioadă, promovând examenele de admitere într-o singură zi. Jose găseşte imediat un atelier pentru fiul său. Voia ca Pablo să poată lucra cât mai lejer şi căuta să-l îndrume către o carieră mult mai profitabilă decât a sa. Considerând arta sacră un domeniu de viitor, datorită numărului mare de comenzi ecleziastice, reuşeşte să-l introducă pe Pablo în atelierul lui Jose Garnelo Alda, colegul său la Llotja şi important pictor de scene religioase. Aici, tânărul  realizează, în iarna anului 1896, lucrarea Prima împărtăşanie, tablou acceptat la Expoziţia municipală din Barcelona, care are loc în aprilie, prima operă academică recunoscută oficial.

Picasso - Prima impartasanie

Pictura, realizată în stil della coeva pittura devota (n.t. – de mare amator de artă contemporană), s-a bucurat de un anumit succes, în stilul uşor complicat al picturii religioase contemporane, iar tânărul artist primeşte o comandă pentru o mănăstire din Barcelona – două aripi ale altarului inspirate de Murillo, care au dispărut într-un incendiu, în anul 1909. (Picasso susţinea că acestea erau primele sale tablouri vândute.) 

Acest fapt explică poate numărul mare de subiecte religioase prezente în caietele şi schiţele din prima tinereţe picassiană – în care se poate recunoaşte influenţa impresiilor pe care i le-a produs vizita la Muzeul Prado din anul precedent -, precum amintirea emoţionantei tensiuni artistice cu care sunt sculptaţi sfinţii lui El Greco şi care va reveni, câtiva ani mai târziu,  influenţând întunecatele figuri ale aşa-numitei „perioade albastre”.

Picasso - Stiinta si caritate

Succesul obţinut cu picturile religioase l-a îndemnat să încerce în anul următor un tablou foarte mare, cu aceeaşi temă patetico-umanitară, pictura Ştiinţă şi caritate, care prezintă un medic (pentru acest personaj a pozat tatăl artistului) şi o călugăriţă la căpătâiul unei tinere bolnave. Pânza este foarte mare (o altă legendă picassiană spune că aceasta a trebuit să fie introdusă pe fereastră în atelierul pictorului, pentru că holul era foarte îngust), iar un examen radiografic a dezvăluit faptul că sub pictura actualmente vizibilă se găseşte o schiţă pentru  un tablou cu totul diferit, o scenă de luptă. Obiceiul de a recicla pânzele va fi o constantă a tânărului Picasso până în anii primului său succes francez, dictată mai ales din motive de economie — ca şi cum graba de a picta ar fi trecut chiar şi peste dorinţa de a păstra urmele propriei munci. Şi acest tablou este marcat de cultura academică pe care i-o insuflaseră tatăl său şi profesorii de la Llotja, împreună cu gustul pentru patetismul social al subiectelor răspândit în Spania ca alternativă la pictura hedonistă, dusă în acele vremuri la apogeu de Fortuny. Şi acest tablou a avut un oarecare succes. A fost expus la Expoziţia naţională din Madrid şi la Expoziţia provincială din Malaga, obţinând, pe rând, o menţiune de onoare şi o medalie de aur – primele recunoaşteri oficiale din viaţa sa.

În acelaşi an, 1897, Picasso câştigă concursul de admitere la Real Academia de San Fernando din Madrid şi se mută în capitala spaniolă. Atmosfera madrilenă se dovedeşte a fi însă o dezamăgire, în comparaţie cu dinamismul din capitala catalană, şi Picasso preferă să se întoarcă la Barcelona în iarna aceluiaşi an. Acestei perioade îi datorăm însă o scrisoare trimisă la 3 noiembrie prietenului Joaquim Bas, unde povesteşte dezamăgirea sa, care poate fi considerată prima lui confesiune poetică.

„Dacă aş avea un fiu care ar vrea să se facă pictor, nu l-aş ţine în Spania nici măcar o clipă. Şi nu l-aş trimite nici la Paris (deşi acolo mi-ar plăcea să stau), ci la Monaco, pentru că acela este un oraş unde pictura se studiază cu seriozitate, fără a ţine cont de dogme, noţiuni de poantilism şi aşa mai departe…”

Aşadar, interesul lui Picasso în aceşti ani era îndreptat către cultura Secesiunii moderniste, în plin apogeu la Monaco, unul dintre centrele Art Nouveau, mai mult decât către experimentele postimpresioniste pariziene — chiar dacă el ar fi preferat să trăiască în capitala franceză. Această declaraţie arată gusturile lui Picasso, în concordanţă cu atmosfera avangardistă catalană, în care tânărul pictor se integrase perfect, primind apelativul de „copil-minune” împreună cu un vechi coleg de la Llotja, Manuel Pallares. Acesta era originar dintr-un sat aflat în zona muntoasă înaltă dintre Catalonia şi Aragon – Horta, pe care obişnuia să îl numească Horta de Ebro, datorită apropierii de fluviul Ebru, pentru a-l deosebi de un sat omonim aflat în apropierea Barcelonei (din 1970, numele a fost schimbat definitiv în Horta de San Juan, ca omagiu pentru sfântul protector). În luna iunie a aceluiaşi an, Pallares hotărăşte să petreacă ceva timp cu familia în satul natal, iar Picasso îl însoţeşte pentru a se reface după boala suferită, mizând pe avantajele oferite de viaţa la ţară. Rămâne la Horta câteva luni, pe parcursul cărora pictează scene generice, care au alimentat studiile pregătitoare pentru o pictură (pierdută) – Obiceiuri aragoneze — expusă anul următor la Exposicion di Madrid.

Aceste picturi, chiar dacă nu sunt considerate valoroase din punct de vedere artistic, reprezintă mărturia primei întâlniri a lui Picasso cu un peisaj care, ani mai târziu, va dobândi un rol central în naşterea cubismului (n.t. – curent artistic al secolului al XX-lea, caracterizat prin faptul că obiectele sunt descompuse şi reasamblate într-o manieră abstractă: pictorul zugrăveşte subiectul din multiple unghiuri, pentru a-l încadra într-un context mai cuprinzător. Adesea, suprafeţele se intersectează prin unghiuri aparent aleatorii, eliminând astfel perspectiva caracteristică operelor clasice).

sursa: Viaţa şi opera lui Picasso, Adevărul, Biblioteca de Artă

Cine a fost Picasso?

Picasso şi-a facut apariţia în lumea artelor între anii 1898 şi 1899, când tânărul pictor spaniol, talentat, încetează a se mai semna cu numele de familie al tatălui – Ruiz – şi adoptă definitiv numele mamei — Picasso -, alegând să nu folosească niciunul dintre cele 14 prenume primite la naştere. Nu se cunosc foarte bine motivele acestei alegeri, care a fost oricum rezultatul unei lungi perioade de meditaţie — pe tot parcursul anului 1897 experimentase variante ale numelui de familie matern, semnându-şi desenele cu „Picaz”, „Picas…”, pseudonime precedate uneori de incontestabilul „Io”. Mai târziu a susţinut că impulsul i-l dăduse sunetul exotic al acestui nume, marcat de dublarea literei „s”, în timp ce numele tatălui – Ruiz – era un nume prea comun în Spania. „Chiar şi în numele Matisse, Poussin şi Rousseau există litera «s» dublă”, declara el fotografului Brassai.

Pablo Picasso

Conform altei versiuni însă, a ales numele de Picasso din superstiţie: tatăl lui, şi el pictor, avusese o carieră mediocră, iar tânărul artist – în dorinţa de a alunga ghinionul – ar fi preferat să îndepărteze posibilele influenţe negative din memoria sa (chiar dacă, în realitate, a rămas foarte legat de amintirea figurii paterne pentru tot restul vieţii), odată ce a devenit conştient de talentul său mai puţin obişnuit.

Indiferent de motivul alegerii sale, acel nume era destinat să devină unul dintre cele mai faimoase ale secolului al XX-lea, evocând, în bine şi în rău, tot ceea ce presupunea revoluţionarea artei contemporane. Alţi artişti ai secolului ce abia se sfârşise au pus în practică experimente mult mai radicale decât cele ale lui Picasso, dar niciunul nu a reuşit ca el (cel puţin în prima parte a secolului al XIX-lea) să obţină un succes de asemenea anvergură.

Picasso - Autoportret cu paleta de culori

În atelierul său aflat la numărul 7 din Rue des Grands-Augustins, pe care pictorul îl foloseşte începând cu anul 1937, era un permanent du-te-vino de prieteni, admiratori şi aspiranţi. Acelaşi lucru se întâmplase, la începutul secolului, şi în atelierul pe care artistul, pe atunci necunoscut, îl avea în Montmartre (se spune că în acea perioadă a dobândit straniul obicei de a picta noaptea, pentru a evita ca vizitele să-i întrerupă lucrul).

Picasso a fost întotdeauna conştient de valoarea sa. Înainte ca propria-i imagine – privirea intensă („mirata fuerte”, cum se spune în spaniolă), cămăşile aspectuoase – să devină un model în publicaţiile de mare tiraj, pictorul s-a preocupat mereu de îmbunătăţirea acesteia, printr-o lungă serie de desene şi picturi, dorind parcă să sublinieze fiecare transformare a artei sale cu ajutorul corpului. Autoportrete în care adesea se înfăţişa pictând, chiar şi sub masca anonimatului – Pictor şi model, de exemplu — sunt tot mai încărcate de tensiuni erotice, ca şi cum, prin identificarea dintre dorinţa sexuală şi pictură, ar fi vrut să dezvăluie încărcătura emoţională deosebită ce stătea la originea picturilor sale.

Juan Gris - Portretul lui Pablo Picasso

Într-adevăr, imaginea trupului lui Picasso dobândeşte imediat o valoare simbolică pentru comunitatea artiştilor. În anul 1912, tânărul pictor spaniol Juan Gris, stabilit la Paris, care participa pentru prima oară la Salon des Independants, expune un Portret al lui Picasso pentru a-şi declara în mod explicit apartenenţa la mişcarea cubistă. Pe de altă parte, analizând atent evenimentele secolului al XIX-lea, artistul Maurizio Cattelan a introdus, printr-o operă din anul 1998, o caricatură a lui Picasso în galeria sa defăimătoare a miturilor secolului al XX-lea.

Cum devine Picasso simbolul excelenţei artistice contemporane? Viaţa acestui artist este în aparenţă lipsită de evenimente importante, ea fiind dedicată trup şi suflet picturii. Până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, este chiar lipsită de o reală recunoaştere oficială — ca şi cum Picasso nu ar fi căutat confirmări de ordin administrativ din exterior (invitaţii la expoziţii sau la manifestaţii de gen), fiind foarte conştient de propria valoare şi mult prea ocupat să-şi trăiască (conform spuselor sale) „viaţa de pictor”.

Helene Parmelin, soţia pictorului Edouard Pignon, citează într-o carte de memorii din 1966 afirmaţia lui Picasso:

„Pictorii autentici nu se pot culca niciodată pe lauri. Aceştia ştiu doar să ducă o existenţă eternă şi mizerabilă, aceea de pictori”.

sursa: Picasso, Adevărul Holding, 2009

Infirmitatea unui artist exceptional – Henri Toulouse Lautrec

Originalitatea creatoare cu adevărat valoroasă reflectă adesea imense resurse de curaj, mai cu seamă atunci când artistul refuză să se plece în faţa nemilosului duşman care poate fi vârsta sau o slăbiciune fizică agravată.

Astfel, Beethoven s-a împotrivit din răsputeri surzeniei în mijlocul unui haos de clape distruse, mizerie şi sărăcie, pentru a realiza extraordinara emoţie dramatică şi seninătatea din cvartetele sale de coardă, cu siguranţă cea mai impresionantă probă de curaj din istoria muzicii.

Încă şi mai tulburător este cazul pictorului Henri Toulouse Lautrec, dar în acelaşi timp cât de inspirator în anumite privinţe, căci slăbiciuni înnăscute, de o natură foarte dureroasă şi umilitoare, au scos la iveală minuni de curaj şi voinţă.

O viaţă plină de orori şi degradare a fost sublimată într-o creaţie de calitate superlativă. Deşi n-a ajuns să împlinească vârsta de 37 de ani şi a fost de multe ori prea bolnav pentru a picta, opera sa este impresionantă şi prin cantitate, dar mai cu seamă printr-o foarte înaltă calitate.

S-a născut în bogăţie şi a aparţinut uneia dintre cele mai de seamă familii ale Franţei, care stăpânise cândva bogatul oraş Toulouse şi încă mai deţinea mii de hectare de pământ fertil, dar care avea tendinţa fatală de a cultiva căsătoriile între rudele de sânge. Henri şi patru dintre verii săi au fost victimele unei gene recesive purtată de ambii săi părinţi şi de unchiul şi mătuşa sa. O verişoară a suferit doar de dureri şi slăbiciune a membrelor inferioare. Dar trupurile celorlalţi trei au fost deformate de nanism, una dintre verişoare rămânând toată viaţa într-un cărucior de bebeluş.

Henri a fost oarecum mai norocos. Fragilitatea oaselor, mai ales ale extremităţilor, i-a întârziat creşterea, provocându-i dureri, deformări şi o slăbiciune generală a scheletului. Boala sa, devenită vizibilă la vârsta adolescenţei, a sfidat toate strădaniile doctorilor, dovedindu-se imposibil de tratat. Ca adult, avea un tors normal, dar picioarele sale strâmbe erau caraghios de scurte, iar braţele vânjoase aveau mâini masive cu degete noduroase. Oasele erau fragile, gata să se rupă oricând, fără vreun motiv evident. Şchiopăta, avea nări uriaşe, buze bulbucate, limba îngroşată şi o pronunţie defectuasă. Fornăia tot timpul şi saliva abundent.

Mulţi alţi oameni, atinşi de o năpastă asemănătoare, n-ar fi făcut nimic cu vieţile lor, ar fi trăit retraşi, plângându-şi soarta. Lautrec a reuşit să-şi îndure nenorocirea, plătind însă un preţ: a devenit un alcoolic incurabil şi s-a molipsit intenţionat de sifilis, după ce fusese avertizat în privinţa femeii care l-a infectat.

Dar avea curaj şi acest curaj nu l-a ajutat doar să lupte împotriva bolii şi a handicapurilor sale prin muncă susţinută, ci şi să facă isprăvi uimitoare cu creionul, peniţa şi pensula.

Pentru că a avut forţa morală de a-l suporta, s-ar putea ca nanismul să-i fi fost chiar folositor în arta sa. L-a obligat să stea foarte aproape de pânză şi, astfel, a evitat înceţoşarea, faimoasa neclaritate impresionistă. Deşi este în mod obişnuit citat alături de Monet şi de ceilalţi, el nu a fost un impresionist, nu mai mult decât Degas ori Cassat. A devenit un artist desăvârşit al schiţei, cel mai bun grafician din Parisul vremii sale, egal poate doar cu Degas, şi a dezvoltat un simţ al culorii de o surprinzătoare originalitate.

Acelaşi curaj care l-a ajutat să nu se ascundă de oameni şi să lucreze, i-a fost de folos pentru a pătrunde în culisele lumii circului, cabaretelor, teatrelor şi bordelurilor. El însuşi, aparte şi ciudat, şi-a cultivat darul de a surprinde bizarul şi vigoarea stelelor acestei lumi. Personajele sale se avântă către privitor, desprinzându-se parcă de pe pânză sau din afiş, plăsmuiri însufleţite, groteşti ca şi creatorul lor, frapante şi stridente, ca vopseaua uleioasă din care sunt făcute – o dată văzute sunt imposibil de uitat.

Imaginile create de Lautrec au marcat puternic întreaga evoluţie a artei secolului XX, iar creaţia plastică modernă ar fi de neconceput fără culorile, formele, ideile şi nălucirile sale. Un creator martir în felul său, un erou al forţei creatoare!

Moartea lui Goya, un mister

Francisco de Goya


Cauza morţii – atac cerebral, după ce a suferit o afecţiune virală stranie sau intoxicaţie gravă cu plumb

Locul de odihnă – înhumat într-un singur sicriu împreună cu rămăşiţele pământeşti ale unui prieten, deşi s-a descoperit un singut craniu; biserica San Antonio de la Florida, Madrid

Pe când Goya avea 46 de ani – şi era un pictor talentat, plin de succes şi absolut convenţional – a suferit chinuri groaznice de pe urma unei boli misterioase, ce era la un pas să-i curme viaţa şi care i-a modificat definitiv personalitatea şi arta – aparent, insuflându-i măreţie.

Tablourile sale fuseseră iscusite, fermecătoare, unele excesiv de pitoreşti. Însă acel Goya ce a reapărut după boală, surd şi parţial orb, era un suflet chinuit cu o nouă perspectivă: lucrările sale erau acum, ca într-un coşmar, pline de disperare, vicioase şi crude – toate fiind prezentate într-o manieră originală şi genială. Boala, a cărei natură i-a făcut pe biografii lui să se contrazică, a marcat sfârşitul pictorului convenţional şi debutul unuia revoluţionar.

Declanşarea bolii sale a fost bruscă, lovind spre sfârşitul anului 1792. Pictorul a fost îngrozit de aspectul bizar al simptomelor: ameţeală, greaţă, dezechilibru, confuzie, halucinaţii, convulsii, semipareză pe partea dreaptă, auz şi vorbire diminuate, un ţiuit permanent în urechi şi, faptul cel mai temut pentru un artist plastic, orbirea parţială.

Continuă citirea →

Explicatia

In carnetele sale, Leonardo da Vinci si-a notat, alaturi de numeroase schite, studii, informatii, si unele anecdote spuse prietenilor. Iata una din ele:

Un pictor care avea niste copii foarte urati, fiind intrebat cum e cu putinta ca el, care a pictat tablouri atat de frumoase, are astfel de copii, a raspus ca:

„Tablourile le-am pictat ziua, in timp ce pe copii i-am facut noaptea!” 🙂

Nicolae Grigorescu – Personalitatea zilei

Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, judeţul Dâmboviţa, d. 21 iulie 1907, Câmpina) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu şi Ştefan Luchian, devenit un simbol pentru tinerele generaţii de artişti care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice şi să aducă la lumină valorile spiritualităţii româneşti.

Nicolae Grigorescu se naşte în satul Pitaru (judeţul Dâmboviţa), fiind al şaselea copil al lui Ion şi al Mariei Grigorescu. În 1845, când îi moare tatăl, familia se mută la Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuşe. După o timpurie ucenicie (1848-1850), în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, execută icoane pentru bisericile din Băicoi şi mănăstirea Căldăruşani.

În 1856 realizează compoziţia istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitorului Barbu Ştirbei, împreună cu o petiţie prin care solicită ajutor financiar pentru studii. În anii 1856-1857 pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira (judeţul Prahova), apoi, până în anul 1861, biserica mănăstirii Agapia. La intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primeşte o bursă pentru a studia la Paris.

În toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris unde intră la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Conştient de propriile-i lacune în formaţia artistică, va studia în primul rând desenul şi compoziţia.

Părăseşte însă curând acest atelier şi, atras de concepţiile artistice ale Şcolii de la Barbizon, se stabileşte în această localitate, desăvârşindu-şi educaţia pictorală prin asimilarea experienţei unor artişti ca Millet, Corot, Gustave Courbet şi Théodore Rousseau. Influenţat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însuşirea unor modalităţi artistice novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura „en plein-air„, ce pregăteşte apropiata afirmare a impresioniştilor.

În cadrul „Expoziţiei Universale” de la Paris (1867), participă cu şapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul Tânără ţigancă, revine de câteva ori în ţară şi, începând din 1870, participă la Expoziţiile artiştilor în viaţă şi la cele organizate de „Societatea Amicilor Bellelor-Arte”. În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia şi la Viena.

În 1877 este convocat să însoţească armata română în calitate de „pictor de front„, realizând la faţa locului în luptele de la Griviţa şi Rahova desene şi schiţe, ce vor sta la baza unor compoziţii.

Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franţa, fie în Bretagne la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în ţară, deschide mai multe expoziţii personale la Ateneul Român între anii 1891 şi 1904.

Din 1890 se stabileşte la Câmpina şi se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârşită variaţie a motivului, pictează potrete de ţărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de ţară şi numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.

Nicolae Grigorescu se stinge din viaţă la 21 iulie 1907 la Câmpina. În atelier, pe şevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, Întoarcerea de la bâlci.

sursa: wikipedia