Arhive etichetă: Ion Creangă

127 de la moartea scriitorului Ion Creangă

ion-creanga-portretAstăzi se împlinesc 127 de la moartea scriitorului Ion Creangă.

Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice „Amintiri din copilărie”.

Ion Creangă a murit la 31 decembrie 1889, la vârsta de 52 de ani. Bolnav de epilepsie şi devastat de moartea bunului său prieten Mihai Eminescu, Creangă şi-a găsit şi el sfârşitul în tutungeria fratelui său Zahie, doar cu câteva ore înainte de trecerea în noul an.

Eminescu, Creangă și Junimea

creanga si eminescuPovestește Artur Gorovei: „Ion Creangă a fost unul dintre prietenii buni ai lui Eminescu; prietenia lor se începuse de prin 1866-67. Pe atunci Creangă, împreună cu alți institutori de la Iași, tipărea „Abecedarul”, pe care-l luase în editură „Societatea pentru învățătura poporului român”.

Venind într-o zi de la tipografie, Creangă s-a abătut pe la Bodnărescu, care îl înlocuia pe Maiorescu la direcția Școlii normale de la Trei-Ierarhi. Acolo l-a întâlnit pe Eminescu. Din una alta, a venit vorba și despre „Junimea”, societate pe care Creangă n-o avea la inimă. El făcea politică și era înscris în „Fracțiunea liberă și independentă”, iar cei de la Junimea, care-l porecleau „Popa Smântână”, îi puneau în socoteală un discurs în care ar fi zis: „În țara asta n-ar fi rău, dacă ar fi bine”.

În colaborare cu alții, Creangă făcuse o „Carte de Cetire”, și-i trebuia aprobarea Ministerului. Ministru de instrucție era Tell, și unul dintre tovarășii lui Creangă, știind că d-l Iacob Negruzzi are trecere la București, l-a rugat să stăruiască pentru aprobare. D-l Negruzzi, îmi spunea Creangă, i-a răspuns că s-ar aproba cartea, dacă n-ar fi numele lui Creangă pe copertă. El a propus să-i scoată numele, dar tovarășii au refuzat și cartea s-a aprobat, după avizul unei comisii.

Toate aceste împrejurări îl făceau pe Creangă – îmi spunea el – să nu fie prietenul Junimii. Totuși, prietenia ce întemeiase cu Eminescu, dragostea lui pentru literatură și admirația pentru Maiorescu i-au îndreptat pașii spre această societate, a cărei lozincă era: „intră cine vrea, rămâne cine poate”. Eminescu și Bodnărescu l-au introdus pe Creangă în Junimea, unde a putut să rămână.

Continuă citirea →

O scrisoare a lui Ion Creangă către Mihai Eminescu

Bădie Mihai,

Ai plecat și mata din Ieşi, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală.

Să deie Dumnezeu să fie mai bine pe acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi; ş-apoi dă, poate nu-s cu inima curată când grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul, în loc să fie cu Dumnezeu.

Dar, iartă și mata, căci o prietinie care ne-a legat așa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur.

Această epistolie ţi-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase… frumoase…

Dar coşcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă…

Continuă citirea →

Eminescu şi Creangă – o mare şi frumoasă prietenie

Dragii mei, poporul român are mulţi scriitori şi poeţi. Ei au scris povestiri şi poezii deosebit de frumoase, citite de oameni mari şi de copii, cu mare plăcere şi bucurie. Voi o să-i citiţi şi-o să-i învăţaţi pe toţi cu drag. Nu-i aşa? Şi citindu-i o să fiţi mai învăţaţi, mai deştepţi, mai plini de simţire. Dar dintre toţi scriitorii care au trăit acum mai bine de un veac, pe doi trebuie să-i cunoasteţi şi să-i iubiţi şi voi, din toată inima, încă de pe acum. Unul se numeşte Ion Creangă, iar celălalt Mihai Eminescu. Şi cred că o să-i ţineţi minte pentru că Ion Creangă a scris o poveste minunată, plină de haz, cu Harap-Alb, cu Gerilă, cu Flămânzilă, cu Păsări-Lăţi-Lungilă; tot el a povestit multe întâmplări pline de năzdrăvănii deosebit de vesele, ori duioase, din vremea copilăriei şi a tinereţii lui. Mihai Eminescu a scris şi el o poveste încântătoare cu Făt-Frumos-din-Lacrimă, dar mai ales a alcătuit poezii neîntrecut de frumoase. Aceşti doi mari scriitori au fost foarte buni prieteni.

Continuă citirea →

Ion Creangă – desen

Ion Creangă – desen

O prietenie adevărată: Eminescu-Creangă

După numirea sa, în 1875, ca revizor şcolar, Mihai Eminescu a întreprins inspecţii şcolare în mai multe zone. Cu acest prilej, Eminescu l-a descoperit pe învăţătorul Ion Creangă. Prietenia între ei s-a legat imediat. Eminescu a trimis ministrului un elogios raport prin care-i aducea la cunoştinţă „opera acestui modest dascăl”. Apoi, tot el îl va lua „mai cu vorba, mai cu forţa”, pe Creangă, la „Junimea”, unde a citit „Soacra cu trei nurori”.

La rândul său, Creangă avea faţă de Eminescu o admiraţie deosebită. Pe un manual de geografie primit în dar de la Eminescu, păstrat cu sfinţenie, Creangă va scrie: „Dăruit mie de d. Mihail Eminescu, eminentul scriitor şi cel mai mare poet al românilor 1878”.

Când Eminescu este destituit din funcţia de revizor, cel care îi sare în ajutor este Creangă, care-l găzduieşte în bojdeuca sa din Ţicău. Amândoi vor petrece toamna şi iarna, Eminescu „cizelându-şi versurile, redeşteptând trecutul şi trezind la viaţă nouă limba veche şi înteleaptă a cronicarilor”. În schimb, Creangă va termina „Moş Nechifor Coţcarul”. S-au despărţit cu greu, dat fiind faptul că Eminescu a fost numit redactor la ziarul „Timpul”. Îndurerat, Creangă îi scrie acolo:

„Bădie Mihai, această epistolă ţi-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună; unde mata uitându-te pe cerul plin de luminăţii, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase. Bădie Mihai, nu pot uita acele nopţi albe, când hoinăream prin Ciric şi Aroneanu…”

Tot prostime

La „Junimea”, unde era poreclit Burduhănosul sau Popa Smântână, întrebat fiind odată ce mai e nou pe la consiliul general al Instrucţiunii publice, unde fusese, Ion Creangă a răspuns anecdotic:

– Cică, într-o duminică, o cucoană şi-a luat fiica şi s-au dus amândouă la biserică. Întorcându-se, după slujbă, acasă, a întâlnit o altă cucoană care a întrebat-o cine mai era la biserică.

De, a răspuns cucoana, eu am fost şi fiică-mea: de-acolo înainte tot prostime.” 🙂