Bunica şi nepotul

anton holbanUn moment emoţionant din viaţa lui Eugen Lovinescu, regăsit în Memoriile sale:

„Cu toată lipsa de legătură cu trenul local, vin de obicei în târgul natal [Fălticeni] cu rapidul; cele două ceasuri de oprire la Dolhasca îmi pregătesc starea sufletească a fiului risipitor întors la un cămin părintesc, fără părinţi. Singur în compartimentul întunecat, îmi rumegam sentimentele întoarcerii în casa mare, neaşteptat de nimeni, cu o strângere de inimă şi cu o presimţire de gol, de pustiu.

– – –

Pe biroul camerei mele pustii găsii deschis un număr vechi al „Revistei Fundaţiilor Regale” cu una din cele mai bune schiţe ale lui Anton Holban [nepotul său de soră]: Bunica se pregăteşte să moară... Artă lipsită de invenţie, de fantezie, de organizare; artă de notaţii mărunte, dar bine alese, pregnante, evocatoare a atmosferii casei familiale, în care maică-mea, bătrânică de optzeci şi cinci de ani, circulă cu puterea unei prezenţe materiale. Ochii îmi căzură peste rândurile din urmă:

Eu ştiu că bunica se teme de moarte cu toate că ceilalţi se prefac că nu pricep sau nu le place să facă astfel de observaţii, căci ar fi obligaţi la consolări anevoioase. Dar eu îi spun bunicii odată când suntem numai noi, buni prieteni – bunica şi nepotul:

– Bunico, sunt bolnav rău. Oricât s-ar părea de ciudată această mărturisire de la tinereţea mea şi oricât nu s-ar vedea, e adevărat. Cei care bănuiesc ceva, cred că e numai o stare de nervi. Am dureri mari, precise şi niciunul din atâţia doctori însemnaţi nu înţelege de ce sufăr. Reţetele şi consultaţiile lor mă costă bani mulţi şi nu-mi sunt de niciun folos. Nu am putinţa unei clipe de nădejde, căci zilnic, la fiece oră, sunt forţat să-mi aduc aminte de tragedia mea. Unul mi-a spus că fac echilibristică cu moartea. Aşa sunt oamenii de nepricepuţi, incapabili să ghicească ceva. De o bucată de vreme nu mai sper nimic. Au trecut destui ani la fel de sumbri, am epuizat şi doctorii şi reţetele. O să se termine totul curând, nu mai am nicio îndoială. Şi de altfel nici eu nu mai pot trăi în felul acesta. M-am deprins puţin cu aceste gânduri şi-mi închipui că nicio hotărâre nu mi-ar fi prea grea. Cu tine odată, oricât de ciudată ar părea tovărăşia, o bătrână şi un tânăr. Amândoi, ca în grădină, bunica şi nepotul prin cer şi nori, mai departe, la bunicul…

La recitirea acestor rânduri, emoţia îmi strânse gâtlejul, emoţie pe care n-o încercasem totuşi la apariţia lor. Fiecare îşi presimte moartea sau numai şi-o închipuie, şi-o evocă în sensul său, cu spaimă sau cu sentimentul unei eliberări; sensul nu capată însă fiorul emotiv decât atunci când presimţirea s-a realizat cu adevărat.

În cadrul familial al casei părăsite brusc şi de bunică şi de nepot, pe balconul, de pe care anul trecut stăteau zilnic de vorbă, ea pregătindu-se să moară, iar el cu presentimentul destinului apropiat, pagina aceasta găseşte în mine ecouri profunde…

Lucrurile s-au desfăşurat după cum prevăzuse. Totul s-a terminat curând – el întâi, şi, după vreo două luni şi ea, bunica, „amândoi, ca în gradină, bunica şi nepotul prin cer şi nori, mai departe, la bunicul…”, a cărui imagine mi se arată în fiecare seară de atâţia ani, cu o rară realitate, străbătând vasta peluză a curţii, până ce, la rândul meu, mă cobor şi eu de pe balcon pentru a o tăia de nenumărate ori cu aceiaşi paşi înceţi, cu aceeaşi spinare încovoiată, cu aceleaşi mâini aduse la spate, aşa cum a facut-o el de când l-am cunoscut.

Moartea bătrânei cădea în ordinea naturii, şi nu era toamnă în care să nu plec fără strângerea de inimă de a n-o mai găsi în vara viitoare; şi moartea tânărului meu nepot se bănuia prin atâtea semne surde ale unei sănătăţi în continuă alarmă –  succesiunea lor rapidă le leagă însă într-un destin comun prevăzut de schiţa scriitorului. Întâi nepotul şi numai după vreo două luni şi bunica şi, printr-o ciudată coincidenţă, urna lui funerară adusă din Bucureşti e îngropată în sicriul ei pentru a fi aşezaţi amândoi în cavou, alături de bunicul…

S-ar părea că există comunicaţii misterioase între oameni pe căi neexplicate încă de ştiinţă. Puţin după moartea lui Holban la Bucureşti, moarte tăinuită bunicăi, lăsând-o singură numai câteva minute, soru-mea o găsi abătută, toropită de o fulgerătoare durere de cap.

Nu mai pot, suspină ea sfârşită. A fost aici un om, care mi-a spus că s-a întâmplat o nenorocire în familia noastră.

– Ce om?

– Acum a ieşit pe uşă. Şi mă mir că nu l-ai întâlnit.

Omul n-avusese pe unde veni. Bătrâna fusese victima unei halucinaţii. Zdrobită, căzu apoi într-un somn adânc.

Scena se repetă la fel la o lună de la moartea nepotului. Acelaşi om misterios i se arătă în vis, vestind-o că-i murise unul din copii. Numai după ce i se adusese probe materiale că trăiesc cu toţii se potolise sau păruse că se potolise. Nu mai pomeni apoi de nenorocirea ce-i izbise familia.

După altă lună se afla ea însăşi în agonie, o agonie de altfel lucidă. Cunoscându-i marea-i dragoste pentru nepot, soru-mea îi propuse:

Ce ai zice, dacă i-aş scrie lui Anton să vină să te vadă?

Bătrâna dădu din cap:

Nu-i scrie… Bucureştii-s departe… Cheltuială mare… Am citit în ziare că s-au scumpit iarăşi trenurile…

După o lungă tăcere, plină de înţelesuri:

Şi de ce să mai vină el? Nu mă duc eu la dânsul peste două-trei zile?

Omul misterios îşi făcuse deci datoria şi-i vestise moartea nepotului. Bătrâna ştiuse probabil de la început că de el fusese vorba: se prefăcuse totuşi că nu ştia nimic, din delicateţe poate pentru durerea mamei nepotului.”


sursa: E. Lovinescu, Aquaforte, Bucureşti, Editura Contemporană, 1941

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: