Arhive etichetă: Eugen Lovinescu

Cine sunt barbarii?

iorga nicolaePovestește Eugen Lovinescu despre Nicolae Iorga:

“La cursurile sale, Nicolae Iorga cerea o liniște deplină; orice șoaptă i se părea un comentariu, orice foșnet de hârtie îl irita; nimeni nu putea intra mai târziu în sală, iar, odată intrat, nimănui nu-i era îngăduit decât să asculte sau să ia note; față de orice alte preocupări, el avea izbucnirea Nazarineanului față de zarafii din templu. Pentru a zugrăvi atmosfera exactă a acestor cursuri, voi povesti o întâmplare ce o rezumă printr-un relief puternic.

În cursul unor lecții asupra barbarilor, pânza uimitoare a cuvântării cădea cântăreț și monoton, când, deschizându-se brusc ușa sălii, intră un om, de o oarecare maturitate, roșcat, cu ochelari groși, pe care, deși nu era un student, profesorul îl primi ca pe un oaspete nepoftit.

Continuă citirea →

Totul se aranjează

victor eftimiuPovestește Eugen Lovinescu despre Victor Eftimiu:

“Întreaga lui personalitate se polariza în jurul axei unui optimism fundamental, ireductibil, ce-l făcea să se încreadă în steaua sa, fără trufie ostentativă, dar netulburat, și nu-l lăsa să fie abătut de nevoia de față. Nimic nu-l îngrijora, nimic nu-l speria. “Totul se aranjează” era vorba lui obișnuită, pe care o aplica la toate situațiile și, într-adevăr, ca prin farmec, îi ieșea în cale împrejurarea fericită ce restabilea o situație compromisă.

Un prieten îmi povestea că, tot în acea epocă îndepărtată a vieții de boemă, s-a întors odată în țară cu domnul Eftimiu de la Paris la Berlin. După ce, din îndemnul lui, s-au oprit mai întâi la Colonia ca să o viziteze, s-au hotărât să rămână și la Berlin două zile.

– Să tragem la un hotel mai mare, insistă el.

Așa au și făcut, lăsându-se serviți în veselă plată de argint; după două zile, Eftimiu propuse să mai rămână o zi; rămaseră; apoi încă o zi… Părându-i-se prelungirea fără obiect și hotărât să plece singur, abia acum află prietenul adevărul: nemaiavând bani de plecare, Eftimiu voia să aștepte la hotel să-i vină “telegrafic”, de la redacția unui ziar de la Arad la care colabora. Ca să-l lase singur, ar fi fost neomenos; ca să aștepte banii ”telegrafic”, nu-și făcea nici o iluzie asupra lor; nu-i mai rămase, așadar, prietenului, cum era și firesc, de altminteri, decât să-și ia asupra-și cheltuielile drumului. Când se văzură instalați în vagon:

Continuă citirea →

Puțin respect !

Iorga-tanarPovestește Eugen Lovinescu:

„Ieșind odată de la un curs, studențimea de la drept evolua gălăgioasă prin fața sălii noastre, cum făcea totdeauna în chip natural; nu așa credea însă și domnul Iorga, care se și repezi la ușă; fără să aibă barba neptunică de azi și nici vreun ascendent deosebit asupra studențimii străine, în larma voioasă a unui tineret scăpat la libertate s-a desprins, astfel, glasul ascuțit al tânărului apostol, ce mi s-a gravat în minte:

Mă aștept de la d-voastră, domnilor, care sunteți niște simpli îngurgitativi de bere, să respectați pe Neculai Iorga, care e un om de muncă!

Continuă citirea →

De ce vorbea singur Maiorescu?

titu maiorescuPovestește Eugen Lovinescu:

„Prin 1904, la un congres de profesori de limbi clasice, însărcinat cu elaborarea unui raport asupra pronunțării limbii latine, m-am prezentat cu un memoriu destul de dezvoltat, în care, pe baze pur științifice, ceream rectificarea ei în școlile noastre după indicațiile cercetărilor filologice. Prezidând congresul, în asistența ministrului Haret, Maiorescu m-a lăsat numai vreun sfert de ceas să-mi expun teoriile, pentru a mă întrerupe apoi, brusc, printr-o scurtă cuvântare, în care, indiferent de temeinicia argumentării științifice, mă combătea aprioric, pe motive de ordin național și pedagogic.

Deși experiența de mai târziu m-a convins că avea dreptate, procedeul mi s-a părut, totuși, inelegant și incompatibil cu un for întrucâtva științific, și i s-a părut, probabil, și lui Haret, deoarece s-a oferit să-mi publice lucrarea pe seama ministerului. Pusă apoi la vot, propunerea lui Maiorescu de a rămâne la vechea pronunțare a fost primită prin aclamație.La apariția cărții mele, am crezut de cuviință să adaug o prefață, în care, povestind faptele petrecute la congres, nu fără vioiciune subliniam incongruitatea sistemului de vot aplicat chestiunilor științifice indiscutabile.

Câteva săptămâni după aceea, un prieten comunicându-mi dorința lui Maiorescu de a mă vedea, trecui pe la dânsul într-o duminică dimineață. Cu afabilitatea lui reliefată de gesturi expresive, ce înghețau totuși, bătrânul mă invită în bibliotecă, oferindu-mi un loc în dreapta lui, în timp ce eu mă așezai, din întâmplare, în stânga.

Continuă citirea →

Să fie liniște !

iorgaProfesorul Nicolae Iorga cerea la cursurile sale – își amintește Eugen Lovinescu – o liniște sepulcrală; orice șoaptă i se părea un comentariu, orice foșnet de hârtie îl irita; nimeni nu putea intra mai târziu în sală, iar, odată intrat, nimănui nu-i era îngăduit decât să asculte sau să ia note; față de orice alte preocupări, el avea izbucnirea Nazarineanului față de zarafii din templu. Pentru a zugrăvi atmosfera exactă a acestor cursuri, E. Lovinescu povestește următoarea întâmplare:

„În cursul unor lecții asupra barbarilor, pânza uimitoare a cuvântării cădea cântăreț și monoton, când, deschizându-se brusc ușa sălii, intră un om, de o oarecare maturitate, roșcat, cu ochelari groși, pe care, deși nu era un student, profesorul îl primi ca pe un oaspete nepoftit. Omul salută și se îndreptă spre bănci. Făcându-i-se loc, își scoase tacticos paltonul, se așeză comod, privi circular și curios prin ochelarii de baga, întinse o foaie de hârtie, ascuți un creion – totul în mișcări încete, fără să observe încordarea din jur.

Privindu-l emoționați, așteptam un dezastru; din însuflețirea vorbei, presimțeam iritarea crescândă a profesorului; și, într-adevăr, intrând în labirintul unei fraze interminabile, pe când dezvolta în volute metodice definiția barbarilor: „barbari sunt cei care … barbari sunt acei care”, – după opt definiții rostite pe un ton tot mai iritat, domnul Iorga culmină printr-o nouă definiție: „barbari sunt acei care,venind la un curs, nu știu păstra cuviința necesară”.

Continuă citirea →

Bunica şi nepotul

anton holbanUn moment emoţionant din viaţa lui Eugen Lovinescu, regăsit în Memoriile sale:

„Cu toată lipsa de legătură cu trenul local, vin de obicei în târgul natal [Fălticeni] cu rapidul; cele două ceasuri de oprire la Dolhasca îmi pregătesc starea sufletească a fiului risipitor întors la un cămin părintesc, fără părinţi. Singur în compartimentul întunecat, îmi rumegam sentimentele întoarcerii în casa mare, neaşteptat de nimeni, cu o strângere de inimă şi cu o presimţire de gol, de pustiu.

– – –

Pe biroul camerei mele pustii găsii deschis un număr vechi al „Revistei Fundaţiilor Regale” cu una din cele mai bune schiţe ale lui Anton Holban [nepotul său de soră]: Bunica se pregăteşte să moară... Artă lipsită de invenţie, de fantezie, de organizare; artă de notaţii mărunte, dar bine alese, pregnante, evocatoare a atmosferii casei familiale, în care maică-mea, bătrânică de optzeci şi cinci de ani, circulă cu puterea unei prezenţe materiale. Ochii îmi căzură peste rândurile din urmă:

Eu ştiu că bunica se teme de moarte cu toate că ceilalţi se prefac că nu pricep sau nu le place să facă astfel de observaţii, căci ar fi obligaţi la consolări anevoioase. Dar eu îi spun bunicii odată când suntem numai noi, buni prieteni – bunica şi nepotul:

– Bunico, sunt bolnav rău. Oricât s-ar părea de ciudată această mărturisire de la tinereţea mea şi oricât nu s-ar vedea, e adevărat. Cei care bănuiesc ceva, cred că e numai o stare de nervi. Am dureri mari, precise şi niciunul din atâţia doctori însemnaţi nu înţelege de ce sufăr. Reţetele şi consultaţiile lor mă costă bani mulţi şi nu-mi sunt de niciun folos. Nu am putinţa unei clipe de nădejde, căci zilnic, la fiece oră, sunt forţat să-mi aduc aminte de tragedia mea. Unul mi-a spus că fac echilibristică cu moartea. Aşa sunt oamenii de nepricepuţi, incapabili să ghicească ceva. De o bucată de vreme nu mai sper nimic. Au trecut destui ani la fel de sumbri, am epuizat şi doctorii şi reţetele. O să se termine totul curând, nu mai am nicio îndoială. Şi de altfel nici eu nu mai pot trăi în felul acesta. M-am deprins puţin cu aceste gânduri şi-mi închipui că nicio hotărâre nu mi-ar fi prea grea. Cu tine odată, oricât de ciudată ar părea tovărăşia, o bătrână şi un tânăr. Amândoi, ca în grădină, bunica şi nepotul prin cer şi nori, mai departe, la bunicul…

Continuă citirea →

Cât e de singur omul sărac

sarac

Povesteşte Victor Eftimiu: „La Bucureşti, în adolescenţă, am dus ani grei de privaţiuni, dar, nu ştiu cum, în ultimul moment se găsea, dacă nu o invitaţie la masă, măcar un corn, un colţ de pâine. În definitiv, cele cinci parale cât costau cornul sau sfertul de pâine nu erau mare lucru. Numai când am ajuns la Paris mi-am dat seama cât e de singur omul sărac, ce mare e voluptatea egoismului în care se scaldă ceilalţi şi cât de puţin crede sătulul flămândului.

Continuă citirea →

Eşecul în a ajunge universitar al lui Eugen Lovinescu

Eugen Lovinescu

Cum de la sine se înţelege, doar o infimă parte din toţi aceia care au dorit şi au sperat în mod evident să ajungă profesori universitari au şi reuşit acest lucru. Din diverse motive mulţi, foarte mulţi au eşuat. Surprinzător a fost eşecul în a ajunge universitar al uneia din marile personalităţi ale culturii române, Eugen Lovinescu (1881-1943).

Absolvent al Universităţii din Bucureşti, cu un stagiu de specializare şi de doctorat la Paris, în anii formării intelectuale Lovinescu a manifestat certe simpatii pentru magiştrii lui români ai epocii, precum Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga. Era un personaj cu o puternică independenţă, dar parcă şi diferit de mediul în care aspira la o carieră intelectuală de calitate. Ca student şi proaspăt absolvent al facultăţii, Lovinescu vedea în Iorga pe idolul generaţiei sale, chiar dacă acesta din urmă, în ianuarie 1904, îi respinge un text de impresii de călătorie în Grecia, înmânat pentru a fi publicat în „Sămănătorul”, pe motiv de a fi prea „savant” pentru revista sa. Chiar şi mai apoi, în 13 martie 1906, când în urma conferinţei lui Iorga la sala „Eintracht” a avut loc o manifestaţie violentă contra „străinismului”, un grup în frunte cu E. Lovinescu îl va felicita pe Iorga, „împărtăşind sentimentele d-voastre patriotice”.

Era tendinţa firească a tânărului Lovinescu de a se ataşa unui protector, dar care nu a putut fi nicicum Nicolae Iorga. Treptat, mai totul îi va despărţi pe cei doi – inegali ca vârstă şi putere socială, ca formule şi forme de manifestare publică, Iorga mai tupeist  şi plin de sine, chiar foarte arogant şi extrem de orgolios, fostul lui student mai raţional  şi bine organizat, dar mai ales cu măsură în diversele lui modalităţi de expresie etc –, îndeosebi în chestiuni de ideologie şi gusturi estetice, ca să nu mai vorbim de conduită. Astfel, N. Iorga a devenit curând „pontificele trivialităţii  şi al insultei în literatura română”, beneficiind din partea criticului Eugen Lovinescu de pertinente, reci şi insensibile portretizări.

Continuă citirea →

Intelectualii şi practica incinerării

foc

Intuind sfârşitul, Garabet Ibrăileanu a rugat pe cei din familie ca după moarte corpul să nu-i fie expus, să nu se organizeze funeralii cu discursuri, depuneri de flori etc. Corpul să-i fie grabnic învelit în giulgiuri multe, închis apoi în sicriu şi incinerat, asemenea vechiului său prieten Paul Zarifopol, mort doi ani mai devreme [Acesta murise la 1 mai 1934, la numai 59 ani, fiind incinerat pe 3 mai]. Iar aceste ultime dorinţe i-au şi fost respectate, imediat după deces fiind depus la capela spitalului în care s-a stins, iar după alte douăzeci şi patru de ore desfăşurându-se ceremonia incinerării la crematoriul Cenuşa din Bucureşti.

Continuă citirea →