Arhive etichetă: amintiri

Cărțile, cele mai frumoase amintiri

isabel allendePovestește scriitoarea Isabel Allende:

„Copilăria mea n-a fost veselă, dar a fost interesantă. Nu mă plictiseam grație cărților unchiului Pablo, care pe atunci era încă holtei și locuia cu noi. Era un cititor incorigibil, cărțile se îngrămădeau pe jos, pline de praf și pânze de păianjen. Fura din librării și de la prieteni, fără mustrări de conștiință: era de părere că orice material tipărit, în afară de al lui, era patrimoniu al omenirii. 🙂

Continuă citirea →

Anunțuri

Epidemia de amintiri

isabel allendePovestește scriitoarea Isabel Allende: „Nu prea am antrenament pentru meditaţie, dar în ultimele săptămâni mam surprins gândindumă la trecutul meu cu o frecvenţă explicabilă doar ca un semn de senilitate prematură. Epidemia asta de amintiri au declanşato două întâmplări recente.

Prima a fost o constatare a nepotului meu Alejandro, care ma surprins în timp cemi studiam în oglindă harta ridurilor şi mia spus plin de compasiune: „Nuţi face probleme, babo, o să mai trăieşti cel puţin trei ani.” Am hotărât atunci că era cazul să mai arunc o privire asupra vieţii mele, pentru a stabili ce să fac în aceşti trei ani care miau fost acordaţi cu atâta generozitate. 🙂

Continuă citirea →

Amintiri despre Eminescu

mihai eminescu portretePovestește Caragiale: „Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară „formă nouă limba veche și-nțeleaptă”, pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.

De felul lui mândru, ei fugea de onoruri, știindu-le câte concesiuni costă. Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie și de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puținii prietini, foarte puțini, pe cari-i avea și-n judecata și sinceritatea cărora credea — darmite pe ale acelei mulțimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vâră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos și cari nu se sfiesc a se fuduli à tout propos cu un prieteșug ce nu le-a fost nicicând acordat! Laudele acelora îi inspirau d-a dreptul „dezgust”.

Continuă citirea →

Nicio grijă, e Cazaban !

iepuriPovesteşte Şerban Cioculescu: „Scriitorul Alexandru Cazaban era un împătimit vânător. Răuvoitorii îl tachinau, cum că n-ar fi un bun ţintaş. Am să vă povestesc o vorbă care circula pe seama lui.

Cică o pereche de iepuri făceau dragoste pe o porumbişte. La un moment dat, iepuroaica percepe zgomot de paşi şi dă alarma, dar partenerul o linişteşte:

Nicio grijă, e Cazaban !” 🙂

Continuă citirea →

Cum şi-a dat seama Lovinescu că este bătrân şi bolnav

lovinescu eugenPovesteşte Şerban Cioculescu: „Lovinescu era bolnav şi nu-şi dădea seama. Bărbatul robust pierea, zi de zi, văzând cu ochii, fără să simtă nicio durere. Într-o zi, mi-a spus:

– Ştii, don Cioculescu, că sunt bătrân şi bolnav?

– D-voastră, maestre? Arătaţi cât se poate de bine, răspunsei, cu o pioasă minciună.

– Nu e aşa. Dar până astăzi n-am bănuit nimic. La prânz, după vizita mea obişnuită la librăria „Cioflec”, simţindu-mă cam obosit, am luat de la Universitate tramvaiul 14 să mă duc acasă. Şi cum înaintam în vagonul care era plin, am auzit o voce mustrătoare, în spatele meu:

– Tinere, nu ţi-e ruşine să stai jos, când domnul e bătrân şi bolnav?

Tânărul mi-a dat locul, iar eu, ajuns acasă, m-am uitat în oglindă şi am recunoscut că este aşa:

– Sunt bătrân şi bolnav, don Cioculescu.”

Continuă citirea →

Cărţile şi kilogramele

lovinescuUna din marile mâhniri ale lui E. Lovinescu a fost povestită de dânsul cu indignare în vol. III al Memoriilor. Îşi luase, în rate, un concediu de sănătate care a totalizat un an, ca să-şi onoreze nişte contracte. Comisia medicală supremă de la Ministerul Învăţământului l-a chemat să-l examineze. Un doctor, care nu era în curent cu literatura, i-a cerut să se dezbrace. Maestrul a replicat:

Sunt E. Lovinescu.

Doctorul a repetat:

Dezbrăcaţi-vă, să vă cântărim. Sunteţi cam gras. Câte kilograme?

– Mai puţine decât numărul cărţilor mele! răspunse cel jignit.

Continuă citirea →

Eminescu, Creangă și Junimea

creanga si eminescuPovestește Artur Gorovei: „Ion Creangă a fost unul dintre prietenii buni ai lui Eminescu; prietenia lor se începuse de prin 1866-67. Pe atunci Creangă, împreună cu alți institutori de la Iași, tipărea „Abecedarul”, pe care-l luase în editură „Societatea pentru învățătura poporului român”.

Venind într-o zi de la tipografie, Creangă s-a abătut pe la Bodnărescu, care îl înlocuia pe Maiorescu la direcția Școlii normale de la Trei-Ierarhi. Acolo l-a întâlnit pe Eminescu. Din una alta, a venit vorba și despre „Junimea”, societate pe care Creangă n-o avea la inimă. El făcea politică și era înscris în „Fracțiunea liberă și independentă”, iar cei de la Junimea, care-l porecleau „Popa Smântână”, îi puneau în socoteală un discurs în care ar fi zis: „În țara asta n-ar fi rău, dacă ar fi bine”.

În colaborare cu alții, Creangă făcuse o „Carte de Cetire”, și-i trebuia aprobarea Ministerului. Ministru de instrucție era Tell, și unul dintre tovarășii lui Creangă, știind că d-l Iacob Negruzzi are trecere la București, l-a rugat să stăruiască pentru aprobare. D-l Negruzzi, îmi spunea Creangă, i-a răspuns că s-ar aproba cartea, dacă n-ar fi numele lui Creangă pe copertă. El a propus să-i scoată numele, dar tovarășii au refuzat și cartea s-a aprobat, după avizul unei comisii.

Toate aceste împrejurări îl făceau pe Creangă – îmi spunea el – să nu fie prietenul Junimii. Totuși, prietenia ce întemeiase cu Eminescu, dragostea lui pentru literatură și admirația pentru Maiorescu i-au îndreptat pașii spre această societate, a cărei lozincă era: „intră cine vrea, rămâne cine poate”. Eminescu și Bodnărescu l-au introdus pe Creangă în Junimea, unde a putut să rămână.

Continuă citirea →

Amintirile lui Paul Verlaine despre mama sa

mama si copil

„… Eram rău ca un drac când mi se permiteau prea multe pozne. Biata mama îndura atâtea din pricina asta, încât, atunci când năzdrăvăniile mele depăşeau orice limită, marea-i bunătate n-o mai putea opri totuşi să nu-şi iasă din fire şi să nu treacă în extrema cealaltă. Mai târziu, mult mai târziu, când mă mai mărisem – la ce bun? – , când mai îmbătrânisem – pentru ce? – era obişnuit ca ea, învinsă în cele din urmă de adolescenţa mea tumultoasă, să-mi zică în timpul disputelor, sub forma unor ameninţări în care ştia prea bine că nu cred:

„Ai să vezi tu, de atâtea câte-mi faci,  într-o zi am să mă tot duc şi niciodată n-ai să mai afli unde sunt.”

Continuă citirea →

Istoria relaţiilor dintre Dostoievski şi Turgheniev

Dostoievski si Turgheniev

Istoria relaţiilor dintre Dostoievski şi Turgheniev este destul de complicată şi vizează câteva aspecte importante.

În primul rând, este vorba de atitudinea uneori dureros paradoxală a lui Turgheniev faţă de câţiva dintre cei mai mari scriitori ruşi, în speţă Tolstoi şi Dostoievski. Turgheniev le-a elogiat talentul când a fost vorba de opera lor în ansamblu, dar a avut nu o dată o atitudine mai curând ostilă decât negativă când a fost vorba de lucrări concrete (Crimă şi pedeapsă, Anna Karenina). Şi totuşi Turgheniev a fost cel care a contribuit enorm la propagarea în Occident a literaturii ruse.

În al doilea rând, este vorba de un moment ideologic: Turgheniev a fost „occidentalist“ (deci, adept al europenizării procesului evolutiv al Rusiei), pe când Dostoievski a fost „slavofil“ (deci, adept al autohtonizării procesului evolutiv al Rusiei). La Baden-Baden conflictul ideologic a dus la ruperea relaţiilor dintre cei doi scriitori.

Continuă citirea →

Dostoievski gelos

Feodor Dostoievski

Povesteşte Anna Grigorievna, soţia lui Feodor Mihailovici Dostoievski:

„Ieşirile mele în lume erau umbrite de crize de gelozie, absolut neaşteptate şi nefondate, ale lui Feodor Mihailovici, care mă punea uneori în situaţii ridicole. Voi relata unul din cazuri.

La una din seratele literare, Feodor Mihailovici şi cu mine am întârziat puţin şi i-am găsit pe ceilalţi participanţi la serată adunaţi acolo. La venirea noastră toată lumea l-a salutat cu simpatie pe Feodor Mihailovici, iar bărbaţii mi-au sărutat mâna. Obiceiul acesta de salon (sărutatul mâinii) probabil că a produs o impresie proastă asupra lui Feodor Mihailovici. El a răspuns cu răceală la salut şi s-a retras. Am înţeles într-o clipă despre ce este vorba. După ce am schimbat câteva fraze cu cei de faţă, m-am aşezat lângă soţul meu ca să-i risipesc orice bănuială. Dar n-am reuşit s-o fac: la două, trei întrebări puse de mine Feodor Mihailovici nu mi-a răspuns, apoi m-a privit „fioros“ şi mi-a spus:

Continuă citirea →

Dostoievski uituc

Dostoievski

Povesteşte Anna Grigorievna, soţia lui Feodor Mihailovici Dostoievski:

„Lipsa de memorie a lui Feodor Mihailovici pentru numele cele mai obişnuite şi cele mai apropiate îl punea uneori în situaţii jenante. Ţin minte că odată soţul meu s-a dus la consulatul nostru din Dresda, ca să certifice iscălitura mea pe nu ştiu ce împuternicire. Văzând pe fereastră că Feodor Mihailovici se întoarce grăbit, m-am dus în întâmpinarea lui. El intră iritat şi mă întrebă:

Cum te cheamă, Ania? Care e, de fapt, numele tău de familie?

– Dostoievskaia, îi răspunsei eu uimită. 🙂

Ştiu că Dostoievskaia, dar care e numele tău de fată? M-au întrebat la consulat, dar eu  am uitat şi acum trebuie să mă duc acolo pentru a doua oară. Cred că funcţionarii au râs de mine că am uitat cum o cheamă pe nevastă-mea. Te rog să-mi scrii numele tău pe cartea ta de vizită, că altfel am să-l uit pe drum.

Cazuri din acestea nu erau rare în viaţa lui Feodor Mihailovici şi, din păcate, i-au adus mulţi duşmani.”

sursa: Anna Dostoievskaia, Amintiri, Traducere şi note de Leonida Teodorescu, Editura Univers, p.332

Amintiri despre Paul Goma

Adrian Marino si Paul Goma

Povesteşte Adrian Marino: “Interesant şi instructiv, în toate sensurile cuvântului, este şi rămâne pentru mine „cazul” Paul Goma. Meritele sale ideologico-politice sunt indiscutabile. De valoare istorică. El este rezistentul anticomunist „arhetipic”. Cel mai important şi astfel va rămâne în istoria rezistenţei române. În acelaşi timp, cu o înclinaţie nativă spre egocentrism, narcisism şi megalomanie galopantă. Momentul de vârf – aş spune simbolic – a fost… candidatura sa de avangardă (incontestabil sinceră şi de bună-credinţă din punctul său de vedere) la preşedinţia României, după 1989. Lipsa de simţ a realităţilor şi proporţiilor era, a fost şi a rămas însă, din nefericire, totală. Radicalismul său etic, politic şi civic, intransigenţa sa combativă, într-o ţară de eterni „adaptabili”, mi-l făceau totuşi simpatic, deşi enormităţile şi extravaganţele sale au luat destul de repede forme maladive.

Dar pornirea îi era curată şi bine intenţionată. P. G. poate nu va şti niciodată, în ciuda enormelor sale gafe, erori şi nedreptăţi flagrante, că avea în mine un „suporter” secret, chiar dacă de la mare distanţă. O convingere ce trebuia să mi-o argumentez mereu (în conştiinţă), în ciuda tuturor gesturilor impulsive ale lui P. G. El îşi polua, cu o rară inconştienţă, imaginea pe care ar fi trebuit să şi-o cultive, să şi-o impună şi să şi-o respecte altfel.

Continuă citirea →

Amintiri despre Ion Negoiţescu

Adrian Marino si Ion Negoitescu

Povesteşte Adrian Marino: „Relaţiile mele cu „diaspora” culturală şi literară românească n-au fost foarte numeroase, dar, cele mai multe, profund negative. Relaţii pline de insulte, nedreptăţi şi agresivităţi. Oricât aş dori să dau vina, în primul rând, pe „sistem” sau pe „contextul politic”, hotărâtoare era, în toate situaţiile, proasta calitate umană şi, mai ales, „româneasc㔠a partenerilor mei.

Din fericire, exilul românesc avea şi alte figuri, unele adevărate personalităţi, mult mai interesante. Îmi amintesc de ele cu o deosebită plăcere şi aş începe, în primul rând, cu „”Nego””, Ion Negoiţescu. A fost, pentru mine cel puţin, întâlnirea cea mai memorabilă. Ea începuse, într-un fel, în ţară, deşi absurda competiţie „”călinescieni”/„lovinescieni” -” – critic literar vorbind – –ne despărţea. Două scene, totuşi, pentru a începe această evocare.

Prima s-a petrecut la Cluj, unde ne-am cunoscut şi înţeles, dincolo de toate prejudecăţile curente. L. îşi aminteşte foarte bine cum, într-o noapte târziu, Nego ne-a telefonat, dintr-o nevoie spontană de solidaritate şi prietenie. Era disperat c㠄”iubitul”” său l-a părăsit. A băut o jumătate de litru de ţuică, apoi şi-a revenit. Un mare intelectual, fin şi delicat, căzut pe mâna unei lichele abjecte, din cauza căreia Nego suferea într-adevăr.

Continuă citirea →

Amintiri despre Dimitrie Anghel

Dimitrie Anghel

Povesteşte Victor Eftimiu: “Iată-l şi pe Anghel în lumea amintirilor, şi nu alături de Iosif şi de Chendi, or de Gârleanu, ci printre fantomele lui Oscar Wilde, Verlaine şi Jean Moréas. Printre ei îl văd. Anghel a fost mai mult ca oricând Anghel în zilele când Cartierul Latin îşi trăia cei din urmă ani, când Oscar Wilde rătăcea, detronat şi sărac, printre săracii din jurul şcoalei de Arte frumoase, când Verlaine îşi purta piciorul reumatizat prin cârciumile şi spitalele Parisului, ori îşi tocea nodurosul ciomag pe uliţele strâmte de pe muntele Sfintei Genoveva, şi când Jean Moreas, care începea să fie consacrat, îşi exercita paradoxala vervă elenică, prin cafenelele celebre.

Vremea aceia, mai mult ca oricare alta, îi plăcea lui Anghel să şi-o amintească. Era tânăr atunci şi bogat, urzea cele dintâi vise, împletea cele dintâî versuri. Seria strofe inspirate, fără să ştie că e poet şi fără să-şi închipuie, că, mai târziu, va fi nevoit să scrie ca să trăiască. Douăzeci de ani trecuseră de atunci, dar amintirea aceasta era mai vie în sufletul său decât aceşti din urmă ani, care, au început frumos, cu o prietenie literară, cu succese literare şi au continuat apoi cu o dragoste vinovată, chinuitoare, apoi cu dezastre, apoi cu monotonie, alterată cu mizerii cotidiane de toate felurile, din toate părţile, ca să culmineze tot printr-un dezastru, de data aceasta final.

Continuă citirea →

Amintiri despre Alexandru Vlahuţă

Alexandru Vlahuta

Povesteşte Victor Eftimiu: „După Caragiale, după Delavrancea şi Coşbuc, iată-l şi pe Vlahuţă plecat de pe această vale a plângerilor şi a trandafirilor. Căci dacă pentru cei mulţi pământul este o vale a plângerii, pentru el era şi o înflorire de roze. Avea trandafiri în suflet şi lumina cu ei şi-i risipea ca o cascadă blândă, ca o revărsare bogată, de-a lungul patriarhalelor cerdacuri din pânzele lui Grigorescu. Aşa l-am cunoscut eu pe Vlahuţă prin 1910, când locuia în palatul funcţionarilor publici de la şosea.

Şi această amintire nu vreau s-o şterg din suflet, căci e plină de seninătate. În odăile luminoase şi primitoare, înduioşate de surâsul blând al doamnei Vlahuţă, maestrul trecea liniştit printre oaspeţii săi, cu gesturi lente şi armonioase, cu lumini de bunătate în privirea pătrunzătoare. Era un colţ de pace şi de poezie casa lui Vlahuţă. De la ferestrele înguste, din balconul împodobit cu muşcate se vedeau, jos, copacii şoselei Kisselef, iar departe, orizontul albastru. Şi toate încăperile erau pline de lumina liniştită a depărtărilor. O mare dragoste de viaţă, adânc înţeleasă şi trăită calm se desprindea din toată făptura lui Vlahuţă. Nimic brutal, nimic zgomotos, nimic disarmonic. Omul acesta avea ceva dintr-o altă epocă. Era potolit în gesturi şi vorba lui era domoală, plină, totuşi de o sonoritate catifelată. O energie care nu îmbrăca niciodată forme violente, dar pe care o ghiceai în ochii sumbri, sub fruntea chinuită de gânduri, sub povara părului bogat şi negru. Ştia să rămână poet în mijlocul înfrigurării contemporane şi să trăiască pentru ei şi ai lui, cu lumea lui de visuri, cărora le dădea o aşa de mare intensitate, încât deveneau realizări.

Continuă citirea →