Arhive etichetă: inchisoare

Viața lui Tudor Arghezi (II) De la închisoare la academie

tudor argheziIon I. C. Brătianu, sfătuit de I. Pillat, îi încredinţează conducerea unei reviste care trebuia să contribuie la unificarea spirituală a neamului. În „Cugetul românesc” (1922-1924), alături de N. Iorga, Lucian Blaga, G. Bacovia, Camil Petrescu, V. Voiculescu, N. Crainic, Urmuz ş.a., Arghezi este prezent cu Duhovnicească, Întoarcere în ţărână, Psalmistul singuratic, cronici, pamfletul Cum se scrie româneşte, vizând stilul romancierului Liviu Rebreanu, şi „Literatura nouă”, în care apără, contradictoriu, de loviturile lui N. Iorga, curentul de primenire din poezie.

„Naţiunea”, „foaia intelectualităţii”, apărută în 1923 din iniţiativa lui I. G. Duca, este scrisă aproape în întregime de Arghezi. El rămăsese adeptul modelului cultural german şi biciuia haosul social de după război. Apar aici Belşug, Amintirile ierodiaconului Iosif. Varietatea publicisticii sale (în „Viaţa românească”, „Rampa”, „Făclia”, „Gândirea”, „Contimporanul”, „Clipa”, „Clopotul”, „Lumea”, „Integral”, „Ţara noastră”, „Adevărul literar şi artistic”, „Sinteza”, „Viaţa literară”, „Ramuri” ş.a.), neaderenţa la vreun program, agresivitatea polemicilor, forma lor artistică fac din Arghezi un gazetar fără egal.

Continuă citirea →

Sisi – Legendă şi adevăr. (III) O împărăteasă în închisoare

Elisabeta (Sisi), imparateasa Austriei

O femeie nefericită

Festivităţile au trecut, reîncepe viaţa cotidiană: tânărul soţ nu are aproape nici o clipă liberă pentru soţia sa. Sisi este aproape singură, este confruntată mereu cu severa etichetă de la curte, care nu permite nici spontaneitate şi nici frumosul. Sisi simte şi dispreţul nobilimii austriece, deoarece nu provine din rândul ei, ci este un fel de „rudă săracă din Bavaria“. Zestrea ei a fost considerată insuficientă şi nu este privit cu ochi buni nici accentul ei bavarez. Numai soacra cea rea este conformă cu povestea. Ea veghează cu ochi de Argus, aşteaptă cea mai mică stângăcie pentru a replica: „Vezi, ţi-am spus eu că aşa o să fie“.

Viaţa la curte este searbădă şi plină de formalităţi. Sisi uită să râdă şi îşi pierde naturaleţea. Din ce în ce mai des se simte rău, o maladie pe care psihologii o numesc astăzi atacuri panicarde – teamă, stări de leşin, ameţeli. Elisabeta a Austriei a devenit o femeie nefericită. Portretele şi fotografiile înfăţişează o împărăteasă cu un zâmbet forţat, palidă. Ochii ei par mici, privirea este dispreţuitoare: Sisi a devenit împărăteasă fără voia ei. Poeziile scrise de ea şi depuse într-o arhivă elveţiană, sub cheie, publicate de curând, sunt expresia tristei ei experienţe.

„M-am trezit într-o închisoare /Mâinile mele sunt încătuşate. Năzuinţa devine tot mai puternică – /O libertate de care am fost privată! /M-am trezit dintr-un vis/Care mi-a prins sufletul /Şi blestem acest schimb /Prin care te-am pierdut, pe tine, libertate“.

Continuă citirea →

Oscar Wilde şi homosexualitatea (ultima parte)

oscar wilde si alfred douglas bosieAnul 1891 a fost pentru Oscar Wilde foarte favorabil, pentru că acum a apărut şi a cunoscut un succes răsunător romanul său Portretul lui Dorian Gray şi tot acum a făcut cunoştinţă cu Lordul Alfred Douglas, un tânăr şi entuziast admirator al său, care pretindea că ar fi citit Dorian Gray de nouă ori. Wilde a fost fermecat de frumuseţea lordului de douăzeci şi unu de ani. Până în primăvara anului următor, 1892, cei doi ajunseseră amanţi, iar Wilde i se confesa lui Ross, într-o scrisoare plină de subtexte erotice: „Bosie [porecla lui Douglas] a insistat să ne oprim aici ca să mâncăm nişte sandvişuri. Este aşa un narcis – atât de alb şi de auriu… Parcă ar fi un hiacint, cum stă întins pe canapea, iar eu îl divinizez.”

Douglas era fermecător, strălucitor, nepăsător şi, dacă este să-l credem pe parodistul Max Beerbohm, „vizibil nebun (ca toată familia lui, cred eu)”. Wilde era îndrăgostit peste măsură.

Pasiunea lor nu s-a vrut niciodată monogamă. Douglas i-a oferit iubitului său favorurile unor tineri care puteau fi cumpăraţi cu câteva lire şi cu promisiunea unei mese – practică pe care Wilde a numit-o mai târziu „ospăţ cu pantere”. Se înţelege că era un obicei mai mult decât riscant, pentru că postura asumată de Wilde era vulnerabilă, deci expusă şantajului. Unul dintre acei băieţi de ocazie, Albert Wood, a reuşit să pună mâna pe câteva scrisori ale lui Wilde către Douglas, iar Wilde a fost obligat să plătească pentru a-i fi înapoiate.

Continuă citirea →

Închisoarea de la pension

profesor

Povesteşte Al. Tzigara Samurcaş: “Feeria vieţii libere a luat sfârşit când a trebuit să apuc drumul şcolii. La internatul Schewitz,  un pedagog ne conduse în clasa cuvenită; o sală încăpătoare, cu tavan jos, prost luminată şi cu zăbrele de fier la ferestre. Impresia de închisoare ce de la început îmi făcu urmărindu-mă, m-am hotărât să evadez cât de curând […]

Nevoia însă mă sili să mă obişnuiesc cu noua viaţă de cazarmă: sculare la 6 dimineaţa, spălare pe înghesuială la chiuveta fără apă curentă, căutarea încălţămintelor în mormanul de ghete aruncate toate la un loc; descinderea în clasa rău aerisită, luminată cu lămpi de ulei şi încălzită cu sobe de tuci. Aşa-zisele ore de meditaţie, în care mai mult se somnola, durau până la servirea cafelei cu lapte însoţită de o bună pituşcă rumenită. La dejun şi seara tot coltucul de pâine braşovenească, un amestec cu cartofi, servea de bază, căci mâncările din cauza mirosului de seu erau, uneori, respingătoare. După mese aveam recreaţii, care pe vreme bună erau plăcute în curte, altfel ne întorceam în aceleaşi săli rău mirositoare care de-abia le părăsisem.

Timpul dintre mese era consacrat cursurilor, dându-se precădere limbei franceze, care într-adevăr se învăţa mai bine ca în orice altă şcoală din ţară. Şi în timpul recreaţiilor vorbirea în franţuzeşte era obligatorie, recalcitranţii fiind pedepsiţi. Rolul profesorilor părea, de altfel, a fi mai mult să pedepsească pe cel cu lecţiile nepregătite, decât să-i lămurească asupra conţinutului unor cărţi destul de rudimentare.

Continuă citirea →

Bastilia – Scurtă istorie

Bastilia

Bastilia – Fortăreaţă medievală din Paris, care a devenit un simbol al despotismului. În sec. XVII-XVIII, a fost folosită ca închisoare de stat şi ca loc de detenţie a persoanelor importante. Pe 14 iulie 1789, la începutul Revoluţiei Franceze, mulţimea înarmată din Paris a cucerit fortăreaţa şi a eliberat prizonierii, o acţiune dramatică ce a ajuns să simbolizeze sfârşitul epocii ancien régime. Bastilia a fost demolată de guvernul revoluţionar din 1880. Ziua cuceririi Bastiliei (14 iulie) a devenit Ziua naţională a Franţei.

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol.2, Bucureşti, Editura Litera, 2010, pag. 130

Yedikule – temniţa groazei

Yedikule… Temniţa celor şapte turnuri… Fortăreaţa transformată în închisoare de stat.

Bastilia, Turnul Londrei, Închisoarea Plumburilor din Veneţia, Spielberg, sinistra puşcărie a Imperiului Austriac, fortăreaţa Piotr şi Pavel sunt lăcaşuri de odihnă în comparaţie cu Yedikule.

Continuă citirea →

Evadarea din închisoare a liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej

Evadarea din închisoare a liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, în august 1944 — mărturia lui Ion Gheorghe Maurer [unul dintre principalii oameni politici ai regimului Dej; prim-ministru al României între 1961–1974.]

Aşa a fost plănuită evadarea. De la plan şi până la înfăptuirea lui au fost nişte modificări, datorate unor întâmplări neprevăzute. Legătura mea în această acţiune era un agent de stradă — un poliţist, deci — care era şeful unui depozit de haine militare ce se afla într-o circumscripţie din Târgu-Jiu. Eu nu puteam însă, în aşteptarea evadării, să stau la Târgu-Jiu, pentru că era un oraş mic, unde-aş fi fost uşor de depistat. Aşa că stăteam în Craiova. Când am discutat cu conducerea de partid despre evadarea lui Dej, pentru ca planul să aibă reuşită deplină, le-am cerut o maşină bună. Cu ea plănuiam să-l iau pe Dej şi în cea mai mare viteză să ajungem la Bucureşti.

Continuă citirea →

La câţi ani de închisoare a fost condamnat Hitler după tentativa de puci din anul 1923 de la Munchen?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: La câţi ani de închisoare a fost condamnat Hitler după tentativa de puci din anul 1923 de la Munchen?

Răspuns: 5 ani

Fantomele din Turnul Londrei

Una dintre cele mai populare atracții turistice din Londra, dacă nu cea mai populară, este Turnul Londrei. Turnul, denumit și Her Majesty’s Royal Palace and Fortress, a fost construit în anul 1078 de către William Cuceritorul. Iniţial palat, turnul este mai cunoscut în zilele noastre ca fiind închisoare, dar și locul bântuit de fantome ”în vârstă” de sute de ani.

 1. Thomas A. Becket


Prima fantomă semnalată în Turnul Londrei a fost cea a lui Thomas Becket. Astfel, în timpul unei reconstrucţii a unei părți a turnului, se pare că Thomas a fost nemulţumit de construcţie şi legenda spune că fantoma  zgâlțâia peretele cu o cruce, determinându-l astfel să se năruie. Peretele curții interioare a fost construit de către Henric al III-lea, nepotul celui care a fost responsabil de moartea lui Thomas Becket. Pentru ca fantoma să-și găsească liniștea, Henric a construit o capelă în Turn şi i-a dat numele în onoarea lui Becket. De atunci, fantoma lui Becket nu s-a mai ivit.

2. Doi prinți

În anul 1483, se pare că doi prinți, Edward al V-lea, în vârstă de 12 ani, şi Richard, Duce de York, în vârstă de 10 ani, au fost ucişi. Câțiva ani mai târziu, paznicii au afirmat că în timp ce își făceau rondul prin turn, au văzut două siluete micuțe în cămăși de noapte, care lunecau pe trepte, dispărând apoi în partea de jos a scărilor. Când au fost observate mai târziu, ele se țineau de mână și se balansau de-a lungul meterezelor. În acea vreme, gardienii nu au știut ale cui ar fi putut fi fantomele, dar în anul 1674, lucrătorii au descoperit într-o ladă rămășițele a doi prinți. Amândoi au avut parte apoi de o înmormântare princiară

 3. Fantomele Regelui Henric al VIII-lea

Toată lumea cunoaște povestea lui Anne Boleyn, una dintre soțiile lui Henric al VIII-lea. Acesta își dorea un moștenitor, iar după 9 luni, când a aflat că bebelușul s-a născut mort, a acuzat-o de infidelitate, iar regina a fost decapitată în 1536.

Fantoma sa încă bântuie turnul, în special în locul în care a avut loc execuția. Unii au afirmat că au văzut fantoma reginei conducând o procesiune de fantome pe culoarele Chapel Royal of St Peter ad Vincula, iar uneori a fost zărită plutind deasupra locului său de veci din capelă. Adeseori a fost văzută fără cap, cunoscută fiind ca regina care și-a pierdut capul deoarece nu a putut să ofere un moștenitor.

Contesa de Salisbury, în vârstă de 70 de ani, a fost executată tot de către regele Henry al VIII, dar din motive politice. Cu toate acestea, nu a fost ucisă prin decapitare ca și Anne Boleyn. Contesa nu a vrut să își pună capul pe butuc pentru a fi omorâtă ca un trădător, deoarece nu se considera așa. În momentul în care călăul s-a îndreptat către ea cu toporul, contesa a fugit, dar călăul a urmărit-o. În cele din urmă, călăul a prins-o și a ciopârțit-o. Fantoma ei poate fi zărită și astăzi, iar cine o vede poate observa că se repetă actul asasinării, pentru că o umbră de topor apare în locul în care ea a fost ucisă.

Catherine Howard a fost cea de-a cincea soţie a regelui Henric al VIII-lea, cu care s-a căsătorit la scurt timp după anularea căsătoriei sale cu Anne de Cleeves. După doi ani de la căsătorie, noua regină a fost condamnată la moarte de către Henric pentru adulter, deoarece adulterul era considerat trădare. Deși în momentul decapitării Catherine era calmă, cu o zi înainte a fost văzută alergând pe holuri implorând milă. După ce a fost decapitată, din ziua următoare, fantoma sa a început să fie zărită fugind pe holurile turnului și strigând după ajutor.

 4. Fantome de animale

Pentru un timp, Turnul Londrei a adăpostit menajeria regală. Printre animale se numărau lei, ursi, păsări, maimuţe, leoparzi și chiar un elefant, iar după ce au murit, unele dintre ele au rămas în turn. Potrivit un raport, într-o noapte din luna ianuarie a anului 1815, un paznic își făcea rodul când a văzut un urs în dreptul unei uși. Ursul s-a repezit la el, iar paznicul l-a străpuns cu baioneta; în acel moment, ursul a dispărut. După câteva ore, paznicul a fost găsit leșinat, iar puțin mai târziu a și murit, mulți fiind de părere că decesul ar fi survenit datorită a ceea ce ar fi văzut.

 5. Turnul de Sare

Turnul de Sare reprezintă partea cea mai bântuită a Turnului Londrei și mulţi oameni simt că ceea ce se află în turn este ceva foarte înfricoşător. Turnul de sare este o parte foarte veche a turnului şi se spune că în această zonă câini nu vor să intre, aceștia simțind că aici există ceva cu care nu vor să se întâlnească. Unul dintre Gardienii Yeoman, ce reprezintă un simbol al turnului, chiar şi în ziua de astăzi, a afirmat că a fost gâtuit de ceva ce nu era acolo. Din acel moment, Gardienii Yeoman nu au mai intrat în această parte a turnului după apusul soarelui.

O altă legendă povestește despre un soldat care a făcut de gardă în anul 1864; atunci acesta a văzut o persoană pe care a aamenințat-o că o omoară dacă nu părăsește imediat zona. Deoarece persoana respectivă nu vroia să se îndepărteze, paznicul a străpuns-o cu baioneta, exact cum a procedat și paznicul cu ursul, iar aceasta imediat a dispărut. Bărbatul a fost găsit inconştient la postul său şi a fost trimis la Curtea Marțială, sub acuzația de a-și fi neglijat postul.

 6. Turnul Alb

Cea mai veche zonă a palatului este Turnul Alb, iar acolo este reședința Doamnei în Alb. Se pare ca White Lady este o apariție ce se prezintă câteodată acelora care vizitează turnul. Se povestește cum că o dată ea ar fi făcut cu mâna de la o fereastră unor copii care se aflau în clădirea de vis-a-vis. Iar la intrarea în capela Sf. Ioan se simte un miros de parfum ieftin care de multe ori a provocat vărsături celor ce vizitau zona, din cauza mirosului greu.

În galeria unde este expus setul de armuri ale lui Henric al VIII-lea, paznicii au raportat o senzație de greutate ca și cum ar fi apăsați și striviți, senzație care se pierdea doar după ce părăseau sala. Un alt  paznic a povestit că a avut o dată senzația unei glugi puse peste cap și a simtit cum este sugrumat. Când a reușit în cele din urmă să scape, a văzut că nimeni altcineva nu se afla în sală, dar el avea pe gât urme de degete, ceea ce dovedea clar că fusese victima unui atac.

sursa: aliceboboc.wordpress.com

Bastilia – Între legendă şi adevăr

Se ştie că ziua căderii Bastiliei, 14 iulie 1789, este considerată ca fiind începutul revoluţiei franceze şi că ea semnifică triumful ideii de libertate, egalitate şi fraternitate; se consideră, de asemenea, că atacul împotriva acestui bastion s-a produs cu intenţia de a dărâma un simbol al Vechiului regim.

În realitate, deplasarea mulţimii pariziene către fortăreaţa Bastilia, în condiţiile tensiunilor din iulie 1789, s-a datorat faptului că acolo se găseau 250 de butoaie cu praf de puşcă necesare pentru înarmarea revoluţionarilor. În atacul împotriva Bastiliei au murit 83 de revoluţionari, trei gardieni, iar guvernatorului acestei fortăreţe i s-a tăiat capul, purtat ulterior în batjocură pe străzile Parisului. Două zile mai târziu, începea dărâmarea Bastiliei, care avea să se încheie până la sfârşitul anului.

Că Bastilia nu mai era de mult o închisoare politică a Vechiului Regim, o dovedeşte faptul că acolo se mai aflau, la 14 iulie 1789, şapte condamnaţi: „doi nebuni, patru falsificatori şi un depravat”.

Imaginea exagerată, de loc în care erau încarceraţi şi torturaţi prizonierii regelui, şi dimensiunea eroică a căderii Bastiliei, au fost create, încă din timpul revoluţiei, de o masivă şi eficientă propagandă revoluţionară.

*****

sursa: Aurel Neculai, Istorii regăsite, Ed. Andrew, Focşani, 2009