Patima gloriei (II) Schitul din Grădina plantelor

copilCând mă gândii apoi la dureroasele întâmplări din timpul zilei, îmi dădui seama cât de greu e să practici în familie sfinţenia, înţelesei de ce sfinţii Antoniu şi Ieronim au plecat în deşert, printre lei; şi hotărâi să mă retrag, începând de a doua zi, într-un schit. Alesei, pentru a mă ascunde de lume, labirintul din Grădina Plantelor. Acolo voiam să trăiesc în meditaţie, îmbrăcat asemenea sfântului Pavel Ermitul, într-o haină din foi de palmier. Gândeam: „Se vor găsi în grădina asta destule rădăcini pentru hrana mea. Se va găsi o cabană în vârful unui munte. Acolo voi fi în mijlocul tuturor animalelor de pe pământ; leul care a săpat cu ghearele mormântul sfintei Maria Egipteana va veni, fără îndoială, să mă caute şi pe mine, pentru a-şi face datoria de îngropăciune faţă de un pustnic din împrejurimi. Şi poate că îngerii, intonând imnuri, mă vor ridica cu ei în văzduh.”

Hotărârea mea vă va părea mai puţin ciudată, când veţi afla că, de mult timp, Grădina Plantelor era pentru mine un loc sfânt, destul de asemănător cu paradisul terestru, pe care-l vedeam înfăţişat în Biblia mea cea veche, cu poze. Bona mă ducea deseori acolo şi, de fiecare dată, încercam sentimentul unei sfinte bucurii. Cerul însuşi mi se părea mai spiritualizat şi mai pur decât aiurea şi, în norii care pluteau deasupra coliviei papagalilor, peste cuşca tigrului, peste groapa ursului şi deasupra casei elefantului, vedeam parcă, nu prea desluşit, pe Dumnezeu-Tatăl, cu barba albă şi în haina albastră, cu braţul pregătit să mă binecuvânteze împreună cu antilopa şi gazela, iepurele şi turturica; şi, pe când stăteam sub cedrul din Liban, vedeam pogorând deasupra capului meu, printre ramuri, razele pe care Părintele etern le lăsa să-i scape printre degete. Animalele, care îmi mâncau din mână, privindu-mă cu blândeţe, îmi aduceau aminte de cele spuse de mama despre Adam şi zilele nevinovăţiei dintâi. Făpturile Creatorului adunate aci, ca altădată în casa plutitoare a patriarhului, se răsfrângeau în ochii mei, împodobite toate de farmecul pe care i le dădeau anii copilăriei.

Şi nimic nu-mi putea terfeli Paradisul meu. Nu mă supăra că se vedeau acolo bone, militari şi vânzători de suc de lemn dulce. Dimpotrivă, mă simţeam fericit lângă cei smeriţi şi cei mici, eu, care eram cel mai mic dintre toţi. Totul îmi părea limpede, binevoitor şi bun, pentru că reduceam totul, cu o nevinovăţie deplină, la idealurile mele de copil. Am adormit cu hotărârea de a mă duce să trăiesc în mijlocul acestei grădini, pentru a dobândi merite care să mă facă deopotrivă cu sfinţii, a căror înflorită istorie mi-o reaminteau.

A doua zi dimineaţă, hotărârea mea era încă fermă. O făcui cunoscută şi mamei. Ea izbucni în râs.

— Cine ţi-a dat ideea să te faci sihastru în labirintul din Grădina Plantelor? mă întrebă ea râzând, în timp ce-mi pieptăna părul.

— Vreau să fiu celebru, răspunsei, şi să pun pe cărţile mele de vizită: Sihastru şi sfânt din calendar, după cum tata pune pe ale lui: Laureat al Academiei de medicină şi secretar al Societăţii de antropologie.

La această lovitură neaşteptată, mama lăsă să-i cadă pieptenele, pe care mi-l trecuse prin păr.

— Pierre, strigă ea, Pierre, ce nebunie şi ce păcat! Sunt tare nenorocită! Băieţelul meu şi-a pierdut minţile la o vârstă când alţii încă n-o au.

Apoi, întorcându-se spre tata:

— L-ai auzit, dragule; la şapte ani vrea să fie celebru!

— Scumpa mea, răspunse tata, ai să vezi că la douăzeci de ani va fi dezgustat de glorie.

— Dea Domnul! spuse mama. Nu-mi plac vanitoşii.

Dumnezeu a dat şi tatăl meu nu s-a înşelat. Ca şi regele din Yvetot, trăiesc foarte bine fără glorie şi n-am nici cea mai slabă dorinţă să gravez numele lui Pierre Noziere în memoria oamenilor.

Totuşi, când mă plimb acum prin Grădina Plantelor împreună cu cortegiul meu de amintiri îndepărtate, amarnic de trist şi de părăsit, mă cuprinde o dorinţă de neînţeles să povestesc unor prieteni necunoscuţi cum visam odinioară să trăiesc aici ca un anahoret, ca şi cum visul acesta copilăresc ar putea, strecurat printre gândurile altora, să stârnească un zâmbet dulce.

Prima parte AICI

2 responses

  1. splendida poveste… pe multi, probabil, ne-au incercat astfel de vise in copilarie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: