Viața lui Tudor Arghezi (II) De la închisoare la academie

tudor argheziIon I. C. Brătianu, sfătuit de I. Pillat, îi încredinţează conducerea unei reviste care trebuia să contribuie la unificarea spirituală a neamului. În „Cugetul românesc” (1922-1924), alături de N. Iorga, Lucian Blaga, G. Bacovia, Camil Petrescu, V. Voiculescu, N. Crainic, Urmuz ş.a., Arghezi este prezent cu Duhovnicească, Întoarcere în ţărână, Psalmistul singuratic, cronici, pamfletul Cum se scrie româneşte, vizând stilul romancierului Liviu Rebreanu, şi „Literatura nouă”, în care apără, contradictoriu, de loviturile lui N. Iorga, curentul de primenire din poezie.

„Naţiunea”, „foaia intelectualităţii”, apărută în 1923 din iniţiativa lui I. G. Duca, este scrisă aproape în întregime de Arghezi. El rămăsese adeptul modelului cultural german şi biciuia haosul social de după război. Apar aici Belşug, Amintirile ierodiaconului Iosif. Varietatea publicisticii sale (în „Viaţa românească”, „Rampa”, „Făclia”, „Gândirea”, „Contimporanul”, „Clipa”, „Clopotul”, „Lumea”, „Integral”, „Ţara noastră”, „Adevărul literar şi artistic”, „Sinteza”, „Viaţa literară”, „Ramuri” ş.a.), neaderenţa la vreun program, agresivitatea polemicilor, forma lor artistică fac din Arghezi un gazetar fără egal.

Poetul, în schimb, era parţial cunoscut, cu precădere în rândurile boemei intelectuale. El nu are nicio carte. Dureros îndoit de sine şi orgolios, văzând în poezie o experienţă intimă, aproape o taină, aştepta urmărind „perfecţionarea izolată a individualităţii”; mitul lui era o unică, exclusivă, scriere. La 47 de ani, scoate Cuvinte potrivite (1927). Volumul, în intenţie reprezentativ, e o selecţie care va marca temele sale. Cele o sută de poeme, inegale, dar izbitoare prin originalitate, au împărţit critica între adeziune şi admiraţie (E. Lovinescu, F. Aderca, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu, Vladimir Streinu) şi contestarea totală (G. Bogdan-Duică, Ion Barbu).

Arghezi îşi continuă drumul într-o carieră literară fără precedent: cea mai mare parte a operei sale abia după 1927 va ieşi la lumină. Lansează Bilete de papagal (1928-1929,1930, 1937-1938, 1944-1945). „Minusculă” ca format, „Bilete de papagal” a fost o foarte bună revistă de literatură, deschisă tinerilor (Eugen Ionescu, M. Blecher, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu ş.a.). Contribuţia lui Arghezi este masivă: poeme, tablete, diatribe împotriva lui M. Dragomirescu, N. Crainic, N. Iorga (la intervenţia acestuia, poliţia interzice în 1938 „Bilete de papagal”).

Scriitorul, ajuns la o rodnică împlinire creatoare, încredinţează tiparului aproape an de an câte o carte, experimentează alte formule în lirică, dă romane (deşi era adversarul prozei lungi, îmbâcsite), într-un fel de efervescenţă a reînnoirii şi descoperirii de sine: Icoane de lemn. Din amintirile ierodiaconului Iosif (1929), Poarta neagră (1930), Flori de mucigai şi Cartea cu jucării (1931), Tablete din Ţara de Kuty (1933), Ochii Maicii Domnului (1934). Primeşte Premiul Naţional pentru poezie (1934, ex aequo cu G. Bacovia), în pofida faptului că Istoria literaturii contemporane a lui N. Iorga îl prezintă drept o emblemă a artei decadente şi pornografice.

Retras în casa familiei, ridicată la Mărţişor între 1929 şi 1933, „ca un schit”, cu grădină şi stupi în livadă, lângă copiii Domnica (Mitzura) şi Iosif (Baruţu), Arghezi face să apară Cărticică de seară (1935), Cimitirul Buna-Vestire (1936), o ediţie definitivă la Versuri (1936; îmbogăţită în 1940 şi 1943), Ce-ai cu mine, vântule? (1937), Hore (1939), Lina (1942).

N. Georgescu, din cercul lui N. Iorga, îl atacă în mai multe articole, reunite în volumul Literatura de scandal (1938), încercându-se aducerea lui în faţa justiţiei. Se constituie, pentru a-l susţine, Gruparea criticilor literari români.

Arghezi publică în „Dreptatea”, „Ramuri”, „Adam”, „Cuvântul”, „Mişcarea”, „Dimineaţa”, „Săptămâna C.F.R.”, „Progresul social”, „Viaţa”, „Vremea”, „Realitatea ilustrată”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Revista română”, „Informaţia zilei”, „Torţa”, „Jurnalul de dimineaţă” ş.a.

Este închis trei luni (1943) pentru pamfletul Baroane, care lovea, abia voalat, în Manfred von Killinger, reprezentantul lui Hitler în Bucureşti.

Distins, din nou, cu Premiul Naţional pentru poezie în 1945, tipăreşte volumele Bilete de papagal şi Manual de morală practică, în 1946, şi colaborează susţinut la „Adevărul” (1946-1947) cu Tablete; unele, ostile noului regim, pun în evidenţă criza culturii. Volumul Una sută una poeme, din 1947, este retras din librării. Eseul Artă şi libertate (despre Apostolul Pavel), oferit revistei „Agora”, se pierde.

Împotriva lui Arghezi se desfăşoară o campanie de denigrare în „Scânteia”, susţinută de Miron Radu Paraschivescu (1947) şi de Sorin Toma, cu seria de articole Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei (1948). Baruţu este privat de libertate, Arghezi e alungat din presă. Tăcerea în jurul numelui poetului va dura până în 1954. Face faţă dificultăţilor materiale traducând din literaturile rusă (în colaborare) şi franceză: I. A. Kuprin, Moloh (1951), I. A. Krâlov, Fabule (1952), M. E. Saltîkov-Scedrin, Povestiri (1952), N. V. Gogol, Suflete moarte (1954), Anatole France, În floarea vieţii (1953), La Fontaine, Fabule (1954).

Anul 1955 aduce semnele acceptării scriitorului de către oficialităţi. Publică Pagini din trecut şi 1907 – Peizaje în 1955, Cântare omului în 1956, Din drum… în 1957. Devine membru al Academiei Republicii Populare Române, e decorat cu Ordinul Muncii clasa I (1955). Face parte din delegaţia care preia de la Moscova o parte din tezaurul ţării (1956; Un vast univers, discursul său la Kremlin, neagă resentimente mai vechi şi mai sincere). Laureat al Premiului de Stat în 1957, va fi sărbătorit ca poet naţional în 1960. Apar Lume veche, lume nouă (1958), Versuri (1959, 1960), Tablete de cronicar (1960), Frunze (1961), Cu bastonul prin Bucureşti (1961), Răzleţe (1965). Din 1962 începe editarea integrală a operei sale, proiectată în 61 de volume. Universitatea din Viena îi acordă Premiul Herder în 1965. Este ales membru al Academiei Sârbe de Ştiinţe şi Litere. Colaborează la „Contemporanul”, „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „Scrisul bănăţean”, „Argeş”. Plachetele Poeme noi (1963), Cadenţe (1964), Silabe (1965), Ritmuri (1966), Noaptea (1967) cuprind inedite, unele venind din alte etape de creaţie.

La un an după moartea soţiei sale, poetul se stinge şi este înmormântat, după dorinţă, în grădina casei lor, la Mărţişor.

Prima parte AICI


sursa: Dicţionarul general al literaturii române, vol. I, (A-B), 2004, Editura Univers Enciclopedic, pag. 230-231

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: