Arhive etichetă: Anatole France

Cum a murit Anatole France

france anatoleFrance (Anatole Francois Thibault, zis Anatole) – scriitor francez

Data morţii : 12 octombrie 1924 (la 80 de ani)

Cauza : angină

Locul : La Bechellerie, la Saint-Cyr-sur-Loire (Franţa)

Înhumat : cimitirul din Neuilly (Franţa)

 Bătrânul scriitor se stingea încet-încet, fără a suferi de o boală anume. „Deja nu mai sunt pe lumea asta, îi scria în iunie 1923 prietenului său Kahn. Şi sunt cât se poate de sigur că alta n-am să mai cunosc.”

În august 1924, o angină i-a dat gata organismul măcinat de arterioscleroză. Agonia i-a fost lungă şi solitară, căci Anatole France nu voia martori la decrepitudinea lui; moţăia mai tot timpul, dar avea şi momente de luciditate: „Aşa e deci moartea!…” „Mult mai durează să mori!” Prea mult, după părerea lui, de vreme ce i-a cerut doctorului său să-i grăbească sfârşitul. Refuzul îl făcu să murmure în barbă: „Încă o prejudecată!”

Continuă citirea →

Anunțuri

O faptă uimitoare

copil tataPovestește Anatole France o întâmplare din copilăria sa:

„Într-o dimineaţă, naşul meu, domnul Danquin, veni să prânzească la noi. Ziua era luminoasă. Vrăbiile piuiau pe acoperişuri. Deodată m-a apucat o poftă nebună de-a săvârşi o faptă uimitoare şi, pe cât se poate, minunată, care să curme monotonia lucrurilor.

Socotind că voi descoperi ceva la bucătărie, am pătruns acolo şi am găsit-o pustie, mirosind frumos, iar focul ardea. Când să dea la masă, Melanie, după neclintitul ei obicei, se dusese să caute la băcan sau la fructărie vreo iarbă, vreo sămânţă, vreo mirodenie uitată.

Pe plită, un ostropel de iepure cânta în cratiţă. La vederea aceasta, o inspiraţie năprasnică puse stăpânire pe mintea mea. Ca să-i dau ascultare, am luat ostropelul de pe foc şi m-am dus să-l ascund în dulapul cu mături. Operaţia a fost îndeplinită cu bine, numai că m-am ales cu patru degete de la mâna dreaptă, cu cotul stâng şi cu amândoi genunchii arşi, cu faţa opărită, şorţul, ciorapii şi pantofii stricaţi, iar sosul se vărsă pe trei sferturi pe lespezile de piatră împreună cu multe bucăţele de slănină şi de ceapă.

Continuă citirea →

Inteligenţa câinelui său se dezvolta mai repede decât a fiului

caineDiscreția l-a făcut pe Anatole France să evite mărturisirea directă și să-și împrumute amintirile unui personaj, Pierre Noziere. În cartea „Micul Pierre”ironistul France s-a manifestat savuros în retrăirea propriului său trecut.

„La naşterea mea, împrejurarea care mi s-a părut cea mai deosebită este că Puck, numit apoi Caire, veni pe lume în acelaşi timp cu mine, în odaia de alături, pe un covor vechi. De soi prost, Finette, maică-sa, era foarte deşteaptă.

Continuă citirea →

Da, domnule…

anatole franceDiscreția l-a făcut pe Anatole France să evite mărturisirea directă și să-și împrumute amintirile unui personaj, Pierre Noziere. În Cartea prietenului meu, ironistul France s-a manifestat savuros în retrăirea propriului său trecut.

„Da, domnule…”

„Fusesem un copil foarte inteligent, dar la vreo şaptesprezece ani devenii cam năuc. Eram atât de timid, că nu puteam nici să salut, nici să mă aşez pe scaun, când mai era cineva de faţă, fără ca sudoarea să-mi inunde fruntea. În faţa femeilor mă apuca un fel de spaimă.

 Printre prietenele mamei mele se afla una lângă care m-aş fi simţit deosebit de bine şi cu care aş fi dorit să vorbesc cât mai mult. Era văduva unui pianist care murise tânăr şi celebru, Adolphe Gance. Se numea Alice. Niciodată nu i-am văzut bine nici părul, nici ochii, nici dinţii. Cum să vezi bine ceea ce pluteşte, străluceşte, scânteiază, te ameţeşte! Dar mi se părea mai frumoasă decât visul şi de un farmec supranatural.

Într-o seară, pe când tata primea musafiri, doamna Gance intră în salon cu un aer blajin, care-mi dădu puţin curaj. O urmăream cu privirea; mi se părea că am surprins în ochii ei frumoşi o expresie de tristeţe; mă tulbura. Cineva o rugă să cânte la pian. Cânta o nocturnă de Chopin; n-am auzit niciodată ceva mai frumos. Mi se părea că simt chiar degetele Alicei, degetele ei lungi şi albe, de pe care îşi scosese adineauri inelele, cum îmi ating urechile cu mângâieri divine.

Continuă citirea →

Patima gloriei (I) Cum să devii sfânt?

ingerDiscreția l-a făcut pe Anatole France să evite mărturisirea directă și să-și împrumute amintirile unui personaj, Pierre Noziere. În Cartea prietenului meu, ironistul France s-a manifestat savuros în retrăirea propriului său trecut. Iată un exemplu:

„Încă nu știam să citesc, mai purtam pantaloni încheiați la spate, plângeam când bona îmi ștergea nasul, dar eram mistuit de patima gloriei. Acesta este adevărul: la vârsta cea mai fragedă nutream dorința să mă deosebesc cât mai curând de ceilalți și să dăinui în memoria oamenilor.

În acest scop căutam mijloacele cele mai potrivite, în timp ce-mi desfășuram soldații de plumb pe masa din sufragerie. Dacă aș fi putut, aș fi pornit să-mi cuceresc nemurirea pe câmpul de bătaie și aș fi devenit și eu asemănător cu unul dintre acei generali pe care îi țineam în mânuțele mele și căruia îi hărăzeam victoria armelor pe o mușama. Dar nu mi-era dat, parcă, să am calul meu, uniformă, un regiment și dușmani, lucruri fără de care  nu există glorie militară. De aceea m-am gândit să mă fac sfânt. Asta cere mai puține pregătiri pompoase și aduce după sine mult mai multe laude.

Continuă citirea →