Arhive etichetă: Eminescu

Personalitatea lui Eminescu

Grigore_GeorgiuÎn activitatea sa publicistică, de o dimensiune fără egal în epocă, Mihai Eminescu s-a dovedit un gânditor profund, cu un orizont cultural impresionant, ce nu poate fi comparat, după opinia lui Mircea Eliade, decât cu orizontul intelectual al lui Hasdeu. În sistemul său de gândire, Eminescu utilizează cunoştinţe solide de economie politică, sociologie, politologie, filosofia culturii, lingvistică şi ştiinţele naturii.

Pentru a reconstitui personalitatea şi gândirea lui Eminescu, de multe ori deformate în decursul unui veac de cercetări aplicate şi de interpretări divergente asupra operei sale, este oportun să recurgem la imaginea pe care i-o construieşte Maiorescu, cel care îl cunoştea ca nimeni altul. Astfel, încercând să definească personalitatea lui Eminescu, criticul care l-a impus reţine ca element caracteristic tocmai capacitatea sa intelectuală deosebită, forţa, modernitatea şi amplitudinea gândirii sale, numindu-l „rege al cugetării“, care şi-a trăit viaţa aspirând să cunoască întregul patrimoniu al culturii umane.

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa…., încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale, ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână“. [T. Maiorescu, Eminescu şi poeziile lui, în volumul De la T. Maiorescu la G. Călinescu, vol. I, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971, p. 55]

Continuă citirea →

Amintiri despre Eminescu

mihai eminescu portretePovestește Caragiale: „Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară „formă nouă limba veche și-nțeleaptă”, pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.

De felul lui mândru, ei fugea de onoruri, știindu-le câte concesiuni costă. Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie și de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puținii prietini, foarte puțini, pe cari-i avea și-n judecata și sinceritatea cărora credea — darmite pe ale acelei mulțimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vâră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos și cari nu se sfiesc a se fuduli à tout propos cu un prieteșug ce nu le-a fost nicicând acordat! Laudele acelora îi inspirau d-a dreptul „dezgust”.

Continuă citirea →

În Nirvana (II) – „Am fost de multe ori confidentul lui Eminescu”

Caragiale_EminescuPovestește Caragiale cum l-a cunoscut pe Eminescu: „Mai în urmă, l-am întâlnit tot aici pe Eminescu, cu un frate al lui, ofițer. Plecau amândoi în străinătate — el la Viena, celălalt la Berlin. Militarul era frate mai mare; tot așa de frumos, de blând și de ciudat — o izbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în câteva luni a speriat Academia militară cu talentele-i și a dat un examen care l-a făcut pe mareșalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărât să-l ia pe lângă dânsul. Ca să-și încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă și, fără să lase măcar o vorbă, s-a împușcat.

Peste mai multă vreme, când am vorbit cu Eminescu de trista împrejurare a militarului, el mi-a răspuns râzând:

Continuă citirea →

Eminescu, Creangă și Junimea

creanga si eminescuPovestește Artur Gorovei: „Ion Creangă a fost unul dintre prietenii buni ai lui Eminescu; prietenia lor se începuse de prin 1866-67. Pe atunci Creangă, împreună cu alți institutori de la Iași, tipărea „Abecedarul”, pe care-l luase în editură „Societatea pentru învățătura poporului român”.

Venind într-o zi de la tipografie, Creangă s-a abătut pe la Bodnărescu, care îl înlocuia pe Maiorescu la direcția Școlii normale de la Trei-Ierarhi. Acolo l-a întâlnit pe Eminescu. Din una alta, a venit vorba și despre „Junimea”, societate pe care Creangă n-o avea la inimă. El făcea politică și era înscris în „Fracțiunea liberă și independentă”, iar cei de la Junimea, care-l porecleau „Popa Smântână”, îi puneau în socoteală un discurs în care ar fi zis: „În țara asta n-ar fi rău, dacă ar fi bine”.

În colaborare cu alții, Creangă făcuse o „Carte de Cetire”, și-i trebuia aprobarea Ministerului. Ministru de instrucție era Tell, și unul dintre tovarășii lui Creangă, știind că d-l Iacob Negruzzi are trecere la București, l-a rugat să stăruiască pentru aprobare. D-l Negruzzi, îmi spunea Creangă, i-a răspuns că s-ar aproba cartea, dacă n-ar fi numele lui Creangă pe copertă. El a propus să-i scoată numele, dar tovarășii au refuzat și cartea s-a aprobat, după avizul unei comisii.

Toate aceste împrejurări îl făceau pe Creangă – îmi spunea el – să nu fie prietenul Junimii. Totuși, prietenia ce întemeiase cu Eminescu, dragostea lui pentru literatură și admirația pentru Maiorescu i-au îndreptat pașii spre această societate, a cărei lozincă era: „intră cine vrea, rămâne cine poate”. Eminescu și Bodnărescu l-au introdus pe Creangă în Junimea, unde a putut să rămână.

Continuă citirea →

Aş fi vrut să-l cunosc pe Eminescu

Mihai Eminescu

Aş fi vrut să-l cunosc pe Eminescu. Am impresia că l-aş fi adorat pentru caracterul său ales, pentru înaltele-i aspiraţii, pentru sufletul său frumos. Din câte mi-au povestit contemporanii săi, mai ales Al. Vlahuţă, reiese că nefericitul poet era un om senin, grav, demn, discret, respectuos pentru înaintaşi, cuviincios; avea cultul prieteniei, al iubirii, o permanentă dorinţă de a se ridica spiritualiceşte pe măsură ce fiziceşte se degrada. De altfel, întreaga sa operă este a unuia care a crezut, care a satirizat, dar n-a zeflemisit, care a tins spre elevaţie şi nobleţe, spre îndreptarea societăţii, spre ridicarea neamului său.

sursa: Victor Eftimiu, Portrete şi amintiri, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965, pag.184

Un incident penibil în lumea literară

Povesteşte Constantin Bacalbaşa: “Un incident foarte penibil în lumea literară, toţi intelectualii sunt foarte mâhniţi, unii foarte indignaţi.

O nenorocire s-a întâmplat, marele poet Eminescu a înnebunit. Toată lumea, prieteni şi duşmani, deplâng această catastrofă.

Numai un rival în literatură, poetul Alexandru Macedonski, face excepţie. În revista Literatorul pe care o conduce, el scrie următoarele versuri:

Continuă citirea →

Dulce şi drăgălaşă amică…

Dulcea mea amică,

Adormind seara cu gândul la tine şi deşteptându-mă dimineaţa tot cu el, aş putea să-ţi scriu toată ziua fără ca să obosesc, dacă cititul nu te-ar obosi pe tine.

Nu ştiu de ce orice lucru, chiar acelea cari n-au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine. Ce ai tu a-mpărţi cu teii, cu florile şi frunzele de tei? Poate unde eşti aşa de dulce ca mirosul florilor acestora.

Continuă citirea →

Despre părinţii lui Eminescu

Gheorghe Eminovici era un om de modă veche. Înalt, voinic mai mult decât gras, „munte de om”, de-o putere herculeană, trup sănătos, minte sănătoasă, el ne priveşte din fotografie cu un cap masiv, acoperit cu păr trainic şi învăluit în barba castanie, tunsă cu foarfecele, spre împăcarea tradiţiei cu civilizaţia, cu nas prădalnic şi ochi albaştri-verzui care trec, dispreţuitori, dincolo de lucruri, cu falca de jos, uşor obstinată şi plină de sine. Înfăţişarea trădează pe omul de muncă, răsbătător şi cu voinţa de avere, în acel stadiu de înaltă linişte a omului care şi-a agonisit totul prin sine şi, fără slăbiciuni, e oricând gata s-o ia de la început. (George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu)

Continuă citirea →

Despre debutul literar al lui Eminescu

Mihai Eminescu a cunoscut încă din perioada şcolarităţii un debut hotărâtor pentru destinul său literar. Se pare că între elevul cernăuţean şi patriotul cărturar Iosif Vulcan, directorul revistei Familia din Pesta s-a stabilit din prima clipă una din acele rare şi fericite afinităţi, de bun augur pentru literatura română.

„Mi-aduc şi acum aminte – scrie Vulcan – cum într-o dimineaţă de februarie primii o scrisoare din Bucovina, în care un tânăr – după cum scria – de 16 ani îmi trimetea nişte încercări literare. Era tânărul Mihai Eminovici. Armonia versurilor şi figurile-i plastice, considerând starea noastră literară de atunci şi îndeosebi etatea tânără a autorului, mă surprinseră şi deschisei cu plăcere coloanele mele acestui nou talent şi poet cu viitor. În entuziasmul meu, grăbii să prezint în numărul cel mai aproape publicului cetitor pe Eminescu, cu umătoarea notă redacţională: «Deschidem cu bucurie coloanele foii noastre acestui june numai de l6 ani, care cu primele sale încercări poetice ne-a surprins plăcut…“ „Nota de debutant“ apărea în numărul din 25 februarie/9 martie 1866, împreună cu poezia ,,De-aş avea“».

Continuă citirea →

Dar să cunoşti pre Eminescu…

O scrisoare a lui Slavici către Negruzzi în care vorbeşte despre Eminescu oferă detalii definitorii pentru caracterul original şi profund al poetului, dar şi al lui Slavici după doi ani de despărţire de Eminescu. Poetul apare într-o lumină de maestru inegalabil. Alineatul care începe cu „Dar să cunoşti pre Eminescu…“ este memorabil: natura a făcut o excepţie, aşezând un geniu într-un muritor chinuit. E ciudat cum biografii poetului n-au reţinut acest pasaj unic. „A fi ori a nu fi” e în Mortua est!, poezia anului 1871, tipărită când amândoi prietenii erau studenţi la Viena.

Continuă citirea →

Eminescu şi Creangă – o mare şi frumoasă prietenie

Dragii mei, poporul român are mulţi scriitori şi poeţi. Ei au scris povestiri şi poezii deosebit de frumoase, citite de oameni mari şi de copii, cu mare plăcere şi bucurie. Voi o să-i citiţi şi-o să-i învăţaţi pe toţi cu drag. Nu-i aşa? Şi citindu-i o să fiţi mai învăţaţi, mai deştepţi, mai plini de simţire. Dar dintre toţi scriitorii care au trăit acum mai bine de un veac, pe doi trebuie să-i cunoasteţi şi să-i iubiţi şi voi, din toată inima, încă de pe acum. Unul se numeşte Ion Creangă, iar celălalt Mihai Eminescu. Şi cred că o să-i ţineţi minte pentru că Ion Creangă a scris o poveste minunată, plină de haz, cu Harap-Alb, cu Gerilă, cu Flămânzilă, cu Păsări-Lăţi-Lungilă; tot el a povestit multe întâmplări pline de năzdrăvănii deosebit de vesele, ori duioase, din vremea copilăriei şi a tinereţii lui. Mihai Eminescu a scris şi el o poveste încântătoare cu Făt-Frumos-din-Lacrimă, dar mai ales a alcătuit poezii neîntrecut de frumoase. Aceşti doi mari scriitori au fost foarte buni prieteni.

Continuă citirea →