Viața lui Dimitrie Anghel

ANGHEL, Dimitrie (16.VII.1872, Corneşti, j. Iaşi – 13.XI.1914, Iaşi), poet şi prozator.

Tatăl lui Anghel, Dimitrie Anghel, comerciant şi moşier, descindea din aromâni refugiaţi din părţile Ianinei, iar mama, Erifilia (n. Leatris), era grecoaică din insula Antigoni. Familia izbutise să intre în protipendada ieşeană, însă cunoaşte curând declinul. După ce Erifilia se stinge prematur, în 1879, tatăl lui Anghel, angajat în câteva întreprinderi hazardate, dă faliment, ceea ce îi provoacă şi moartea, în 1888. Cei patru copii vor avea totuşi condiţii pentru a-şi desăvârşi instrucţia, însă Mitif, cum e alintat cel de-al treilea, lipsit de afecţiunea maternă, cu complexe adânc înrădăcinate, refractar autoritarismului patern, dar acuzând şi absenţa unei îndrumări, este un elev mediocru. În 1890, el abandonează, în pragul absolvirii, Gimnaziul „Alexandru cel Bun”, unde ajunsese după ce trecuse pe la Institutele Unite şi pe la Şcoala de Belle Arte.

Hotărâtoare în luarea deciziei au fost, se pare, descoperirea vocaţiei poetice şi apropierea de cercul socialist, unde e introdus de fraţii mai mari, Constantin D. Anghel, viitor membru în conducerea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, şi Paul Anghel. În octombrie 1890, primele lui versuri, purtând o tiranică influenţă eminesciană, vedeau lumina zilei în „Contemporanul”.

În 1893, întreprinde o călătorie în Italia împreună cu I. Păun-Pincio, apoi merge singur la Paris, unde se aflau la studii fraţii săi, care încearcă zadarnic să-l înscrie la o şcoală superioară. Partea lui de moştenire îi îngăduie să trăiască aproape zece ani în preajma boemei artistice, să viziteze Spania, Elveţia şi din nou Italia. Pătruns de spiritul literaturii noi, fiind concomitent în contact cu tineri artişti şi scriitori români aflaţi la Paris, el îşi limpezeşte vocea lirică. Între 1893 şi 1901, în ţară, îi apar traduceri şi creaţii proprii, semnate şi Mitif, în „Adevărul literar”, „Lumea nouă ştiinţifică şi literară”, „Vieaţa”, „Povestea vorbei”, „Evenimentul”, „Literatură şi artă română”, „Pagini literare”, „Convorbiri literare”, „Curierul literar” ş.a.

În vara anului 1902, se afla Ia Dumbrăveni, unde, împreună cu St. O. Iosif, pe care îl cunoscuse la Paris, traduce poezii de Paul Verlaine, ce vor fi strânse în volum în 1903. Din toamnă, cei doi se implică în reapariţia revistei „Sămănătorul”, la care Anghel colaborează cu traduceri, unele făcute cu St. O. Iosif, cu poezii şi proză, semnând şi cu pseudonimele Măghiran, Rozmarin, Florin, Teofil Jianu, V. Ieronim şi Ion Fulga. Cu totul rar mai publică în „Convorbiri literare”, „Literatură şi artă română”, „Luceafărul”, „Făt-Frumos”. La începutul anului 1905 apare În grădină, prima lui carte de versuri.

Numit inspector domenial în Dobrogea, la Constanţa, face traduceri cu Ion Minulescu din Victor Hugo, Albert Samain, Charles Guerin, Henri de Regnier, care, semnate Gabriel Sutzu, apar în „Sămănătorul”, „Viaţa literară şi artistică” şi „Revista celorlalţi”, toate fiind reunite în volum abia în 1935. Din noiembrie 1906, este redactor la „Sămănătorul”, unde va rămâne până în 1908. Semnând A. Mirea, Anghel şi St. O. Iosif încep să publice aici, apoi şi în „Viaţa românească”, „Reforma”, „Viitorul”, „Ordinea”, „Minerva”, „Minerva literară ilustrată”, „Cumpăna” (1909-1910, scoasă de cei doi împreună cu M. Sadoveanu şi Il. Chendi), un material bogat şi extrem de variat. Volumele lor se succedă cu repeziciune: Legenda funigeilor (1907), Cometa (1908), Caleidoscopul lui A. Mirea (1908 şi 1910), Carmen saeculare (1909), Cireşul lui Lucullus şi Portrete (1910), precum şi mai multe traduceri. Primele trei cărţi au fost premiate în 1909 de Academia Română. În această perioadă, Anghel publică singur un al doilea volum de versuri, Fantazii (1909), şi traducerea piesei Amorul veghează de Robert de Flers şi G. A. de Caillavet (1909). Participă la şezători literare în Bucovina (1908, 1910), este membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români, fiind ales vicepreşedinte în primele trei comitete.

Prietenia cu Iosif se destramă în anul 1910, întrucât Anghel nu poate să reziste pasiunii pentru soţia acestuia, scriitoarea Natalia Negru, cu care mai târziu se va căsători. În faţa reproşului tăcut ori a ostracizării făţişe, accentuate după moartea lui Iosif, scriitorul, fire orgolioasă, bravează, caută să se impună publicând frenetic. Numit, în 1911, inspector în Ministerul Cultelor şi Artelor, are de suportat alte atacuri în presă. Extenuat psihic, cu o viaţă conjugală furtunoasă, lucrează foarte puţin. Câteva proze şi poezii, unele semnate Ola (Olla) Canta (pseudonim folosit în colaborare cu Leon Feraru), ce apar în „Flacăra” şi în „Înfrăţirea”, sunt ultimele scrieri. La 27 octombrie 1914, în cursul unei dispute violente cu soţia sa, recurge la revolver. Glontele, destinat doar să o sperie pe Natalia Negru, o răneşte uşor prin ricoşeu şi poetul, panicat, se împuşcă. Rănit grav, va mai trăi două săptămâni de chinuri.

---

sursa: Dicţionarul general al literaturii române, vol. I, (A-B), 2004, Editura Univers Enciclopedic, pag. 175-176