Arhive etichetă: Dimitrie Anghel

Viața lui Dimitrie Anghel

Dimitrie_AnghelANGHEL, Dimitrie (16.VII.1872, Corneşti, j. Iaşi – 13.XI.1914, Iaşi), poet şi prozator.

Tatăl lui Anghel, Dimitrie Anghel, comerciant şi moşier, descindea din aromâni refugiaţi din părţile Ianinei, iar mama, Erifilia (n. Leatris), era grecoaică din insula Antigoni. Familia izbutise să intre în protipendada ieşeană, însă cunoaşte curând declinul. După ce Erifilia se stinge prematur, în 1879, tatăl lui Anghel, angajat în câteva întreprinderi hazardate, dă faliment, ceea ce îi provoacă şi moartea, în 1888. Cei patru copii vor avea totuşi condiţii pentru a-şi desăvârşi instrucţia, însă Mitif, cum e alintat cel de-al treilea, lipsit de afecţiunea maternă, cu complexe adânc înrădăcinate, refractar autoritarismului patern, dar acuzând şi absenţa unei îndrumări, este un elev mediocru. În 1890, el abandonează, în pragul absolvirii, Gimnaziul „Alexandru cel Bun”, unde ajunsese după ce trecuse pe la Institutele Unite şi pe la Şcoala de Belle Arte.

Hotărâtoare în luarea deciziei au fost, se pare, descoperirea vocaţiei poetice şi apropierea de cercul socialist, unde e introdus de fraţii mai mari, Constantin D. Anghel, viitor membru în conducerea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, şi Paul Anghel. În octombrie 1890, primele lui versuri, purtând o tiranică influenţă eminesciană, vedeau lumina zilei în „Contemporanul”.

Continuă citirea →

Amintiri despre Dimitrie Anghel

Dimitrie Anghel

Povesteşte Victor Eftimiu: “Iată-l şi pe Anghel în lumea amintirilor, şi nu alături de Iosif şi de Chendi, or de Gârleanu, ci printre fantomele lui Oscar Wilde, Verlaine şi Jean Moréas. Printre ei îl văd. Anghel a fost mai mult ca oricând Anghel în zilele când Cartierul Latin îşi trăia cei din urmă ani, când Oscar Wilde rătăcea, detronat şi sărac, printre săracii din jurul şcoalei de Arte frumoase, când Verlaine îşi purta piciorul reumatizat prin cârciumile şi spitalele Parisului, ori îşi tocea nodurosul ciomag pe uliţele strâmte de pe muntele Sfintei Genoveva, şi când Jean Moreas, care începea să fie consacrat, îşi exercita paradoxala vervă elenică, prin cafenelele celebre.

Vremea aceia, mai mult ca oricare alta, îi plăcea lui Anghel să şi-o amintească. Era tânăr atunci şi bogat, urzea cele dintâi vise, împletea cele dintâî versuri. Seria strofe inspirate, fără să ştie că e poet şi fără să-şi închipuie, că, mai târziu, va fi nevoit să scrie ca să trăiască. Douăzeci de ani trecuseră de atunci, dar amintirea aceasta era mai vie în sufletul său decât aceşti din urmă ani, care, au început frumos, cu o prietenie literară, cu succese literare şi au continuat apoi cu o dragoste vinovată, chinuitoare, apoi cu dezastre, apoi cu monotonie, alterată cu mizerii cotidiane de toate felurile, din toate părţile, ca să culmineze tot printr-un dezastru, de data aceasta final.

Continuă citirea →