Opţiuni politice ale literaţilor în Bucureştiul interbelic (I)

ioana parvulescu intoarcere in bucurestiul interbelicScriitorii sunt de cele mai multe ori învinşi în marele joc politic, indiferent de bunele lor intenţii. Dacă scriitorul alege cariera politică, neglijându-şi între timp vocaţia, are două posibilităţi: să se compromită spectaculos sau să eşueze discret, cu gustul zădărniciei gestului. Dacă e tânăr, curat, înflăcarat, se lasă sedus de ce e mai rău şi mai murdar, de extreme.

Tânărul Eliade admirator al lui Nae Ionescu şi al legionarilor, necoptul Cioran admirator al lui Hitler, Noica alegând întotdeauna soluţia perdantă: cât legionarii sunt în ascensiune, refuză să adere la Legiune, după uciderea lui Codreanu şi transformarea lui în martir, îşi trimite din străinătate adeziunea scrisă, într-un gest pe care-l crede umanitar şi de condamnare a crimei, tot Noica dedicându-şi lucrarea de doctorat despre „cum e cu putinţă ceva nou” Amintirii Profesorului Nae Ionescu.

Astăzi lucrurile sunt etichetate cu uşurinţă, simplificate până la sacrificarea înţelegerii celei mai importante întrebări, întrebarea din care Eugen Ionescu şi-a făcut un laitmotiv al vieţii: De ce?

Când măreşti imaginea şi vezi lucrurile „de aproape” contururile se schimbă însă. În toată presa apar, în preajma lui 1933, semnalări ale tendinţei tinerilor de a părăsi literatura, tărâmul spiritual în genere şi de a se implica în politică. Argumente: se sufocă, nu au nicio şansă de afirmare, sunt şomeri, „bătrânii” sunt vinovaţi pentru inconfortul tinerilor, şi-au dovedit incapacitatea de a face ordine etc. Generaţia veche îi simte pe cei care vin din urmă ambiţioşi până la agresivitate, necugetaţi, lipsiţi de experienţă, rigizi.

Împotriva politicii

Surprinzător, tinerii cu personalitate sunt totuşi, la început, fiecare într-alt fel, împotriva politicii. Într-un articol din ianuarie 1933, răspuns implicit la o dezbatere din Vremea iniţiată de Eliade, congenerul său Mircea Vulcănescu, structural unul dintre cei mai echilibraţi tineri, face câteva argumentate caracterizări ale opţiunilor politice în noua generaţie, constatând şi poziţia apolitică a celor mai importanţi.

La Eliade pe primul plan stă căutarea unui „rost spiritual al tinerei generaţii”, aşadar să-ţi rişti pielea pentru adevăr, dintr-o necesitate organică şi nu din motive „exterioare“, adică istorico-politice. Tendinţele politice ale tinerilor i se par lui Eliade (citat de Vulcănescu) „mai puţin reprezentative şi mai puţin specific româneşti” şi preluate prin influenţă din ţări ca Germania, Italia sau Rusia.

Cea mai categorică poziţie antipolitică şi antiistorică o are, la acea dată, „dinamicul, frământatul şi agonicul gânditor al devenirii şi al vieţii, tânărul Emil Cioran”. Revoltat de tendinţa tinerilor intelectuali de a evolua dinspre problemele „inutile”, adică filozofice şi religioase, înspre cele „utile”, politice, Cioran refuză orice înregimentare: „Ni se înfăţişează cu un absolutism scandalos altemativa politică şi socială a stângii sau a dreptei, pretinzându-se să te încadrezi integral uneia sau celeilalte, să iei o atitudine politică, să faci aprecieri asupra Gărzii de Fier sau asupra ascendenţei tinerilor de la «Stânga».”

Tot antipolitic, dar cu scepticism şi ironie este Sebastian şi, la fel, Eugen lonescu, care constată într-un articol polemic că, datorită masivei părăsiri a tărâmului literar de către cei care au ales politica, literatura a fost lăsată pe mâna fetelor. Este evident că politica i se pare cel mai puţin important domeniu de care să merite să te ocupi.

Geo Bogza scrie în jurnal, în aceeaşi perioadă: „Îmi pare bine că nu sunt înscris în niciun partid, s-ar fi spus că sunt comunist.”

Arşavir Acterian, fratele lui Haig şi, la fel cu atâţia alţii, student al lui Nae lonescu, notează în jumal la 29 noiembrie 1932: „Om de dreapta? Om de stânga? Etichete care nu-mi spun nimic. Oroare politică. E atât de uşor să te încadrezi. Îţi uiţi sau îţi ignori complexitatea şi sinceritatea, îţi retezi tendinţele divergente şi activezi afişându-te la dreapta sau la stânga. Hotărât nu sunt un om de acţiune. Ba sunt şi apolitic.“

Acestea sunt poziţiile „politice” iniţiale şi adevărate, intime, ale vârfurilor tinerei generaţii. Le-au exprimat când nu aveau nimic de câştigat şi nimic de pierdut şi, mai ales, când nu aveau nevoie să se explice, să se justifice, să se apere. Cei mai mulţi simt nevoia să spună Nu. Ce s-a întâmplat pe urmă e înfrângerea acestui nu de către istorie. Nici cu generaţia veche lucrurile nu stau mai bine.

Dacă scriitorul are experienţa loviturilor istoriei şi e blazat i se reproşează că stă în turnul de fildeş şi nu vede realitatea. Într-un interviu luat de tânărul Sebastian lui Rebreanu, în 1935, la împlinirea vârstei de 50 de ani, prozatorul, adeseori „subt vremi”, afirma, înţelepţit: „Cred că e nevoie de mult mai mare rezistenţă şi tărie morală pentru a rămâne dincolo de tumultul public, decât pentru a te lăsa târât în el. Şi pe urmă, din participarea scriitorului la actualitatea politică, suferă în primul rând creaţia lui, opera lui. Un artist nu poate lucra în contact imediat cu realitatea.” Sebastian pune o singură întrebare: nu e totuşi un artist, în acelaşi timp şi cetăţean?

Partea a doua AICI


sursa: Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, Bucureşti, Humanitas, 2012

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: