Arhive etichetă: dreptate

Justiţia în mitologie

justitiaÎn mitologia greacă, justiţia este pusă sub ocrotirea directă a lui Zeus, regele zeilor, care este garantul ei; el o administrează, impunându-le zeilor şi oamenilor să o respecte şi alcătuind legile ce permit aplicarea ei în viaţa practică. Ca ocrotitor al dreptăţii, Zeus îi încredinţează lui Minos, în insula Creta, legile care vor permite respectarea ei în întregul regat. Legătura indisolubilă dintre Zeus şi dreptate este subliniată în opera Munci şi zile a lui Hesiod: „Prin văz şi-auz dă-mi ascultare, rosteşte doar judeţe drepte”, îl invocă poetul.

În acest rol de stăpân al dreptăţii, lui Zeus i se alătură Temis şi Dike. Cea dintâi, al cărei nume indică tocmai norma, regula, legea convieţuirii oamenilor, este reprezentată în poemele homerice ca personificarea ordinii lucrurilor şi garanta respectului reciproc între oameni, precum şi a raporturilor dintre oameni şi zei; în această calitate îl are alături, ca sprijin, pe Ares. Cea de-a doua, Dike, fiica lui Zeus, este prezentată cu precădere în izvoarele clasice, mai ales în tragedie, ca răzbunătoare a  nedreptăţilor şi devine adesea o zeiţă de temut, întrucât pedepseşte cu regularitate.

Continuă citirea →

Călugărul necinstit şi alţi hoţi

calugar

Multe  întâmplări  se  povestesc  de  felul cum Vlad Ţepeş aşeză cinstea şi dreptatea în Ţara Românească. Astfel  întâlni  Vodă  Ţepeş,  în  drumul  lui un călugăr grec, gras cât un butoi de seu, mânând  din  urmă  un  măgar  care  abia ducea  samarele  grele  cu  bunătăţi  de  tot felul. Nu prea avea înfăţişare creştinească acest călugăr şi Domnul, pricepând că era un viclean care înşela pe drept-credincioşi, adunând  avuţii  pentru  sine,  îl  opri  în mijlocul satului şi întrebă pe oameni:

— Vine des acest călugăr pe aici ca să-l miluiţi? Dar prin alte sate se mai duce?

Oamenii răspunseră tot ce ştiau despre el.

— Şi ceea ce adună de la voi, împarte şi el săracilor? mai întrebă Domnul. Că altfel îl văd rotofei, iar desagii îi sunt doldora.

Continuă citirea →

Praznicul calicilor

Vlad Tepes, domn al Tarii Romanesti

După moartea lui Mircea cel Bătrân care domni vreme îndelungată, păstrând pacea cu vecinii şi neatârnarea ţării, se perindară la  domnie  mai  mulţi  urmaşi,  fără  a  avea nici înţelepciunea, nici puterea lui. Deşi  în  al  cincisprezecilea  veac,  biata noastră  Ţară  Românească  se  întindea  de la  Munte  până  la Mare,  ajunsese  jucăria vecinilor şi scaunul domniei din Târgovişte se dobândea  fie  de  la sultanul  turcesc  din Miază-Zi,  fie  de  la  craiul  unguresc  din Miază-Noapte. Stăpânitori  puternici  aceia:  sultanul Mahomed  al  II-lea  doborâse  zidurile Constantinopolei  ştergând  de  pe  faţa pământului mândra împărăţie bizantină, iar craiul  ungurilor,  regele  Mateiaş  Corvinul, de  sânge  românesc  şi  el,  avea  îndatorirea să  înfrunte  şi  să  oprească  la  Dunăre puhoiul mahomedan.

Vlad, care se numi Ţepeş după felul cum pedepsea  pe  duşmanii  din  afară  şi  pe vinovaţii  dinăuntru,  fusese  ţinut  ostatec, dimpreună  cu  alţi  fraţi,  la  turci.  Vieţuind laolaltă cu ei le învăţăgraiul şi le cunoscu obiceiurile, ceea ce îi fu de mare folos mai târziu. Mlădiţă  iute  şi  isteaţă  a  neamului Basarab,  el  era  fiul  lui  Vlad  Dracul,  fost Domn  al  Ţării  Româneşti,  care  sfârşi pe butuc.  Dar  norocul  întorcându-şi  faţa  spre el, scăpă din robia otomană şi trăgându-se tocmai  în  Transilvania,  pândi  un  prilej  bun dimpreună cu câţiva boieri, hotărâţi ca şi el, de a se urca în scaunul tatălui şi bunicului său Mircea cel Bătrân.

Continuă citirea →

Cine avea dreptate?

ambasadorul si secretarul

În 1743, după ce încercase mai multe slujbe (gravor, lacheu, muzician etc.), Jean Jacques Rousseau a primit ceea ce părea să fie minunatul post de secretar al ambasadorului Franţei la Veneţia, contele de Montaigu. Această situaţie a durat 11 luni şi s-a încheiat prin demiterea lui Rousseau şi fuga acestuia pentru a nu fi arestat de către Senatul veneţian.

Dar ce se întâmplase? Între ambasadorul Montaigu şi secretarul său s-au iscat repede conflicte, care n-au putut fi nici soluţionate, nici oprite, până când nu s-au despărţit unul de altul. Fireşte, lucrurile sunt prezentate în chip cu totul deosebit de fiecare dintre ei şi e greu de stabilit cine avea dreptate. Oricum, cei doi se considerau unul pe altul „nebuni”!

Rousseau zugrăveşte în culori destul de respingătoare pe ambasador: grosolan, avar, ignorant. Protestează împotriva „manierei indecente şi scandaloase” în care ambasadorul a apreciat că trebuie să încheie socotelile cu el. Se plânge de nedreptate şi violenţă, „de insultă publică” în momentul concedierii, de tonul jignitor, de epitete odioase, de intimidare pentru a nu-i achita drepturile băneşti în întregime, de injurii.

Continuă citirea →

Dreptatea lui Nastratin Hogea

Într-o vreme, Nastratin ajunsese cadiu. Avea îndatorirea să împartă dreptate celor păgubiţi, vătămaţi ori nedreptăţiţi în vreun fel, dar treaba nu era deloc uşoară. Zilnic i se înfăţişau fel de fel de oameni, de se mira şi el cât de mare era grădina lui Allah şi câţi oameni suciţi se află în ea.

Continuă citirea →

Cum a făcut dreptate Vlad Ţepeş

Pe timpul domniei lui Vlad Ţepeş, un neguţător care se afla în călătorie pe la noi spuse să se strige pe la răspântii că a pierdut o pungă cu o mie de lei. El făgădui o sută de lei aceluia care o va găsi şi i-o va da.

Nu trecu mult şi un creştin, om cu frica lui Dumnezeu, cum se aflau mulţi români pe vremea lui Ţepeş, se arătă păgubaşului şi-i zise:

— Jupâne neguţător, mergând pe cale, la cotitura drumului de la răscrucile din dosul pescăriilor, am găsit punga aceasta. Eu socotesc că e a dumitale, deoarece am auzit strigând că ai pierdut o pungă cu bani.

— Într-adevăr, a mea este, şi-ţi foarte mulţumesc că mi-ai adus-o.

Neguţătorul, începând să numere banii, se frământa cu mintea cum ar face să nu dea suta cea de lei făgăduită. După ce numără toţi banii, îi puse la loc în pungă, apoi zise celuice i-o adusese:

— Am numărat, dragul meu, şi am văzut că dumneata ţi-ai oprit făgăduiala. În loc de o mie de lei, am găsit nouă sute. Şi bine ai făcut, căci era dreptul dumitale.

— Jupâne neguţător, a răspuns creştinul. Rău şi fără cale zici dumneata că-ţi lipseşte din pungă o sută de lei. Eu nici n-am dezlegat-o, să mă uit câţi bani sunt într-însa. Cum am găsit-o, aşa ţi-am adus-o!

— Îţi spusei, zise neguţătorul, că am pierdut punga cu o mie de lei şi mi-ai adus-o cu nouă sute. Asta e!

Omul nu mai zise nimic, ci ieşi şi se duse drept la vodă, spre a se tângui.

— Măria ta, zise el, nu mi-a dat suta de lei cea făgăduită şi nu mi-e ciudă atât pentru suta de lei, cât mi-e ciudă că mă bănuieşte a nu fi fost om de omenie. Eu am fost curat ca argintul şi nici prin gând nu mi-a trecut să mă ating de lucrul altuia.

Vodă pricepu tertipurile neguţătorului şi porunci să i-l aducă. Ascultând şi pe unul, şi pe altul şi punând vorbele ambilor în cumpăna dreptăţii, văzu în care parte bate. Apoi, uitându-se ţintă în ochii neguţătorului, zise:

— Dacă tu, jupâne neguţător, ai pierdut o pungă cu o mie de lei, iar acesta a găsit una cu nouă sute, este dovedit că această pungă nu este a ta. Tu, creştine, ia punga cu banii ce i-ai găsit şi s-o dai aceluia care se va arăta că a pierdut o pungă cu nouă sute de lei; iar tu, jupâne neguţător, aşteaptă până se va găsi punga cu cei o mie de lei, ce zici că ai pierdut-o!

Aşa se şi făcu, căci nu era chip să se facă într-altfel.

Vlad-Vodă Ţepeş judecase. Neguţătorul o păţi cât de bună şi se căi în toată viaţa de fapta neomenească ce săvârşise.

 

Legende populare romanesti

Judecata lui Solomon

Regele Solomon a condus timp de mai mult de patruzeci de ani cel mai puternic regat in istoria Israelului. El a fost (secolul 10 i.e.n.) al treilea rege al Israelului, dupa tatal sau, regele David, si regele Saul. Era faimos pentru intelepciune si apreciat pentru a fi construit marele Templu al lui Dumnezeu, Beit Hamigdash, in Ierusalim si pentru a fi adus o perioada de pace si prosperitate fara precedent in regat.

Iata o intamplare care dovedeste intelepciunea lui Solomon.

Au venit, odata, la Regele Solomon doua femei care se certau si nimeni nu le putea face dreptate, caci nimeni nu putea afla adevarul. Iata ce se intamplase: erau doua tinere mame, care locuiau in aceeasi casa si care nascusera de curand fiecare cate un prunc. Regele Solomon a ascultat-o pe cea dintai:

Marite imparat, cer dreptate, caci pruncul acestei femei a murit azi-noapte, iar ea, vicleana, l-a luat din bratele mele pe al meu, in timp ce eu dormeam si acum, sustine ca este fiul ei si ca al meu ar fi murit. Nu e adevarat, pruncul acesta este al meu si vreau sa-mi dea copilul inapoi!

Solomon a ascultat-o si pe cea de-a doua femeie. Aceasta sustinea sus si tare ca ea este mama copilului adus cu ele si ca cealalta minte de fapt, doar ca sa-i ia copilul.

Regele asculta linistit si vazand cum galceava dintre cele doua femei nu contenea si-a dat seama cum o poate descoperi pe mincinoasa. S-a ridicat deodata cu hotarare si a strigat strajerilor:

– Aduceti-mi de indata sabia sa tai acest copil pe din doua si fiecare mama sa ia jumatate, caci altfel vad ca nu se pot impaca!

Una dintre femei a ramas muta de uimire, nestiind ce sa zica, dar cealalta a strigat sfasiata de durere si plangand:

– Nu, nu omorati pruncul! Lasati sa-l ia ea, mai bine sa-l ia ea decat sa moara copilul. Nu faceti asta, mai bine renunt eu la el, dar sa traiasca, decat sa moara…

In acea clipa regele Solomon a stiut ca aceasta e femeia care spunea adevarul. A privit-o cu bunatate si i-a zis:

– Fara nici o indoiala tu esti mama pruncului, caci dragostea ta este capabila de orice sacrificiu si numai o mama adevarata ar fi in stare de orice pentru a-i salva viata copilului. Ia-ti fiul si mergeti cu pace inapoi la casa voastra.

Vestea despre cum a stiut regele Solomon sa afle adevarul si sa imparta dreptatea s-a raspandit cu repeziciune in intreg regatul si toti oamenii multumeau lui Dumnezeu ca i-a binecuvantat cu un rege drept si bun.

Dreptatea lui Ţepeş

Vlad Tepes

 

Despre Ţepeş Vodă, fiul lui Dracula, s-a dus vestea peste secole de felul cum ştia să împartă dreptatea, încât poporul asuprit alerga ca la un părinte şi aştepta judecata lui. Şi nu era pricină cât de grea şi de încurcată pe care domnitorul să n-o dezlege şi să nu pedepsească pe răufăcători. Îi luaseră frica toţi cei care se simţeau cu musca pe căciulă, şi decât să se afle în faţa lui la judecată, mai bine de-a dreptul în pământ.

Adesea la scaunul domnesc erau înfăţişate pricini foarte grele şi încurcate. Iată cum judeca aceste pricini Vlad Ţepeş.

Într-una din zilele lui iulie ale anului l460, veniră dinaintea lui Vodă doi oameni cu totul diferiţi : un boier gras şi rumen la faţă, cu straie strălucitoare, şi un ţăran numai pielea şi osul şi în nişte zdrenţe care abia se mai ţineau pe el.

Ţăranul căuta sprijin la domnul ţării, punându-şi ultima speranţă în dreptatea lui Ţepeş. Venise să spună că avusese şi el petecul lui de pământ, dar boierul i-l răpise, de-l lăsase sărac lipit. Boierul, dimpotrivă, zicea că ţăranul minte şi că pământul tot cât îl avea el era moştenire din tată-n fiu de la străbunicii săi.

După ce terminară ce aveau de spus, cei doi aşteptară. În sală, ca întotdeauna, se lăsă o tăcere grea, timp în care domnitorul cumpănea dreptatea. Şi nu trebuiră să aştepte prea mult.

— Ai putea să-mi arăţi hrisoavele de stăpânire asupra pământului cu păţania ?

— Nu pot, mărite doamne, spuse şiret boierul. Că primul meu conac a ars, şi odată cu el au dispărut şi dovezile.

— Dar tu, ţărane, ai vreun asemenea hrisov ?

— N-am, vai de zilele mele, că mi l-a luat boierul odată cu pământul.

— Atunci, spuse Ţepeş, trebuie să mergem la faţa locului să vedem cum stă treaba.

— Să mergem, se grăbi să zică boierul.

În curând ajunseră acolo. Ţepeş îl întrebă pe ţăran :

— Care zici că a fost pământul tău ?

— Acesta, mărite doamne, spuse ţăranul. Şi îi arătă cu mâna un petic de pământ sărăcăcios, care se întindea spre pădure.

— Boierule, întrebă iar voievodul. Tu tot o mai ţii că e pământul tău ?

— Pot să şi jur, doamne, că e al meu din moşi strămoşi şi că ţăranul minte.

Ţepeş se întoarse atunci către un căpitan cu care stătuse de vorba în taină când se aflau pe drum:

— Spune-mi, acesta este locul de care mi-ai grăit ?

— Întocmai, mărite.

— Prea bine, zise Ţepeş. Boierule, precum se vede, ai dreptate. Pământul e al tău, şi nu al ţăranului. Poţi să ţi-l iei în stăpânire.

— Îţi mulţumesc pentru dreptatea pe care mi-ai făcut-o ! se ploconi boierul.

— Numai că nu am terminat, îl întrerupse vodă. Pentru pământul ăsta pe care-l ai va trebui să mori, boierule.

— Să mor ? ! Dar pentru ce, mărite ?

— Pentru că el ascunde o comoară. Sunt bani de aur furaţi din vistieria ţării, încă din timpul când domnea tatăl meu, Dracula. Acest bătrân căpitan a recunoscut locul unde i-a îngropa hoţul. Este locul acesta al. tău. Deci tu, fiind stăpânul, eşti totodată şi hoţul !

La auzul acestor cuvinte, boierul căzu în genunchi şi începu să se roage :

— Iartă-mă, mărite, dar nu sunt vinovat. Locul acesta nu este al meu, ci al ţăranului. Ţăranul va trebui să piară, că el este cu siguranţă hoţul !

— Ba tu vei pieri, boierule. Şi nu pentru că ai fi furat vreo comoară şi ai fi ascuns-o aici. Aceasta a fost o născocire a mea, ci pentru că ai furat pământul ţăranului, aşa cum ai recunoscut, de spaimă. Şi Ţepeş porunci ca boierul să fie tras în ţeapa dreptăţii sale, iar bietul ţăran să-şi ia înapoi peticul de pământ care i se furase.

 

Veni apoi rândul unui târgoveţ şi unui ţăran.


După straie, târgoveţul se vedea cât de colo că este înstărit. Îi mersese strună cu negoţul şi faţa îi era rotofeie şi plină de viaţă. Alături de el, dar ţinându-se puţin mai în spate un biet ţăran, în straie sărăcăcioase. Cel cu plângerea era târgoveţul. Zicea că împrumutase ţăranului un galben şi că acesta nu i-a dat înapoi datoria. Vorbind, târgoveţul îşi tot arunca privirea semeaţă şi răutăcioasa spre ţăranul care tremura ca varga de spaimă.

Ţepeş, aşa cum îi era felul, îl ascultă pe târgoveţ cu răbdare. Apoi îl privi stăruitor, ca şi cum voia să-i pătrundă în gânduri.

Îşi schimbă după un timp privirea spre ţăran, cercetîndu-l de asemeni îndelung, după care îl întrebă:

— Este adevărat că târgoveţul acesta ţi-a dat un galben cu împrumut ?

— Da, este prea adevărat, răspunse ţăranul.

—…şi că până acum nu i l-ai înapoiat ?

— Ba, asta nu mai e aşa, mărite.

— Atunci povesteşte aici cum a fost.

— Sunt nevoiaş, măria ta. Am muiere şi şapte prunci. Opt guri de hrănit, că p-a mea nici n-o mai pun. Ni s-a terminat merindea şi am cerut de la dumnealui un galben ca să pot s-o mai scot la cap. Dar dându-mi el galbenul, nu mi-a spus nimic alt decât să i-l înapoiez când oi avea. Eu am ajuns de-am scuturat oleacă necazul, şi i-am şi dat galbenul. Dar dumnealui de colo : „Ce crezi, ţărane, că ai scăpat cu ăsta ? Şi sămânţa dac-o semeni în pământ, din una rodesc multe. Aşa şi galbenul meu. Se cere înzecit. Cum ai dat unul, mai dai încă nouă, şi gata !” Iar eu, iaca, mărite, nu pot. Mi-a fost foarte greu să-i înapoiez şi datoria adevărată şi curată, darmite ce-mi cere acu’ dumnealui.

După ce l-a lăsat pe ţăran să termine tot ce avea de spus, Ţepeş se-ntoarse iar spre târgoveţ.

— Auzi ce zice ţăranul, că ţi-a plătit datoria, I-adevărat, sau nu ?

— Nu, nu-i adevărat, mărite. E drept că mi-a înapoiat galbenul, dar trebuie să-mi mai dea încă nouă. Altfel ce interes aş fi avut să-l împrumut ?

— Şi crezi ca asta e drept, şi c-o să poată să-ţi plătească ? Uşor de zis, greu de făcut…

— E dreptul meu. Uşor, greu, asta e. Cum a plătit unu’, plăteşte şi noua, o ţine târgoveţul pe-a lui.

— Dacă-i pe-aşa, să facem o-ncercare…

Şi zicând acestea, ieşiră în curte. Acolo era o grămada de bolovani. Ţepeş porunci târgoveţului:

— Ridică unul din bolovani : acela;

Târgoveţul, care era destul de puternic, sălta un bolovan în sus şi-l ţinu puţin în braţe. Apoi îi dădu drumul în grămadă :

— E destul de greu, mărite.

— Aşa i-a fost şi ţăranului când ţi-a înapoiat galbenul, destul de greu. Dar a reuşit !… Acum să vedem mai departe.

— Ce sa vedem, mărite ?

— Cât îi e de greu ţăranului să-ţi dea nouă galbeni. Ridică din nou bolovanul.

Târgoveţul îl ridică.

— Mai ridică unul !

Târgoveţul se opinti şi reuşi sa mai urnească unul, însă în clipa următoare îi scăpă pe amândoi din mână.

— Nu aşa, târgoveţule. Vreau să ţii în braţele tale nouă bolovani dintr-o dată !

Dar asta nu se poate, mărite. Sunt atât de grei, că niciodată n-am să-i pot ţine pe toţi.

— Vezi, târgoveţule, la fel de grei sunt pentru ţăran cei nouă galbeni, cât pentru tine nouă bolovani. Cum n-ai putut tu, nu-i drept să-i ceri să poată el!

Târgoveţul nu mai zise nimic. În schimb, Ţepeş dădu porunca ; târgoveţul să fie biciuit pentru lăcomia lui, iar ţăranul sa plece liniştit acasă, pentru că şi-a plătit cinstit datoria. Până în seară Ţepeş mai judecă şi alte pricini. Când sfârşi, faţa îi era luminată de un zâmbet lăuntric, de bucuria dreptăţii pe care o făcuse. „Pot să mă duc să mă culc liniştit ‘”, îşi zise.