Arhive etichetă: Atena

Gloria şi umilinţa lui Miltiade. (II) Cea mai grea luptă

hoplitAtena din nou ameninţată

Atacul impetuos al grecilor şi succesele ce le-au obţinut pe litoralul de la Maraton nu i-au descurajat de loc pe Datis şi Artaphernes, care aveau deja schiţat planul unei noi debarcări în Attica. Ei ştiau că toate forţele ateniene se concentraseră la Maraton, deci capitala rămăsese fără apărare. Puteau astfel surprinde Atena lăsată fără garnizoană. Ridicară ancora şi, făcând înconjurul capului Sunion, se îndreptară spre portul Faleron. Se pare că momentul propice al plecării le fu semnalat de pe munte, de unde, cu ajutorul unui scut de metal lustruit ca o oglindă pusă în bătaia razelor solare, trădătorii sau spionii le indicară acest lucru după un anumit cod secret. De asemenea trădare a fost acuzată puternica familie a Alcmeonizilor, din care se trăgea şi Pericle. Învinuirea este respinsă de Herodot şi considerată ca o defăimare de natură politică.

Noua manevră de diversiune o flotei persane a fost prevăzută din timp de către Miltiade, care ştia că de la Maraton până lângă Pireu distanţa pe mare putea fi parcursă cu asemenea corăbii numai în 9-10 ore de plutire continuă. Din ordinul lui, strategul Aristide rămase la Maraton cu armata tribului său, ca să păzească morţii şi trofeele. Deşi obosit de luptă, grosul armatei în frunte cu comandantul suprem porni în marş forţat spre Atena şi în 7-8 ore Miltiade ajunse la Faleron, unde se fortifică pe ţărm, ca să apere cetatea.

Continuă citirea →

Gloria şi patimile lui Pericle

Pericle

Cel mai vestit fiu al Atenei nu era şi cel mai frumos. Pericle, fiul lui Xanthippos, înalt şi bine legat la trup, avea capul atât de prost proporţionat, încât semăna cu o ceapă. De aceea n-a îngăduit să i se facă niciun portret fără coif pe cap şi a fost silit să îndure, toată viaţa, glumele cântăreţilor din oraş, care-şi băteau joc de această ciudăţenie a conformaţiei lui.

Pericle era bogat, învăţat şi vorbea cu atâta graţie şi totodată cu atâta forţă, încât fusese supranumit Zeus Olimpianul. Aşa de mult l-a plăcut poporul Atenei, încât l-a ales strateg, înnoindu-l an de an în funcţiile sale şi i-a lăsat până la moarte administrarea afacerilor civile şi militare ale ţării.

Este adevărat că Pericle respecta mult acest popor care-l înălţase la onoruri supreme şi care putea, de asemenea, să-l trimită oricând înapoi acasă. Ştia că atenienii, chiar şi cei mai săraci – chiar şi cizmarii, negustorii de cârnaţi sau ţăranii din împrejurimile oraşului – erau mândri să fie cetăţeni ai celei mai nobile dintre cetăţile greceşti, să-şi aleagă liberi administratorii, să-şi voteze ei înşişi legile, şi că nu trebuia să-i nemulţumească dacă voia să rămână la putere. De aceea s-a arătat foarte prevăzător.

Continuă citirea →

Atena şi Sparta: Viaţa publică şi privată

harta grecia antica

Grecia veche  Grecia a fost vatra unor străvechi civilizaţii. Cu mai bine de două milenii înainte de Hristos, în bazinul Mării Egee s-a născut civilizaţia cretană, numită aşa după insula unde şi-a avut centrul. După aproape un mileniu, ea se stinge în urma intrării în scenă a triburilor indo-europene ale ionienilor şi aheenilor, strămoşii grecilor de azi. Aceştia pun bazele civilizaţiei miceniene, cu centrul în Peninsula Peloponez. Sfârşitul ei coincide venirea ultimului val de războinici indo-europeni, numiţi dorieni, care inaugurează o epocă numită mai târziu „veacurile întunecate ”. În această epocă de mari frământări are loc colonizarea ţărmului Asiei Mici şi a insulelor din Marea Egee şi tot acum sunt create ceramica geometrică şi cele două mari epopei, Iliada şi Odiseea. Şi dacă nu ştim cine a fost Homer, specialiştii sunt de acord că în această perioadă a trăit poetul Hesiod şi tot acum a fost inventat alfabetul grec, din care derivă alfabetul latin.

Colonizarea greacă   În secolele VIII-VI î.Hr., din Grecia şi din lumea greacă a Asiei Mici a pornit marea colonizare, ce a urmat două direcţii principale. Prima direcţie, spre vest, are ca ţintă Sicilia şi Italia meridională (cunoscute mai târziu sub numele de „Grecia Mare”), sudul Galiei şi Spania. Cealaltă direcţie, spre nord, are ca obiectiv colonizarea coastelor Traciei şi ale Pontului Euxin. Cauzele colonizării au fost puse pe seama unei explozii demografice, dar şi a proceselor sociale din Grecia, unde aristocraţia gentilicã îşi însuşeşte importante fonduri funciare, ce provoacă ruina în masă a membrilor de rând ai comunităţilor gentilice. Coloniile, cu un caracter agrar precumpănitor la început, au jucat un rol esenţial în evoluţia raporturilor dintre lumea greacă şi comunităţile celtice şi tracice din bazinul Mediteranei. Coloniştii au preluat de la indigeni produse agricole şi materii prime pentru a le trimite către cetăţile-mamă. În direcţie inversă, ei au difuzat în lumea celtică şi tracică produse superioare greceşti, monedă şi tehnici de construcţie.

Continuă citirea →

Cea dintâi regină a frumuseţii

marul discordiei - mitologie

Când a fost aleasă cea dintâi regină a frumuseţii? Grecii antici ar da cu siguranţă un răspuns cât se poate de serios la această întrebare: s-a întâmplat cu puţini ani înaintea războiului troian, în timpul unei nunţi a zeilor, la care Zeus îi invitase pe toţi nemuritorii, cu excepţia lui Eris, discordia. „Dacă vine şi aceea”, a gândit tatăl zeilor, „vom avea, fără îndoială, parte de ceartă.”

Eris şi-a făcut totuşi apariţia, neinvitată, şi a aruncat un măr de aur în sală. „Acesta este pentru cea mai frumoasă!”, a strigat ea, apoi s-a retras. Abia dispăruse, când trei zeiţe – Afrodita, Atena şi Hera – se certau deja pentru mărul discordiei„.

Continuă citirea →

Rolul cultural al Atenei

Măreţia Atenei începe în vremea celor două războaie persane (490 şi 480-479 î.Hr.). Până atunci Ionia şi Magna Graecia (cetăţile greceşti din sudul Italiei şi din Sicilia) au fost cele care au dat la iveală marile personalităţi. Victoria de la Maraton (490) a Atenei asupra regelui persan Darius şi victoria flotelor greceşti reunite, sub conducere ateniană, asupra succesorului său Xerxes (480) au conferit Atenei un mare prestigiu. Ionienii din insule şi de pe coasta Asiei Mici se răsculaseră împotriva Persiei, iar eliberarea lor a fost înfăptuită de Atena după ce persanii au fost izgoniţi din partea continentală a Greciei. La această operaţiune n-au participat şi spartanii, cărora nu le păsa decât de teritoriul lor. Aşa se face că Atena a devenit partenerul dominant în cadrul unei alianţe împotriva Persiei. Potrivit constituţiei acestei alianţe, fiecare din statele membre era obligat să contribuie fie cu un număr determinat de corăbii, fie cu contravaloarea acestora. Majoritatea au optat pentru a doua alternativă, astfel că Atena a dobândit supremaţia navală asupra celorlalţi aliaţi şi treptat a transformat alianţa într-un imperiu atenian.

Continuă citirea →

Războiul peloponeziac

Conflictul dintre cetăţile Greciei continentale şi insulare care ocupă ultima treime a secolului al V-lea şi care marchează începutul declinului atenian are drept cauză principală rivalitatăţile dintre două hegemonii: cea a Atenei, pe mare şi pe litoralul Mării Egee, şi cea a Spartei, în Peloponez şi în Beoţia.

Pentru Sparta, puterea crescândă a confederatiei maritime dominată din ce în ce mai mult de rivala sa, constituia deja un pericol pentru preponderenţa sa în Grecia continentală. Nu pentru a elibera cetăţile făcute vasale de Atena a intrat Sparta în război împotriva acesteia – lucru afirmat de propaganda lacedemoniană – ci pentru a-şi ajuta aliaţii din zona istmului, Corintul şi Megara, direct ameninţate de imperialismul atenian, şi pentru a împiedica dezagregarea ligii peloponesiace.

Continuă citirea →

Acropolă – dicţionar de termeni istorici

Acropolă – citadelă, cu caracter defensiv, în oraşele antice greceşti, plasată pe terenul cel mai înalt, unde se aflau principalele clădiri administrative şi religioase.

Renumita Acropolă din Atena (sec. V î.Hr.), situată pe un deal abrupt înconjurat de ziduri, adăposteşte patru edificii importante – Propilee, Partenon, Erehteion şi Templul Atenei Nike Apteros.

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, Ed. Litera, Bucureşti, 2010

Originea teatrului (II)

Cum decurgeau reprezentaţiile teatrale la Atena? Ele se produceau, în prima lor fază, încă sub zodia lui Dionisos, prilejuite de sărbătorile închinate petrecăreţului zeu. Aveau loc sub forma unor concursuri, o dată pe an, şi durau trei zile la rând. Fiecare concurent era obligat să prezinte trei tragedii (o trilogie) şi o comedie (sau o dramă satirică). Sosea puhoi de lume la poalele Acropolei, unde, sub cerul liber, pe panta colinei, în semicerc, se săpase în piatră un amfiteatru. Soseau de cum se crăpa de ziuă zeci de mii de atenieni, bărbaţi şi femei, având la ei mâncare şi băutură, dat fiind că spectacolele ţineau cam 8-10 ore şi mai mult, până către seară. La Efes şi Epidaur veneau până la 40.000 de oameni. Urmăreau cu încordare peripeţiile de pe uriaşa scenă, menite să provoace în sufletul lor milă şi groază (catarsis) şi, firi temperamentale, izbucneau în aplauze sau, din contra, fluierau, ba chiar azvârleau cu pietre atunci când ceva nu le era pe plac.

Continuă citirea →

Acropole – o istorie la înălţime

ACROPOLE („Oraş înalt“). În epocile preistorice, aşezările omeneşti erau adesea situate pe înălţimi uşor de apărat. În timpul perioadei miceniene, suveranii locali au întărit aceste înălţimi prin metereze puternice şi şi-au ridicat acolo palatele. În epoca istorică, oraşele s-au dezvoltat pe povârnişurile şi la poalele acestor coline, iar acropolele au devenit sălaşul zeilor, cărora li s-au înălţat acolo temple. Totuşi, acropolele au servit câteodată de refugiu, atunci când oraşul de jos cădea în mâinile unor duşmani. Alteori, tiranii se baricadau acolo împotriva propriilor lor supuşi, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, la Atena sub Pisistrale. Majoritatea cetăţilor Greciei clasice aveau câte o acropole, cele mai vestite fiind cele din Atena şi din Argos, alături de Acrocorintul şi de Cadmeea din Teba.

Acropolea din Atena poate fi socotită ca unul din cele mai bune modele ale unei acropole greceşti. Săpăturile arheologice au permis să se regăsească unele elemente ale acropolei miceniene. Atunci acropolea era înconjurată de un zid gros (care avea grosimea între 4,50 şi 6 m), alcătuit din două paramente făcute din blocuri mari de tip ciclopic, cuprinzând pietre mici legate printr-un mortar de pământ (emplekton). Intrarea principală era amenajată la apus, acolo unde aveau să fie propileele epocii clasice. Înspre nord-est se afla o intrare secundară, la care se ajungea prin vreo cincisprezece trepte tăiate în stâncă. Această intrare secundară se afla în apropierea palatului regal, din care s-au regăsit (pare-se) câteva urme, spre Erehteion, poate unde era situat templul primitiv al Atenei. La nord-vest o portiţă îngăduia să se ajungă, printr-un şir de trepte, la izvorul cunoscut în epoca istorică sub numele de Clepsidra. În urma invaziei doriene,  cu siguranţă în cursul secolului al X-lea, o nouă incintă, la vest, a închis povârnişurile acropolei şi izvorul Clepsidra. Această nouă lucrare a căpătat numele de Enneapylon („Nouă porţi“) şi a rămas cunoscută în popor sub numele de Pelasgicon.

Temelii ale locuinţelor din epoca miceniană vădesc că acropolea era locuită în permanenţă şi că ea a continuat să fie locuită în cursul perioadelor întunecate şi tulburi care au precedat naşterea polisului, în secolul al VIII-lea. La acea dată exista, la sud de amplasamentul viitorului Erehteion, un mic templu al Atenei, menţionat de către Homer. Această acropole, astfel fortificată, a slujit drept fortăreaţă Pisistratizilor, astfel încât în anul 510, când a avut loc căderea acestora, resturile zidurilor au fost dărâmate. Tot în acest loc înalt s-au refugiat şi bătrânii Atenei în cursul invaziei persane din anul 480; atunci au fost înlocuite porţiunile distruse ale meterezelor printr-o incintă de lemn, ceea ce nu i-a împiedicat însă pe invadatori să cucerească acropolea şi să-i dea foc.

În secolul al V-lea, acropolea a căpătat înfăţişarea sa definitivă. După izbânda de la Eurimedon (în anul 468), Cimon şi Temistocle au pus să se reconstruiască zidurile de la sud şi nord, iar Pericle a încredinţat lui Ictinos şi lui Fidias construirea Partenonului. În anul 437 Mnesicle a început construirea propileelor, porţi monumentale cu colonade din marmură de la Pentelic, construite în parte pe vechile propilee ale lui Pisistrate; aceste colonade erau aproape gata în anul 432, fiind prevăzute cu două aripi, cea de la nord constituind pinacoteca.

În paralel s-a întreprins, la sud de propilee, construirea micului templu ionic al Atenei Nike (numit, în mod eronat, al Victoriei aptere, adică fără aripi); dar lucrările au fost oprite în anul 431 din cauza războiului peloponesiac, fiind terminate după aceea între anii 421 şi 415, în timpul păcii lui Nicias. Tot în această epocă s-a început construirea Erehteionului, care era de fapt un templu al Atenei şi al lui Poseidon-Erehteu, cu porticul său al aşa-numitelor Core ( sau balconul Cariatidelor). Între templul Atenei Niche şi Partenon se afla temenosul Artemidei Brauronia, zeiţă reprezentată sub înfăţişarea unei ursoaice şi adorată în dema Brauron; cultul său aparţinea fecioarelor (era slujit de fete foarte tinere) şi femeilor. În sanctuar era înălţat xuanon-ul arhaic al zeiţei, căruia i s-a adăugat, în secolul al IV-lea, o statuie realizată de Praxitele. În spatele propileelor şi dominând ansamblul, se înălţa gigantica statuie din bronz a Atenei Promahos (adică „aceea care luptă în primul rând“), realizată între anii 450 şi 448 de către Fidias. Ea se ridica pe o bază înaltă de 1,50 m, ajungând astfel la înălţimea de 9 m. Zeiţa era reprezentată ţinând într-0 mână o lance, iar pe partea stângă avea un scut imens, decorat cu reliefuri reprezentând lupta dintre centauri şi lapiţi, reliefuri realizate de către Mys. Să mai amintim şi alte câteva monumente, din care însă nu se mai păstrează aproape nimic: chalcoteca, Pandroseionul, sanctuarul lui Pandion, altarul Atenei, sanctuarul lui Zeus Polieus şi, din epoca romană, templul circular al lui Augustus şi al Romei.

Unele acropole nu erau decât mici înălţimi care adăposteau temple, dar şi cartiere de locuinte, de pildă la Selinunt, în Sicilia. De asemenea, unele oraşe erau construite pe înălţimi, constituind astfel adevărate acropole, în special în Asia Mică, de exemplu Pergamul şi mai ales Priene; de altfel, acropolea din acest din urmă oraş nu mai avea decât un rol defensiv, aici neaflându-se nici un templu. La fel, în oraşul Orhomenos din Beoţia. Începând din secolul al IV-lea î. Hr., oraşele noi erau lipsite de acropole, de exemplu Mantineea sau Megalopolis.

Acrocorintul, situat departe de Corint şi deosebit de înalt, adăpostea un templu dedicat Afroditei şi clădiri în care locuiau prostituate sacre (în secolul I î.Hr., în epoca lui Strabon, numărul acestora depăşea cifra de o mie). Ele îşi vindeau atât de scump nurii numeroşilor marinari şi negustori în trecere pe aici, încât era foarte răspândită zicala; „Nu oricine doreşte se poate duce la Corint“.

 

Guy Rachet, Larousse. Dicţionar de civilizaţie greacă, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998

Zeii grecilor

 

Istoria Atenei

Atena – capitala Greciei, situată în Atica.

– a fost un oraş-stat important al istoriei Greciei antice.

– în jurul centrului din Atena şi-a avut originea, în epoca miceniană târzie, unirea centrelor mai mici din Atica, atribuită prin tradiţie regelui Tezeu.

Atena arhaică şi aristocratică. După o fază arhaică sub regim monarhic, a urmat în sec. VIII î.Hr. un sistem de guvernare aristocrat, care, la început, şi-a exercitat funcţiile de conducere prin intermediul arhonţilor. După o tentativă eşuată a lui Kilon (636 î. Hr.) de a răsturna aristocraţia şi de a instala tirania, în 624 î.Hr. a fost elaborată legislaţia lui Dracon, primul codificator al dreptului atenian.

Continuă citirea →

Acropole – o istorie sacra

Acropole. În lumea greacă, termenul, în sens propriu, desemnează partea mai înaltă a oraşului, situată în vîrful unei coline şi deosebită de restul aşezării, care se în­tinde pe pantele aceleiaşi coline sau în cîmpia de la poale. Dacă în epoca miceniană acropolele sînt înconjurate de ziduri de apărare, adăpostind palatul stăpânului, în epoca următoare, şi mai cu seamă în cea clasică, ele devin locul sacru prin exce­lenţă, iar templele înlocuiesc palatul res­pectiv. Numai în anumite cazuri, de pildă la Pergam, templele şi palatul seniorial con­vieţuiesc pe acropole în epoca elenistică.

Acropolele prin antonomază sînt cele de la Atena: aici se concentrează cele mai vechi şi mai înrădăcinate culte ale cetăţii, şi tot aici se desfăşoară principalele povestiri mitice. La ele se putea ajunge parcurgînd Calea Sacră, pe care se desfăşura proce­siunea serbărilor panatenee, şi trecînd de Propilee, marea poartă monumentală ridi­cată în epoca lui Pericle. Aici se ridicau marea statuie a Atenei Promahos, sculp­tată de Fidias în amintirea victoriei asupra perşilor, şi principalele edificii sacre ale cetăţii, fiecare fiind legat de culte şi mituri particulare. Partenonul, marele templu doric, opera lui Ictinos şi Calicrat, împo­dobit cu splendidele sculpturi ale lui Fidias, era închinat zeiţei Atena Partenos, zeiţa fecioară în cinstea căreia se celebrau serbările panatenee.

Continuă citirea →

Libertatile femeilor din Atena

Situaţia femeilor din Atena nu era perfectă, dar s-ar fi putut şi mai rău. Unei femei măritate îi era permis să cineze cu soţul ei atâta vreme cât erau doar ei doi, dacă venea, însă, şi altcineva la masă, trebuia să rămână în camera ei.

Cu timpul, totuşi, femeilor le-a fost îngăduit să mănânce la aceeaşi masă cu restul familiei, chiar dacă erau musafiri de faţă. Iar mai apoi, li s-a permis să facă de mâncare şi să spele vasele după masă! 🙂