Romanitatea românilor în viziunea istoricilor. Sinteză pentru bacalaureat

harta romanieiRomanitatea românilor reprezintă un element esențial al identității lingvistice și culturale a poporului român.

Românii sunt un popor romanic (neolatin), al cărui proces de formare (etnogeneză) a cunoscut trei etape:
1. Existența civilizației geto-dace, supusă cuceririi romane, în urma războaielor daco-romane dintre anii 101-102 și 105-106;
2. Sinteza daco-romană, realizată în urma procesului de romanizare;
3. Desăvârșirea etnogenezei în urma contopirii populației daco-romane cu migratorii slavi în sec. V-VII.

1. Civilizația geto-dacă se dezvoltă în timpul regelui Burebista (82-44 î.Hr.), primul unificator al triburilor geto-dace, și atinge apogeul în timpul lui Decebal (87-106), cel care a refăcut unitatea statului dac și în timpul căruia Dacia a fost cucerită de romanii conduși de împăratul Traian.

2. Romanizarea geto-dacilor a fost realizată pe parcursul mai multor secole și a cunoscut mai multe etape:
Cea inițială (sec. I î.Hr.-sec. II d.Hr.), începută în Dobrogea (Moesia), primul teritoriu getic ajuns sub stăpânire romană (sec. I î.Hr.)
Cea oficială (106-271/274), realizată prin intermediul factorilor oficiali de romanizare (administrația și armata) și al factorilor neoficiali (coloniștii, veteranii, dreptul, urbanizarea, învățământul etc.). În procesul de romanizare, un rol important l-a avut și creștinismul, răspândit în limba latină.
Cea postaureliană (sec. III-VII), în timpul căreia se produce și romanizarea dacilor liberi, care nu fuseseră integrați în provincia Dacia.

3. Desăvârșirea procesului de formare a poporului și a limbii române s-a realizat în condițiile continuității daco-romane (după retragerea aureliană) și venirea migratorilor slavi (sec. V-VII)

Etnogeneza românească a durat mai multe secole (II-VIII), românii formându-se atât la nord de Dunăre, cât și la sud de Dunăre, unitatea lor fiind compromisă de trecerea slavilor la sudul Dunării

Limba română

Caracterul limbii române este și el unul neolatin, cum o demonstrează și structura acestei limbi care conține:
– strat latin (60%)
– substrat traco-dacic (10 %)
– adstrat slav (20%)
– preluări din alte limbi (10%)

După așezarea slavilor la sud de Dunăre, limba română cunoaște și ea o fragmentare în mai multe dialecte:
– dialectul nord-dunărean (daco-roman)
– dialectele sud-dunărene (aromân/macedoromân; istroromân; meglenoromân).

Originea latină a poporului român a fost subliniată și de termenii cu care în Evul Mediu vecinii îi desemnau pe români: walach, olah, vlah, blachi. În sec. XV-XVII, călătorii străini i-au numit pe locuitorii Țărilor Române romani.

Teoria autohtonistă și teoria imigraționistă

Au fost formulate două teorii în legătură cu etnogeneza românilor: cea autohtonistă și, respectiv, cea imigraționistă.

Teoria autohtonistă

– subliniază originea latină și vechimea românilor pe aceste meleaguri;
– a fost susținută atât de istoriografia românească, cât și de cea străină.

Primii autori care au susținut-o au fost cei străini:
Bizantini
– împăratul bizantin Mauricius, în lucrarea sa “Strategikon” (sec. VII), atestă pentru prima oară populația de la nordul Dunării, denumită cu termenul de romani;
– împăratul bizantin Constantin VII Porfirogenetul, în lucrarea sa “Despre administrarea imperiului” (sec. X), vorbește despre originea latină a populației romanice de la gurile Dunării;
Unguri
– cronicarul maghiar Anonymus, care a scris la curtea regelui Bella III “Gesta Hungarorum” (Faptele ungurilor, sec. XII), susține că atunci când ungurii, conduși de șeful lor, Tuhutm, au ajuns în Transilvania (sec. IX-X), i-au găsit acolo pe români și pe slavi;
– maghiarul Simon de Geza arată, în “Faptele hunilor și ale ungurilor” (sec. XIII, că ungurii i-au găsit, la venirea lor în Pannonia, pe români).
Italieni
– Poggio Bracciolini (sec. XV) a fost primul care a afirmat originea romană a poporului român, pe baza elementelor comune ale limbii latine și române.
Alți istorici
– împăratul austriac Iosif II (sec. XVIII) consider că românii sunt “cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei”;
– istoricul englez E. Gibbon (sec. XVIII) afirmă că Dacia a continuat să fie locuită de dac și după cucerirea ei de către romani;
– cărturarul sas J. Troster (sec. XVIII) susține că românii sunt “cei mai vechi locuitori ai acestei țări”.

Istoriografia românească aduce argumente în favoarea teoriei autohtoniste prin autorii de mai jos:
– Nicolaus Olahus care, în 1536, subliniază unitatea de neam și continuitatea românilor;
– Sasul Johannes Honterus care, în 1542, numește “Dacia” întreg teritoriul locuit de români;
– Sec. XVI-XVIII – Grigore Ureche în “Letopisețul Moldovei” arată originea latină a limbii române și unitatea de neam;
– Miron Costin accentuează originea latină a poporului și a limbii române, în “Letopisețul Țării Moldovei”;
– Dimitrie Cantemir, în “Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor” (1722), reliefează originea latină a românilor.

În secolul al XVIII-lea romanitatea românilor devine o armă politică în contextul luptei pentru drepturi a românilor din Transilvania.
– Reprezentanții Școlii Ardelene (Inochentie Micu-Klein, Samuil Micu, Gheroghe Șinai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu) au promovat idea originii latine (chiar exclusivă) a poporului român, a vechimii și a continuității acestuia pe meleagurile carpato-danubiano-pontice. Aceste idei s-au regăsit într-un memoriu înaintat de Școala Ardeleană Curții de la Viena în 1791, intitulat Supplex Libellus Valachorum.

Sec. XIX-XX – reprezentanții școlii istorice moderne: A.D. Xenopol, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Nicolae Iorga, Gh. I. Brătianu, David Prodan și alții.

Unii cronicari și istorici nu au fost constanți în afirmațiile lor, fiind influențați în mod direct de factorul politic. Este vorba, printre alții, de cronicarul maghiar Szamoskozy, în sec. al XVI-lea, care susține că românii sunt urmașii coloniștilor romani; după unirea realizată în 1600 de Mihai Viteazul, Szamoskozy își schimbă opinia, susținând contrariul.

După Pactul dualist (1867), maghiarii promovează o politică naționalistă în Transilvania în scopul afirmării identității.

Teoria imigraționistă

– a fost sistematizată în sec. al XIX-lea de austriacul Robert Roesler
– a fost precedată de alte contestări ale originii și vechimii poporului și a limbii române, care au aparținut următorilor:
• Sasul Franz Joseph Sulzer, care scrie la 1781-1782 “Istoria Daciei Transalpine” susține că:
– dacii au fost masacrați în totalitate de romani
– românii s-ar fi format ca popor în Peninsula Balcanică, în Moesia, unde primesc influența slavă și adoptă credința ortodoxă
– românii trec ulterior la nord de Dunăre, în sec. XIII, cu ocazia a două evenimente: după expediția tătaro-mongolă din 1241 și izgonirea lor de la sudul Dunării de către împăratul Bizantin Isac Anghelos
• Maghiarul Bolla Marton, care afirmă în sec. XVIII că românii sunt de origine bulgară, de unde li se trage și denumirea de “volohi”

Teoria roesleriană
– fundamentul distorsionărilor politizate ale ideii de continuitate și vechime românească
– a fost emisă de austriacul Robert Roesler, în lucrarea sa apărută în 1871 intitulată “Studii românești. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor”
– apariția ei a fost favorizată de climatul politic existent în Transilvania (deși majoritari în această provincie, românii erau considerați tolerați, iar națiunile privilegiate – maghiarii, sașii și secuii – au căutat să conteste originea și vechimea românilor).

Ideile sale principale sunt:
• Dacii ar fi fost distruși ca popor în urma războaielor cu romanii
• Vechea toponimie dacică ar fi dispărut tocmai din cauza acestei exterminări
• Dacia nu a putut fi romanizată în 165 de ani
• Toți locuitorii au părăsit Dacia în timpul împăratului Aurelian
• Poporul roman și limba română s-ar fi format la sud de Dunăre (argumente: lipsa elementelor germanice în limba română; existența unor elemente lexicale comune în limbile albaneză și română; asimilarea dialectelor dacoromân și macedoromân; influența slavă resimțită de locuitorii de la nord de Dunăre)
• Românii ar fi fost un popor de păstori nomazi
• Nu ar exista izvoare istorice care să ateste existența românilor la nord de Dunăre, anterior sec. XIII

Teoria a fost combătută cu succes de lucrările istoricilor B. P. Hasdeu și A.D. Xenopol.
Contraargumentele lui A.D. Xenopol au fost prezentate în lucrarea “Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană” (1884)
– continuitatea dacică este demonstrată de revolta dacilor din 117, de dovezi arheologice, de prezența unor soldați daci în armata romană, de păstrarea unor toponime locale
– etapa de romanizare la care se referă Roesler este doar cea oficală
– continuitatea daco-romană este demonstrată prin dovezi arheologice, numismatice, lingvistice
– slavii sunt cei care îi separă, în sec. VII, pe românii de la nord de cei de la sud de Dunăre
– există izvoare istorice care atestă prezența românilor la nord de Dunăre încă din sec. al IX-lea

Negarea continuității românești s-a regăsit și în secolele XIX-XX, mai ales după realizarea României Mari. Istoriografia românească a contracarat această tendință prin opera științifice importante:
– Vasile Pârvan – “Getica” și “Începuturile vieții romane la gurile Dunării”
– Nicolae Iorga – “Istoria românilor”
– Gh. I. Brătianu – “O enigmă și un miracol istoric: poporul român”

După al doilea război mondial și până la revoluția din 1989, istoriografia românească a cunoscut unele deformări. De exemplu, atunci când România a devenit stat comunist, istoriografia a trebuit să sublinieze caracterul imperialist al stăpânirii romane și importanța civilizatoare a slavilor în cadrul istoriei românilor. Astăzi, aceste aspecte au dispărut din lucrările istorice de specialitate.


sursa: Ramona Popovici, Camil-Gabriel Ionescu, Istorie: Bacalaureat: teste, București, Booklet, 2015

Anunțuri

4 răspunsuri

  1. Aș vrea să aflu, dacă se poate, cum s-a produs romanizarea geto-dacilor liberi în perioada post aureliană, având în vedere că Dacia era cu mult mai mare decât ținutul geto-dac cucerit de romani. Toate cele bune !

  2. Pentru toate popoarele ”barbare” civilizatia romana (prin esenta ei urbanizata) era un miraj, o tentatie. Dacii liberi, cum sunt numiti geto-dacii din teritoriile ramase in afara Daciei romane si a Moesiei Inferioare/Dobrogei, sunt romanizati in a treia etapa, a generalizarii romanizarii in contextul desfasurarii marilor migratii. Lipsa unei autoritati administrative si militare in urma retragerii aureliene, deschide calea migratiilor in spatiul nostru.

  3. astea sunt povesti, insa adevarul nu se cunoaste, deci Mituri, legende si povesti

    1. Adevarul se cunoaste si e dovedit, dar mai nou e la moda sa il ignori.Pe cand altii isi inventeaza stramosi si istorie ,noi ii negam pe ai nostri. Cateva mai multe carti de istorie citite, cateva vizite la muzeele de istorie si arheologie din tara sau filme documentare cu ruinele si resturile castrelor romane, sa nu mai spun cunoasterea limbii latine ar largi nebanuit orizontul oricarei persoane de buna-credinta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: