Arhive etichetă: viata intima

Viața intimă a lui Gustave Flaubert (II)

gustave flaubertÎn vreme ce Louise Colet rămăsese departe și se afla la un pas de sinucidere de dorul lui, Flaubert se zgâia la piramide, străbătea cursul Nilului cu barca și frecventa prostituate. Vizitarea bordelurilor nu era o distracție nouă pentru scriitor, care a adus acasă un nedorit, dar binemeritat suvenir din sejurul lui în Orientul Mijlociu: sifilisul. În călătoriile lui, niciun local de prostituate nu i se păruse într-atât de mizer, încât el să nu se plece să-și satisfacă poftele. Nici sifilisul nu l-a oprit (cu toate că o prostituată l-a alungat din pricina unei răni deschise) și, la un moment dat, a susținut că s-a folosit de trei femei înainte de prânz și de încă una după desert.

În călătoria lui, scriitorul s-a delectat și cu prostituate bărbați, într-una din scrisorile lui notând că în sfârșit „o făcuse și pe-asta, la băi”, într-un interludiu sexual cu „un tânăr pungaș, cu fața ciupită de vărsat și cu turban alb.” Mai nota și că fusese o experiență ce merita repetată.

Continuă citirea →

Viața intimă a lui Gustave Flaubert (I)

Gustave FlaubertScriitorul Gustave Flaubert a fost un mare senzual: frecventa cu asiduitate bordelurile, a încercat sexul cu bărbați și a avut relații amoroase cu destule femei.

Chipeș, dar nu tocmai partenerul ideal, inveteratul burlac Gustave Flaubert a avut totuși succes la doamne – chiar la acelea pentru a căror companie nu plătea. Cea mai îndelungată relație a lui a fost o idilă de opt ani cu o poetă care, fără să știe, l-a ajutat inspirându-i personajul principal din controversatul său roman Doamna Bovary.

O birjă cu storurile trase, „bălăbănindu-se ca o corabie”, se târa de-a lungul străzilor din Rouen (Franța), ieșind apoi pe drumurile de țară din împrejurimi. În birjă, Emma Bovary avea o întâlnire pasională cu un iubit din trecutul ei. Faimoasa scenă erotică din Doamna Bovary, capodopera lui Gustave Flaubert, a fost inspirată de una din întâlnirile lui amoroase din viața reală cu poeta Louise Colet, care avusese loc în trăsura ei, în timp ce se învârteau în jurul unui parc de la marginea Parisului.

Continuă citirea →

Măreția unui om e în legătură directă cu numărul dușmanilor săi

Gabriele_D'AnnunzioS-a afirmat în dese rânduri că măreția unui om e în legătură directă cu numărul dușmanilor săi. Să stabilim statistica dușmanilor firești și ireductibili ai lui Gabriele d’Annunzio:

1) 99% din artiști, fiindcă se simt nimiciți sau micșorați de gloria lui;

2) Imbecilii din lumea întreagă, fiindcă nu-l înțeleg;

3) Catolicii practicanți, fiindcă a scris Copilul voluptății și Intermezzo, opere judecate ca prea îndrăznețe;

4) Liber-cugetătorii, pentru că a scris Sfântul Sebastian și Contemplația morții, opere judecate ca prea canonice;

5) Toate femeile cărora le-a fost prezentat și cărora nu le-a făcut curte;

6) Bărbații însurați, care văd în el un zelos al adulterului;

7) Celibatarii, deoarece cărțile lui le-au făcut pe femei prea complicate și prea exigente în dragoste;

8) Numeroșii săi creditori;

9) Debitorii, pentru că, fiind puțin numeroși, se socotesc îndoit umiliți;

10) Toți cei cărora n-a fost în stare să le acorde autografe.

Continuă citirea →

Viaţa lui Chopin

Chopin,_by_WodzinskaChopin, Frédéric (François) născut Fryderyk Franciszek Szopen (1.03.1810, Zelazowa Wola, lângă Varşovia, ducatul Varşoviei, azi Polonia – 17.10.1849, Paris, Franţa)

Compozitor şi pianist romantic polono-francez, celebru pentru piesele sale pentru pian solo şi concertele pentru pian. Deşi a compus aproape numai lucrări dedicate acestui instrument, multe dintre ele scurte, Chopin este considerat unul dintre marii poeţi ai muzicii, graţie imaginaţiei de un mare rafinament şi perfecţiunii sale artistice.

Copilul-minune

Nicholas Chopin

Nicholas Chopin

Tatăl lui Chopin, Nicholas, imigrant francez în Polonia, lucra ca preceptor în diverse case aristocratice ale vremii, între care şi familia Skarbek din Zelazowa Wola, unde Nicholas s-a şi căsătorit cu o rudă mai săracă a proprietarilor. Când micul Frédéric avea opt luni, tatăl său a fost angajat profesor de franceză la un liceu din Varşovia. Chopin însuşi a frecventat apoi acest liceu din 1823 până în 1826.

Toată familia manifesta înclinaţii artistice şi, încă din pruncie, Chopin era extrem de impresionat când le auzea pe mama sau surorile sale mai mari cântând la pian. La şase ani încerca să reproducă ceea ce auzise şi voia să compună el însuşi melodii. Anul următor, Chopin a început să ia lecţii de pian cu Wojciech Zywny, un profesor de 61 de ani cu o largă cultură muzicală şi un acut simţ al valorii. Învăţăturile simple ale lui Zywny i-au fost curând insuficiente elevului său, care a descoperit de unul singur o metodă originală de interpretare la pian şi a fost lăsat să evolueze neîngrădit de reguli academice şi disciplinare.

Chopin a început să fie invitat la serate private de la o vârstă fragedă, iar la opt ani a apărut pentru prima oară în public, la un concert de binefacere. Trei ani mai târziu, a cântat în faţa ţarului Aleksandru I, care se afla la Varşovia pentru inaugurarea Parlamentului. Consolidarea reputaţiei sale de copil-minune nu s-a datorat doar concertelor. La şapte ani, Chopin a compus o poloneză în sol minor care a fost publicată, iar la scurt timp după aceea, unul dintre marşurile sale a atras atenţia marelui duce rus Konstantin, care l-a orchestrat pentru ca detaşamentul său militar să-l cânte la parade. Au urmat alte poloneze, mazurci, variaţiuni, ecoseze şi un rondo, aşa încât, la 16 ani, familia l-a înscris la nou-înfiinţatul conservator din Varşovia, condus de compozitorul polonez Joseph Elsner, cu care Chopin începuse deja să studieze teoria muzicală.

Józef_Elsner

Józef Elsner

Cu greu s-ar fi putut găsi un profesor mai bun pentru tânărul compozitor, căci, deşi insista asupra unei formări tradiţionale, Elsner, el însuşi compozitor cu înclinaţii romantice, şi-a dat seama că imaginaţia elevului n-ar trebui îngrădită de pretenţii strict academice. Chiar înainte să ajungă protejatul lui Elsner, Chopin dovedise interes faţă de muzica populară poloneză şi receptase acele impresii care, ulterior, aveau să pună o amprentă naţională inconfundabilă asupra operei sale. La conservator, a urmat cursuri riguroase de armonie şi compoziţie; în sfera tehnicii interpretative i s-a permis să evolueze în mod profund individual.

În ciuda activei vieţi muzicale a Varşoviei, Chopin avea nevoie imperioasă de o experienţă muzicală mai vastă, aşa încât devotaţii săi părinţi au găsit bani pentru a-l trimite la Viena. După o călătorie preliminară la Berlin în 1828, Chopin a vizitat Viena, unde a debutat în public în 1829. Un al doilea concert i-a confirmat succesul şi, la întoarcerea acasă, tânărul muzician şi-a pregătit viitoarele izbânzi peste hotare compunând Concertul nr. 2 în fa minor (1829) şi Concertul nr. 1 în mi minor (1830), ambele pentru pian, ca şi alte piese pentru pian şi orchestră menite să-i pună în valoare originalitatea remarcabilă a stilului interpretativ. Din aceeaşi perioadă (1829-1832) datează şi primele studii pentru pian, compuse pentru a da posibilitatea – lui şi altora – de a exersa până la perfecţiune noua sa metodă de interpretare.

Continuă citirea →

Viaţa intimă a lui George Călinescu

Încă de la debutul căsniciei, din vara lui 1929, George Călinescu a refuzat orice idee de a rămâne alături de socrii săi, suficient de avuţi, închiriind împreună cu soţia un spaţiu care să le ofere garanţia independenţei şi a intimităţii.

De la început, Călinescu a făcut să se înţeleagă că stăpân în casă este el, „bărbatul”. El conducea gospodăria, el hotăra în absolut toate, încât soţia s-a obişnuit treptat să vadă lumea prin prisma soţului. El stabileşte cum, când şi ce se serveşte la masă, cum se aranjează interiorul casei, cum se îmbracă soţia (desenându-i şi chiar impunându-i modele de rochii). Alice Călinescu afirmă că această „şefie” a continuat şi la Iaşi, când, primind la masă, duminica, pe colaboratorii de la „Jurnalul literar”, Călinescu gătea singur bucatele. Abia din această perioadă, ieşeană, Călinescu începe să transfere soţiei din atribuţii: făcutul cumpărăturilor cotidiene, şi chiar a celor ce-l priveau special pe el: cămăşi, ciorapi, pantofi (pe care soţia îi măsura cu aţă).

Continuă citirea →

Viaţa intimă a lui Barack Obama

Barack Obama s-a dovedit exprem de popular în rândul femeilor, atrăgând zeci de mii de reprezentante ale sexului frumos la evenimentele sale de campanie, care aclamau şi chiar leşinau ocazional în timpul discursurilor sale.

Continuă citirea →

Un egoist: Henrik Ibsen

Nimeni nu-l cunoştea pe Ibsen în mod intim, dar multe dintre cunoştinţele sale erau conştiente că prima parte a vieţii, ca şi zbuciumul acelei perioade, i-au lăsat o imensă povară de resentimente de nevindecat. Din acest punct de vedere se asemăna cu Rousseau: eul său purta cicatricele pentru tot restul vieţii şi era, în consecinţă, un monstru al egocentrismului.

Într-un mod destul de nedrept şi-a considerat mama şi tatăl răspunzători pentru tinereţea sa nefericită. Fraţii săi erau şi ei vinovaţi prin asociere. După ce, în 1858, a părăsit Skienul, oraşul natal, pentru a împrumuta bani de la bogatul său unchi, Christian Paus, nu şi-a mai vizitat părinţii. Într-o scrisoare adresată, în 1867, lui Bjornstjerne Bjornson, colegul său în ale scrisului, a cărui fiică avea să se mărite ulterior cu fiul său, el a scris: “Ştii că toată viaţa le-am întors spatele părinţilor mei, întregii mele familii, deoarece nu puteam suporta să continui o relaţie bazată pe o înţelegere imperfectă”.

Atunci când i-a murit tatăl, în 1877, Ibsen nu mai avusese vreo legătură cu el de aproape 40 de ani. Justificându-se într-o scrisoare adresată unchiului său, Ibsen cita: “circumstanţe imposibile datând dintr-un stadiu foarte timpuriu” ca fiind “principala cauză”. Prin aceasta el înţelegea de fapt că ei decăzuseră, în timp ce el se ridica, şi nu vroia să fie tras în jos. Îi era ruşine de ei; se temea de posibilele lor cereri financiare. Cu cât devenea mai bogat, mai capabil de a-i ajuta, cu atât era mai puţin dispus să aibă vreo legătură cu ei.

Nu a făcut niciun efort pentru a-l ajuta pe mai tânărul său frate invalid, Nicolai Alexander, care a plecat în cele din urmă în Statele Unite, unde a murit în 1888. Şi-a ignorat de asemenea fratele mezin, Ole Paus, rând pe rând marinar, îngrijitor de prăvălie, îngrijitor de far. Ole a fost întotdeauna sărac, dar a fost singurul care l-a ajutat pe nenorocitul lor tată. Ibsen i-a trimis odată o scrisoare formală de recomandare pentru o slujbă, dar nu i-a dat niciodată vreun ban şi nici nu i-a lăsat nimic prin testament. Ole a murit sărac, într-un azil de bătrâni, în 1917.

Iubirile lui Dostoievski

Paradoxal, dar pe cât de cunoscută este în lume opera lui Feodor Mihailovici Dostoievski, pe atât de ignorată este viaţa lui personală, plină de excese şi frământări. Analizând relaţiile lui cu femeile, aflăm că dragostea şi sexul au ocupat un rol primordial în viaţa sa.

De la iubirea tainică a tânărului devenit peste noapte celebru prin romanul “Umiliţi şi obidiţi”, trecând prin dragostea mistuitoare din anii maturităţii târzii şi până la dragostea triumfătoare din perioada declinului vieţii biologice, Dostoievski a parcurs un drum dramatic, marcat de suferinţă, boală, sărăcie şi nefericire.

Obişnuit ca în dragoste mai mult să ofere decât să primească şi lăsând în fiecare femeie pe care a iubit-o  o parte din sufletul său generos, el a trăit cu intensitate sentimentul iubirii.

Prima dragoste

Succesul “Oamenilor sărmani” i-a deschis uşile saloanelor din Petersburg, iar în casa cunoscutului om de litere Panaev, i-a fost prezentat soţiei acestuia. Iată ce-i scria el, despre acest moment din viaţa sa, fratelui Mihail: “Ieri – pe 15 noiembrie 1845 – am fost pentru prima dată la Panaev şi cred că deja m-am îndrăgostit de soţia lui. Aceasta este frumoasă şi deşteaptă, amabilă şi neprefăcută până peste poate. Îmi petrec frumos timpul”.

Dar Panaeva era întotdeauna în centrul atenţiei şi din mulţimea de admiratori se distingea întotdeauna Nekrasov.Acesta aproape că nu-şi ascundea sentimentele pentru ea şi, peste doi ani, i-a devenit amant.

După trei luni de la întâlnirea cu bruneta fatală, Dostoievski îi scria fratelui său despre pasiunea sa: “Am fost foarte îndrăgostit de Panaeva. Acum mi-a mai trecut sau doar mi se pare. Sunt la pământ cu sănătatea şi cu nervii, mi-e teamă sa nu fac iar vreo criză (1 februarie 1846)”.

Prima iubire – târzie – a fost pentru el dureroasă şi umilitoare. Şi-a dat seama de la început că nu are nici o şansă şi că va trebui ca sentimentele sale să se stingă cu timpul.

Prima soţie – dragoste nefericită

După ce şi-a ispăşit pedeapsa la ocnă, Dostoievski a fost trimis la Semipalatinsk. Aici s-a îndrăgostit de Maria Dmitrievna, al cărui soţ, Alexandr Isaev, era un ratat care îşi pierduse slujba şi dăduse în patima beţiei.

O blondă destul de frumoasă, de înălţime mijlocie, foarte slabă, fire pasională şi exaltată – după cum o descrie Vranghel, prietenul lui Dostoievski – , era citită, bine educată, curioasă, neobişnuit de vioaie şi de impresionabilă”.

Faţa fină, slăbiciunea fizică şi lipsa ei de apărare trezeau în Dostoievski dorinţa de a o ajuta, de a o apăra ca pe un copil. L-a tulburat profund îmbinarea de infantilism şi feminătate care-i incita întotdeauna senzualitatea, trezindu-i sentimente pe care el nu putea şi nici nu voia să şi le înfrâneze.

În realitate, Maria Dmitrievna era o femeie excesiv de nervoasă, aproape isterică, dar – mai ales la începutul relaţiilor dintre ei – Dostoievski vedea în desele schimbări de dispoziţie, tonul ridicat sau lacrimi, semnele unor sentimente profunde.

Se prea poate ca şi Maria Dmitreivna să se fi ataşat de Dostoievski, dar nu era în nici un caz îndrăgostită de el, cel puţin la început, deşi îi punea capul pe umăr şi-i răspundea la sărutări. El însă s-a îndrăgostit nebuneşte şi credea că este iubit la fel, pe când ea lua parte doar din plictiseală şi deznădejde la acest joc ce i se părea frumos.

El mergea pe al 34 an şi, până atunci, nu mai avusese, nici iubită, nici prietenă. Ea era prima femeie tânără şi interesantă pe care Dostoievski a întâlnit-o după patru ani de ocnă şi a copleşit-o cu toate farmecele dorinţelor neîmplinite, ale fanteziilor erotice şi ale iluziilor romantice. Această blondă slăbănoagă întruchipa pentru el toată bucuria vieţii.

Maria Dmitrievna nu era deloc o femeie uşor de suportat: era irascibilă, o supăra mereu câte cineva, era mai tot timpul bolnavă, îl sâcâia pe Dostoievski cu bănuielile şi gelozia sa. Asta nu a împiedicat-o ca după moartea soţului să îl înşele pe Dostoievski cu Vergunov, un învăţător sărac.

În cele din urmă s-au căsătorit. Dar în noaptea nunţii, Dostoievski a făcut o criză de epilepsie. Faţa i se întunecase, a început să geamă sălbatic, s-a aruncat pe jos, zvârcolindu-se. În curând, şi-a pierdut cunoştinţa, iar când şi-a revenit, era atât de slăbit încât nu mai putea vorbi. Maria Dmitrievna s-a speriat atât de tare, încât era să leşine şi ea. Criza soţului i-a provocat o impresie groaznică.

Această situaţie a avut urmări nefaste asupra relaţiei lor conjugale. În atmosfera de tensiune nervoasă ce a urmat, se chinuiau unul pe altul, fiind într-o luptă continuă; certurile alternau cu căinţa şi regrete exprimate zgomotos, cu jurăminte de dragoste eternă, care se transformau într-un duel sterp al corpurilor, iar nesatisfacerea le otrăvea sângele şi sufletul.

Vorbind despre Maria Dmitrievna, trebuie remarcată labilitatea ei psihică, cu alternanţe de la veselie la ipohondrie. Avea tendinţe manifeste spre mania persecuţiei şi melancolie, îi sărea ţandăra din te miri ce şi vedea pretutindeni intrigi şi uneltiri, trecea la mânie, urla şi ţipa până cădea pe jos, apoi, liniştindu-se, îşi cerea supusă iertare şi era bunătatea pe pământ. Dar nu era uşor nici să trăieşti cu un om complicat, bolnav şi în acelaşi timp genial, aşa cum era Dostoievski.

De fapt ei se asemănau în multe privinţe: amândoi erau cuprinşi repede de frenezie, nici unul nu încăpea în cadrul strâmt al tihnei şi obişnuinţei şi amândoi depăşeau cu uşurinţă măsura. Numai că, ceea ce la Dostoievski era flacăra geniului, la Maria Dmitrievna erau vâlvătăile focului unei suferinţe grele.

Relaţia aceasta agonizantă se încheie în 1864, când Maria Dmitrievna sfârşeşte răpusă de tuberculoză.

Dragoste neîmpărtăşită

După ce s-a stabilit la Petersburg, Dostoievski a cunoscut o tânără studentă care l-a cucerit prin frumuseţea şi tinereţea ei. Se numea Apollinaria Suslova, avea doar 22 de ani şi studia la Universitate. Apollinaria i-a trimis lui Dostoievski o scrisoare naivă şi poetică în care îi declara dragostea. El i-a răspuns şi s-au întâlnit.

În faza iniţială a relaţiilor lor, interesul lui Dostoievski a fost dictat exclusiv de atracţia fizică. Tinereţea ei i-a trezit dorinţa care creştea de la o întâlnire la alta până a devenit o pasiune oarbă. Curând, latura erotică a relaţiilor dintre ei a fost consolidată şi apoi extinsă prin emoţii de altă natură, mai profundă.

Ca scriitor şi gânditor, Dostoievski era cu mult deasupra ei, ea îl admira şi îl urcase pe un piedestal. Dar acest chip de prieten şi mentor s-a alterat în urma experienţei intime cu el. Dostoievski, ca amant, era fie sentimental, slab, fie se purta cu ea ca şi cu un obiect, umilind-o cu excesele sale.

Relaţia lor s-a deteriorat rapid, iar finalul a fost previzibil. Apollinaria nu numai că i-a respins categoric cererea în căsătorie, dar, după trei ani de dragoste, infidelităţi, certuri şi împăcări, ea i-a spus că e timpul să se despartă pentru totdeauna, deoarece nici nu poate fi vorba de un viitor comun. Dragostea lor murise de mult şi nu existau medicamente care s-o resusciteze.

A doua soţie – biruinţa dragostei

Dostoievski nu a renunţat la gândul căsătoriei. Căsătoria a devenit iarăşi o idee fixă pentru el şi aceasta nu numai din cauza singurătăţii şi a nevoii unui om apropiat, dar şi din alte motive. În casa lui domnea o dezordine de nedescris, nu avea cine să-i creeze o atmosferă propice scrisului.

Dostoievski s-a mutat, la sfârşitul lui 1866, la Petersburg şi a hotărât să-şi angajeze o stenodactilografă pentru a-l ajuta la finalizarea romanului “Jucătorul”. I-a fost recomandată Anna Grigorievna Snitkina, o fată liniştită şi modestă, încântată de posibilitatea de a-l cunoaşte personal pe celebrul scriitor.

Avea o faţă ovală şi ochi căprui, frumoşi şi pătrunzători, fruntea largă, bărbia energică, dinţii frumoşi şi sclipitori şi părul de culoare cenuşie. Emana un flux de atenţie şi prietenie pe care el l-a simţit şi şi-a deschis imediat sufletul. Mai târziu ea şi-a dat seama cât era el de singur atunci şi câtă nevoie avea de căldură şi compasiune.

Anna Grigorievna a fost impresionată de simplitatea şi de sinceritatea lui, iar cuvintele şi modul de a vorbi ale acesţei fiinţe inteligente, ciudate, nefericite şi părăsite de toţi, au impresionat-o profund. Nu a făcut economie de timp şi energie pentru a-i fi de folos. L-a îndrăgit imediat !

Dostoievski şi-a dat seama că, după mult timp, a întâlnit o fiinţă care se interesa cu adevărat de el: ea se gândea cum să facă să-i fie lui bine, era îngrijorată de sănătatea lui şi de cât a scris în fiecare zi, era preocupată de liniştea lui materială şi sufletească.

Până atunci, Dostoievski nu prea fusese răsfăţat. Grija ei îl mişca şi îl jena totodată, dar era o senzaţie plăcută. Şi apoi, el şi-a dat repede seama câtă nevoie avea de ea.

A cerut-o în căsătorie şi Anna Grigorievna a acceptat imediat. El o cucerise cu totul şi ea nu-i observa nici ridurile, nici ticurile nervoase, nici expresia obosită a ochilor, nici tâmplele cărunte. Îşi adora soţul.

Începutul a fost greu. Dostoievski era gelos, poate şi din cauza vârstei – nu uita niciodată diferenţa de 25 de ani dintre ei. Şi cu toate dovezile de dragoste şi devotament ale Annei Grigorievna, el a rămas gelos până la sfârşitul vieţii..

Au reuşit însă să uite începutul dificil al căsniciei, devenind o familie unită şi fericită.

sursa: T. Enko – Viaţa intimă a lui Dostoievski

Viaţa intimă a lui Karl Marx

Jenny, soţia lui Karl Marx, este una dintre figurile tragice, demne de milă ale istoriei socialiste. Avea coloritul luminos tipic scoţian, tenul palid, ochii verzi şi părul arămiu. Era o frumuseţe şi Marx a iubit-o, iar ea l-a iubit cu pasiune, luptându-se atât cu familia ei, cât şi cu a lui; a fost nevoie de mulţi ani de amărăciune pentru ca dragostea ei să moară.

Karl Marx şi soţia sa, Jenny

Cum de a putut un egoist ca Marx să inspire atâta afecţiune? Răspunsul, cred, este că era puternic, impunător, chipeş, în tinereţe şi în prima parte a maturităţii, deşi mereu murdar; nu este mai puţin adevărat că era amuzant.

Marx era mândru de descendenţa scoţiană nobilă a soţiei sale şi de postura ei de fiică de baron şi funcţionar superior în cadrul guvernului prusac. Însă, odată ce i s-a relevat îngrozitoarea realitate a căsătoriei cu un revoluţionar apatrid, lipsit de slujbă, Jenny s-ar fi mulţumit bucuroasă cu o existenţă burgheză, oricât de măruntă ar fi fost.

 O familie nefericită

Pentru cel puţin zece ani, începând cu 1848, viaţa ei a fost un coşmar. Pe 3 martie 1848, împotriva lui Marx a fost emis un ordin de expulzare din Belgia şi a ajuns la închisoare; Jenny şi-a petrecut şi ea noaptea într-o celulă alături de o mulţime de prostituate; a doua zi, familia a fost dusă, sub escorta poliţiei, la frontieră. O bună parte a anului care a urmat, Marx a fost fie fugar, fie a făcut obiectul unor procese.

Au găsit securitatea în Anglia, dar şi degradarea. Ea avea acum trei copii, Jenny, Laura şi Edgar, şi a dat naştere unui al patrulea, Guy sau Guido, în noiembrie 1849. Cinci luni mai târziu erau evacuaţi din camerele din Chelsea pentru neplata chiriei, fiind daţi afară pe trotuar. Şi-au găsit adăpostul într-o pensiune germană din Leicester Square, unde, în timpul iernii, bebeluşul Guido a murit. Jenny a lăsat o relatare disperată a acelor zile, de pe urma cărora starea ei de spirit şi afecţiunea faţă de Marx nu s-au mai refăcut niciodată.

În anii care au urmat au venit însă şi alte lovituri. O fată, Franziska, născută în 1851, a murit în anul următor. Edgar, fiul mult iubit, favoritul lui Marx, s-a molipsit de gastroenterită în acele condiţii insalubre şi a murit în 1855, o lovitură năpraznică pentru amândoi. Jenny nu şi-a revenit niciodată. “În fiecare zi”, scria Marx, “soţia mea îmi spune că ar vrea să zacă în mormânt…”

În 1860, Jenny s-a îmbolnăvit de varicelă şi şi-a pierdut şi ceea ce-i mai rămăsese din farmecul ei de odinioară. De atunci şi până la decesul ei, survenit în 1881, s-a vestejit încet în fundalul vieţii lui Marx, o femeie obosită şi deziluzionată.

În martie 1883, Karl Marx moare. Una dintre fiicele sale, Jenny, murise cu câteva săptămâni mai înainte. Sfârşitul celorlalte două fete a fost şi el tragic. În 1898, cu inima zdrobită de comportamentul soţului ei, Eleanor a luat o supradoză de opium, posibil într-un pact suicidar, din care el s-a fofilat. Treisprezece ani mai târziu, Laura şi soţul ei au căzut de acord în privinţa unui pact suicidar, pe care ambii l-au dus la bun sfârşit.

Viaţa intimă a lui Carol al II-lea

Copilăria

Încă din primii ani de viaţă a fost învăţat de regele Carol I că între el şi toţi ceilalţi, inclusiv mama lui, exista o diferenţă de rang şi de responsabilităţi care îl obligă la un comportament distant, autoritar şi independent.

Caracterul prinţului moştenitor Carol a suferit în copilărie o influenţă nefastă din partea unor educatori prost aleşi de rege. Pornind de la ideea că guvernanta trebuie să fie urâtă pentru a nu-i produce copilului preocupări erotice, Carol I i-a adus pe o anumită doamnă Winter. Părea că principala misiune a acestei femei era aceea de a-l îndepărta pe prinţul moştenitor de mama sa. Curând, aceasta a observat că micului Carol i se interzisese să mai invoce numele mamei sale în rugăciuni şi că nu recunoştea decât autoritatea bunicului său, regele.

În perioada adolescenţei, lui Carol i s-a adus un preceptor elveţian ciudat, homosexual şi urmărit de idei socialiste. Acest individ a avut o influenţă decisivă, exact în perioada critică, asupra tânărului prinţ, umplându-i mintea, aşa cum spunea regina Maria, cu “îndoieli tulburătoare, mai ales în privinţa menirii lui de prinţ şi de oştean”. Prinţul Nicolae, fratele mai mic, insista în memoriile sale, pe ambele aspecte periculoase ale relaţiei dintre preceptor şi prinţul moştenitor: “Eram îngrijoraţi că Mohrlen l-ar putea iniţia în practica homosexualităţii; acesta a recunoscut, de altfel, că era tare tulburat când îl vedea pe Carol îngenunchiat pentru rugăciunea zilnică.”

Din această influenţă periculoasă, prinţul şi mai apoi regele Carol al II-lea va prelua ca atitudine un egocentrism pronunţat, punând înaintea oricărei obligaţii oficiale relaţiile sale intime, interesele băneşti, dorinţa de a trăi o viaţă de lux şi petreceri.

În urma scandalului declanşat de mama sa, Mohrlen a fost îndepărtat, dar numai în momentul în care şi regele Carol I a constatat că elveţianul era pur şi simplu un psihopat, cu manifestări evidente de dezechilibru mintal şi care lăsase urme în personalitatea copilului Carol, îndeosebi prin ura faţă de instituţiile statului. Proba a fost făcută de regele Carol I. Cu ocazia avansării micului prinţ la gradul de sergent, regele i-a cerut să îmbrace uniforma militară şi să intre în serviciul de gardă al palatului, pentru îndeplinirea misiunii de santinelă. Cu ţipete, plânsete şi bătai din picioare, sub pretextul că avea convingeri antimilitariste şi antimonarhiste, a refuzat să îmbrace uniforma.

În încercarea de a salva ceva din distrugerile psihice produse de acel individ, prinţul Carol a fost trimis la Potsdam şi încorporat într-o unitate militară de elită. Familiarizarea cu sistemul de autoritate prusac, precum şi impactul puternic pe care l-a avut în următorii ani asupra sa apariţia fascismului, au fost exact cei trebuia lui Carol pentru a-i întregi un caracter periculos pentru regimul democratic din România.

Aventurile

Ca bărbat şi prinţ moştenitor, Carol nu a ezitat să se implice în relaţii sentimentale cu diferite femei din protipendada românească, dar şi din lumea prostituatelor.

Se pare că prima legătură mai serioasă a fost cu Ella Filiti, pe care, spre deosebire de alte aventuri, după versiunea prinţului Nicolae, ar fi iubit-o sincer. Această dragoste atât de puternică excludea complicaţia matrimonială, în primul rând pentru că femeia nu împingea lucrurile spre acest deznodământ. Îndepărtarea ei brutală chiar în timpul războiului, pe motiv că-i afectează preocupările de comandă în cadrul Regimentului de cavalerie “Regina Elisabeta”, l-a convins că viaţa sa personală va fi mereu controlată de Casa Regală.

Zizi Lambrino

Carol a găsit repede puterea de a trece peste acest moment dificil, fiind preocupat de noua sa aventură, Ioana Valentina (Zizi) Lambrino. Războiul îi încurca idila, iar insisţentele generalului Averescu de a avea un comportament măcar decent îl aduceau la exasperare.

După toate probabilităţile, în iunie 1918, Carol şi-ar fi anunţat părinţii, în timpul unui bal, asupra intenţiei de a se căsători cu Zizi Lambrino. Anunţul nu a fost luat în serios. Dar câteva seri mai târziu, Carol o cere în căsătorie pe Zizi şi îi oferă inelul de logodnă.

La 21 iunie, cei doi corespondează pentru a perfecta formele legale ale căsătoriei. Ei consultă doi avocaţi, care îi asigură că o căsătorie între ei este perfect legală şi îi sfătuiesc să o celebreze în străinătate, într-o ţară de rit ortodox, pentru a evita deconspirarea prematură a actului.

Ţara aleasă a fost Rusia, iar oraşul era Odessa. Cum acesta se afla sub ocupaţie germană, Carol trebuia să facă trei lucruri riscante: să-şi părăsească unitatea în care era ofiţer, să treacă clandestin graniţa ţării şi să oficieze un act pe teritoriul inamicului. Le-a făcut pe toate!

Carol şi-a petrecut noaptea de 26 spre 27 august acasă la Zizi, apoi au plecat împreună spre graniţă. Carol s-a deghizat într-o uniformă de ofiţer rus. De la staţia Pârlita, fugarii au călătorit cu automobilul regal până la postul de frontieră Bender, apoi au trecut frontiera cu un alt automobil. Aici, Carol a fost imediat recunoscut de un ofiţer german. Acesta i-a condus la Cartierul general al trupelor germane, unde au fost întâmpinaţi cu curtoazie de generalul Zeider. Comandantul regiunii nu numai că le-a dat voie să-şi continue drumul până la Odessa, dar le-a şi reţinut camere la hotelul Bristol.

În ziua de 1/13 septembrie 1918, Carol şi Ioana Valentina Lambrino au fost căsătoriţi de către preotul Şaravski, în biserica Pokrovskaia din Odessa, în prezenţa unor martori avizaţi şi a reprezentantului consulatului român. A doua zi după căsătorie, Carol a telegrafiat tatălui său: “Telegramă. Iaşi. Regelui Ferdinand. Eu am luat în căsătorie pe Zizi Lambrino. Răspundeţi dacă eu pot să mă întorc cu ea sau trebuie să continui drumul către Franţa. Carol.”

După lungi discuţii contradictorii, Carol a fost convins de mama sa să se întoarcă în România. Aici îl aştepta o veste proastă. Consiliul militar a informat că acţiunea prinţului se numeşte dezertare şi este pedepsită de Codul Justiţiei Militare. Pentru a nu complica lucrurile, regele a hotărât, prin autoritatea ierarhică a lui Averescu, o pedeapsă de 75 de zile de arest la mănăstirea Horaiţa din Bicaz.

Pe fondul unor tentative repetate de a-i plasa prinţului alte femei – acţiune pe care nu a respins-o – , dar şi a unor insistente presiuni de a anula căsătoria, Carol cedează. La 21 ianuarie 1919, secţia a II-a a Tribunalului de Ilfov anulează căsătoria.

Încercând o altă soluţionare a gravei crize morale pe care Carol o provoca Tronului şi ţării, regele încearcă să-l trimită într-o misiune comercială în Japonia. Carol se automutilează, împuşcându-se în coapsă.

Tot în cursul lunii mai, Zizi Lambrino îl anunţă că a rămas însărcinată. Într-o scrisoare de răspuns, Carol nu lasă dubii asupra paternităţii: “N-aş putea admite niciodată ca acest copil să fie nelegitim şi, orice s-ar întâmpla, am să-l recunosc totdeauna.”

Pentru a potoli spiritele, în luna iunie, regina Maria acceptă să-i lase pe cei doi soţi să se retragă la moşia Mănăstirea, pe Dunăre. De aici, în foarte scurt timp, Carol îşi anunţă părinţii că este decis să plece în străinătate, unde să refacă actul căsătoriei, şi că este hotărât să renunţe la succesiune.

Reţinut sub pază la Bistriţa, Carol primeşte o scrisoare de la mama sa, care, de astă dată, nu-şi va cruţa fiul: “Ţi-ai renegat ţara, surorile şi fratele, tradiţiile şi datoria într-o vreme când, mai mult decât oricând în istorie, România avea nevoie de conducători. Când ţi-a venit mai bine, ai lăsat totul baltă, nesinchisindu-te de răul pe care îl făceai şi, sub înrâurirea altora, ai uneltit cu socialiştii, în speranţa că astfel îi slăbeşti tatălui tău poziţia.”

La 8 ianuarie 1920 s-a născut Carol Mircea Lambrino, fiul lui Carol şi al Ioanei Valentina. Pe actul de naştere numele tatălui a fost lăsat gol.

 Ca urmare a insistenţelor părinţilor săi, Carol pleacă la 21 februarie 1920 într-o călătorie în jurul lumii. Se va întoarce la sfârşitul lunii septembrie şi va accepta căsătoria cu o prinţesă de sânge, principesa Elena a Greciei (27 februarie 1921). Opt luni mai târziu, la 25 octombrie 1921, se va naşte Mihai, ultimul rege al românilor.

Elena Lupescu

În lumea de astăzi – în lumea sexului afişat, a erotismului şi a homosexualităţii protejate prin lege – ideea că Elena Lupescu şi Carol al II-lea se iubeau romantic şi frumos, nu mai este suficientă. Nimeni nu mai poate crede această versiune. Este greu de înlăturat argumentul că între ei doi exista un sentiment, dar mărturiile tot mai transparente apărute în ultimii ani aduc informaţii atât de puternice asupra felului în care în Elena Lupescu îl domina pe Carol, încât existenţa reală a unui sentiment al femeii pentru bărbatul ei este complet înăbuşită.

Fondul relaţiei acestui cuplu era cel dintre un bolnav şi sora lui medicală. Carol al II-lea suferea de priapism, dar acesta era un efect secundar al maladiei sale, un aspect accidental, eventual o consecinţă specifică a unei tulburări genetice. Priapismul, de altfel, nu este o boală sexuală sau venerică, ci una a sângelui. Carol, ca şi mama lui, regina Maria, ca şi alte rude apropiate, avea o dereglare genetică provenită din încrucişările seculare ale familiei nobile din care proveneau.

Tratamentul cunoscut în acea perioadă pentru priapism era extrem de dureros şi consta în înfigerea unor ace de seringă în penis şi în extragerea artificială a sângelui. Aşadar, Carol al II-lea avea o boală cumplită.

De regulă, prin neînţelegerea secretelor acestei maladii, dar şi prin fenomenul de trivializare a situaţiei de către partenerele ocazionale, care descriu în cercul lor social detaliile contactului sexual, producând astfel o răspândire prin zvon a informaţiilor intime, bolnavul îşi domina greu instinctele şi atitudinile, având absolută nevoie de îngrijire şi afecţiune.

În cazul regelui Carol, excapadele sale nocturne printre prostituatele Bucureştilor şi chiar contactele sexuale accidentale cu alte femei, nu implicau sentimentul, ci un fel de “tratament”. Răspândirea zvonului despre starea suveranului şi comentariile acide ale protipendadei aveau un efect psihologic direct asupra bolnavului, principalul simptom fiind acela al dilatării sentimentului de aversiune şi ură faţă de societate.

Cu Elena Lupescu era altceva: relaţia implica înţelegerea şi grija faţă de bolnav a partenerei. Atunci când boala devine cronică, efectul imediat şi cel mai dramatic este impotenţa. Un bărbat de natură libertină ca a lui Carol al II-lea, încă tânăr şi aflat în vârful puterii, este tentat de reacţiile psihicului către suprasolicitarea problematicii puterii. Impotenţa la o astfel de personalitate naşte în primul rând dorinţa de a ascunde adevărul, de a căuta mijloace de a dovedi contrariul – de aici legenda cu virilitatea sa excesivă – de a-şi dovedi virilitatea politică prin gestionarea autoritară şi violentă a puterii.

Elena Lupescu era o femeie foarte versată, cu un lung episod de prostituţie înainte să-l întâlnească pe Carol şi care a înţeles că, gestionând boala bărbatului, va gestiona şi puterea politică pe care o avea acesta.

Este greu de ştiut în ce stadiu al bolii a avut loc întâlnirea Carol-Lupescu (14 ianuarie sau 14 februarie 1925), dar putem folosi aparatul logic pentru a înţelege că fuga în străinătate din perioada 1925-1930, a limitat posibilităţile practice şi condiţiile morale ale excapadelor lui Carol, accentuând dependenţa de partenera Elena Lupescu. Astfel, exact în acea perioadă, cuplul s-a consolidat definitiv; numai în intimitatea unei perfecte înţelegeri psihice, bolnavul Carol îşi putea găsi echilibrul. În această ecuaţie, aspectul fizic al partenerei este lipsit de importanţă.

S-a comentat legenda în jurul frumuseţii Elenei Lupescu, dar, cu excepţia ochilor puşi bine în contrast de culoarea violentă a părului, restul nu putea pierde decât minţile unui bărbat cu handicap.Totuşi, nimeni nu o putea înlocui pe Elena Lupescu.

Născută în Iaşi, în 1899 – sau în 1897 –, Elena Lupescu era cunoscută ca o femeie de moravuri uşoare, cu clientelă de nivelul clasei medii. În 1925, Elena Lupescu se cuplase cu cineastul Tudor Posmantir, evreu din Brăila, care se ocupa cu jurnale de ştiri şi documentare la comandă, de efect propagandistic, dar conducea şi o mică afacere cu filme porno şi albume de plasament. Elena Lupescu pozase pentru un astfel de album, fotografiile sale nud fiind mai târziu recuperate din străinătate cu sume importante. Unul dintre clienţii lui Posmantir, din anii ’20, era chiar prinţul Carol, pe care îl însoţise în călătoria în jurul lumii şi căruia îi plasa în mod curent femei. Este de presupus că tehnica sexuală a femeii i-a atras atenţia lui Carol, găsindu-şi, astfel, o parteneră potrivită pentru excesele sale maladive.

Odată ce Elena Lupescu s-a infiltrat în inima lui Carol, a făcut toate eforturile ca să înţeleagă caracterul iubitului ei şi să se comporte după placul lui. A priceput curând că sub faţada virilităţii sale, Carol era cumplit de vulnerabil: un bărbat slab, nehotărât, imatur, care avea nevoie să fie consolat, alintat şi copleşit cu afecţiune. Mai ales Carol simţea nevoia să trăiască într-o ambianţă familiară, printre lucruri simple care îi lipseau în căminul oficial – mâncare neaoşă românească, glume piperate, fără perdea, muzică populară şi de jazz, prieteni români din popor, fără pretenţii, jocuri de cărţi şi plimbări în maşini rapide. După ce fusese ridiculizat pentru lipsa lui de rafinament, prinţul era flatat de atenţia ei admirativă şi protectoare, care îi tămăduia orgoliul rănit.

Legătura dintre ei a continuat şi s-a dovedit atât de puternică, încât doar moartea lui Carol i-a despărţit.

sursa: Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România

Viaţa intimă a lui Alexandru Ioan Cuza

Aventuri

Dincolo de imaginea de erou predestinat şi imaculat, model de conducător politic şi victimă a unei “monstruoase coaliţii”, Cuza apare la o cercetare atentă şi fără prejudecăţi, într-o altă realitate istorică. Mai mult ca oricând este necesară înţelegerea omului Alexandru Ioan Cuza, cu existenţa sa cotidiană, supus responsabilităţii, dar şi viciilor sale.

Numeroasele sale aventuri amoroase îl făcuseră celebru prin saloanele Iaşilor şi Bucureştilor, încă înainte să devină domn, cea mai importantă şi cu majore consecinţe politice fiind relaţia cu Cocuţa Vogoride. Nu trebuie să ne producă un prea mare tremur moral faptul că Al. I. Cuza trăia cu soţia caimacanului care îl făcuse din locotenent, colonel. Pe vremea aceea uniforma de ofiţer şi privilegiile de care se bucura acesta atrăgeau femeile ca un magnet. Legătura sa cu Cocuţa Vogoride stă la originea “scandalului scrisorilor” de la Iaşi, în urma căruia a fost posibilă victoria unionistă din 5 ianuarie 1959.

Vicii

Cuza nu era băutor, dar fuma exagerat de mult şi consuma cafea fără măsură. De altfel, cauza gravelor sale maladii de plămâni şi de inimă, care i-au adus şi moartea prematură, se găseşte în excesul de tutun, de cafea neagră şi în nopţile pierdute la cărţi.

Cuza era cartofor. Cuceritor când vroia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile, unele dintre ele destul de scandaloase pentru cei care ţineau la buna lor faimă. După obiceiul deprins de la Paris, unde fusese lăsat fără nici un control în timpul vârstei critice, Cuza îşi petrecea multe nopţi cu prieteni uşuratici, care speculau firea nepăsătoare, gata sa le împartă tot ce avea, şi să le mai rămână şi dator. Pătimaş la jocul de cărţi, şi-a pierdut, mai târziu, multe proprietăţi moştenite de la părinţi.

Soţia

Elena Cuza

Căsătoria sa cu Elena s-a produs într-o situaţie financiară precară, dar a fost efectul unor sentimente curate. Această situaţie, dublată de nefericita condiţie fizică a Doamnei Elena (nu putea face copii), a determinat şi atitudinea rece cu care Cuza îşi trata soţia.

Lucia Borş, în cartea “Doamna Elena Cuza” arăta: “Fiind din fire nestatornic, şi dragostea ce o purta soţiei se risipi în localurile de petrecere unde îşi înstrăina rând pe rând proprietăţile, ruinându-şi sănătatea. Cum era veşnic hărţuit de datornici, căsnicia lor se destrăma într-un lung şir de suferinţe pentru soţie”.

Amanta

Maria Obrenovici

Pe acest fond a acţionat fulgerător Maria Obrenovici, amanta. Între Cuza şi Maria Obrenovici se stabilise ceea ce poate fi definit printr-un cuvânt – o legătură. Cuvântul legătură avea însă, în epocă, o încărcătură mult mai complexă. Întemeiate iniţial pe atracţia fizică, ea a evoluat rapid într-o dragoste puternică şi, mai ales, constantă. Maria i-a dăruit doi fii. Cuza i-a înfiat şi i-a adus la palat.

Cum se întâmplă în astfel de situaţii, pe fondul regimului autoritar, Maria s-a implicat rapid în camarilă. Este de presupus că a fost atrasă, deoarece la Porţile Orientului persoana cea mai apropiată de conducător este şi cea mai influentă.

Principalul acolit al lui Cuza, C. Liebrecht ştiuse să câştige şi simpatia şi încrederea frumoasei Maria Obrenovici, prietena lui Cuza. Devenise confidentul ei; o îndatora prin diverse servicii personale, o împrumuta chiar şi cu bani. Intimitatea lui Liebrecht cu Maria Obrenovici a generat inclusiv zvonul maliţios că este tatăl copiilor lui Cuza. Această variantă era cu atât mai perfidă cu cât transfera tema sterilităţii de la Doamna Elena la Cuza.

Este de subliniat că ambii parteneri îşi continuau viaţa sexuală în afara cuplului, având numeroşi alţi amanţi şi amante, fără ca acest aspect să corodeze legătura. În timpul ei, Maria Obrenovici a avut copii şi cu alţi bărbaţi, iar Cuza a continuat să viziteze noaptea, travestit, singur sau împreună cu Kogălniceanu, diferite adrese confidenţiale.

Imaginea publică a lui Cuza s-a deteriorat accelerat şi datorită existenţei unui grad înalt de comparaţie: ţinuta morală, discreţia şi popularitatea Doamnei Elena Cuza.

Trădarea

Împotriva lui Cuza s-a format “monstruoasa coaliţie”, care a reuşit să găsească un aliat neaşteptat: Maria Obrenovici, care a fost atrasă în conspiraţia împotriva domnitorului. Este, la prima vedere şi din punct de vedere personal, cea mai mare trădare. Ulterior, s-au căutat explicaţii asupra acestei incredibile atitudini: cumpărarea cu bani, răzbunare sau presiuni din partea familiei sale.

Ţinând cont de natura legăturii sentimentale dintre Cuza şi Maria Obrenovici, precum şi de faptul că după detronare l-a însoţit pe fostul domnitor în exil, nu este exclus ca motivul cel mai solid, care o putea face pe Maria Obrenovici să-şi trădeze iubitul ,să fi fost teama de o îndepărtare a lui Cuza prin asasinat. Oferindu-i-se soluţia emigrării împreună cu bărbatul iubit, ea a acceptat să-i salveze viaţa printr-un gest colaboraţionist.

În noaptea organizării loviturii de stat împotriva lui Cuza, acesta şi Maria Obrenovici au împărţit aceiaşi cameră. În apartamentul alăturat se afla Doamna Elena împreună cu copiii soţului ei şi ai amantei, asistaţi de camerista franceză, Florentine. Acest triunghi conjugal la nivelul tronului şi sub acelaşi acoperiş al Palatului domnesc este probabil partea cea mai urâtă a nopţii de 11 februarie 1866. Avem toate motivele să credem că Maria Obrenovici a aşteptat ca domnitorul să adoarmă pentru a descuia uşa apartamentului, astfel încât ofiţerii care complotau să poată pătrunde nestingheriţi. Luat prin surprindere, Cuza este nevoit să semneze actul abdicării.

În ziua de 13 februarie, Cuza a părăsit Bucureştiul abandonându-şi soţia şi copiii. Maria Obrenovici l-a urmat pe un traseu separat. La Braşov, cei doi amanţi se declară la hotel soţ şi soţie. Plecată pe urma lor împreună cu copiii, Elena Cuza îi caută disperată pe traseul Braşov – Viena, găsindu-i până la urmă în capitala Austriei. Triunghiul conjugal se reface acolo, Maria Obrenovici – una din acele femei fatale din istoria României – grăbindu-se în scurt timp să-l înşele pe Cuza cu unul dintre favoriţii lui, un anume Constantinovici, căruia îi naşte şi un fiu.

Ca o concluzie, se poate afirma că relaţia sentimentală dintre Alexandru Ioan Cuza şi Maria Obrenovici a influenţat comportamentul politic al domnitorului şi a contribuit substanţial la căderea lui.

*****

sursa: Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat din România

Viata intima a lui Jean Jacques Rousseau

Jean Jacques Rousseau (1712-1778) a fost un filosof francez, unul dintre cei mai iluştri gânditori ai Iluminismului, ce a influenţat, prin ideile sale, schimbările promovate de Revoluţia franceză din 1789.

IUBIRE?  URĂ?

Reputaţia lui Rousseau din timpul vieţii şi influenţa exercitată după moarte ridică întrebări neliniştitoare privind credulitatea umană şi tendinţa omenească de a respinge faptele pe care nu vrea să le admită. Acceptabilitatea celor  scrise de Rousseau depinde în mare măsură de pretenţia lui exacerbată de a nu fi doar virtuos, ci cel mai virtuos om al vremii sale. De ce nu a fost acoperită de ridicol şi infamie această pretenţie atunci când slăbiciunea şi viciile sale au devenit un fapt bine cunoscut tuturor?

Rousseau a fost un bărbat, spunea el, născut pentru a iubi. Să vedem cât de  bine şi-a exprimat el dragostea faţă de aceia pe care natura i-a plasat cel mai aproape de el!

Moartea mamei sale l-a lipsit, de la naştere, de o viaţă de familie normală. Nu avea cum să aibă vreun sentiment faţă de ea, din moment ce nu a cunoscut-o niciodată. Nu a aratat însă nici o urmă de afecţiune, sau de interes, faţă de ceilalţi membri ai familiei sale.

Tatăl său nu însemna nimic pentru el, iar moartea acestuia nu a reprezentat decât ocazia de a-l moşteni. În acel moment, grija lui Rousseau pentru fratele dispărut a reînviat până într-acolo încât l-a declarat mort, astfel încât banii familiei să-i revină numai lui.

Şi-a privit familia în termeni de bani lichizi. În „Confesiuni”, Rousseau descrie ceea ce el numeşte ”una dintre aparentele mele contradicţii – uniunea dintre o avariţie aproape dezgustătoare şi cel mai mare dispreţ faţă de bani”. În viaţa lui nu prea există însă dovezi ale acestui dispreţ.

Dacă aceasta a fost atitudinea sa faţă de familia sa naturală, cum a tratat-o pe femeia care a devenit, în fapt, mama sa adoptivă, Madame de Warens? Răspunsul este: rău. Ea îl salvase de numai puţin de patru ori de la sărăcie, dar atunci când, mai târziu, Rousseau a prosperat, iar ea a dat de greu, a făcut prea puţin pentru ea. Conform propriilor sale mărturisiri, i-a trimis ceva bani atunci când a moştenit averea familiei, dar a refuzat să-i trimită mai mult, căci ar fi fost pur şi simplu luaţi de şarlatanii care o înconjurau. Nu era decât o scuză! Apelurile ei ulterioare de ajutor au rămas fără răspuns; şi-a petrecut ultimii doi ani de viaţă ţintuită la pat şi moartea ei ar putea să se fi datorat malnutriţiei!

Era oare Rousseau capabil să iubească o femeie fără puternice rezerve egoiste? Conform propriei sale relatări, „prima şi singura dragoste a vieţii mele” a fost Sophie, Comtesse d’Houdetot. Poate că a iubit-o, dar spune că „a luat măsurile de prevedere”, scriind scrisorile de dragoste adresate acesteia astfel încât să facă publicarea lor la fel de dăunătoare pentru ea, ca şi pentru el.

Despre Therese Levasseur, spălătoreasa de 23 de ani pe care şi-a făcut-o amantă în 1745 şi care a rămas cu el 33 de ani, până la moartea lui, Rousseau a spus că „nu a simţit niciodată nici cea mai mică licărire de dragoste pentru ea … nevoile senzuale pe care mi le satisfăceam cu ea erau pur sexuale şi nu aveam nimic de-a face cu ea ca individ”.

Dintr-un anumit punct de vedere a dispreţuit-o pe Therese, considerând-o o servitoare comună, analfabetă, şi s-a dispreţuit pe sine pentru a se fi unit cu ea. Afirma că Therese nu numai că nu ştia să scrie şi să citească, dar mai era şi incapabilă de a spune cât era ceasul şi nu ştia în ce zi a lunii era. Nu a scos-o niciodată în lume şi, atunci când invita oameni la masă, ei nu i se permitea să stea jos, alături de ei.

Este pur şi simplu şocant să descoperi ce le-a făcut Rousseau propriilor săi copii! Primul a fost născut în iarna din 1746-1747. Nu cunoaştem sexul copilului. Nu a primit niciodată un nume. Cu „cea mai mare dificultate din lume” (spune el) a convins-o pe Therese că bebeluşul trebuie abandonat pentru „a-i salva onoarea”. Ea s-a supus. El a pus un cartonaş cu iniţiale în îmbrăcămintea copilului şi i-a spus moaşei să lase ghemotocul la Spitalul Copiilor Găsiţi.

Patru alţi copii dăruiţi de Therese au avut exact aceeaşi soartă, excepţie făcând faptul că, în cazul lor, nu s-a mai obosit să pună un cartonaş cu iniţiale. Niciunul nu are un nume. Este puţin probabil ca vreunul dintre ei să fi supravieţuit prea mult. Două treimi dintre copiii acestei instituţii mureau în primul an de viaţă. Circa 14% supravieţuiau până la vârsta de şapte ani, iar dintre aceştia cinci ajungeau la maturitate, majoritatea devenind cerşetori şi vagabonzi. Acesta era omul Jean Jacques Rousseau!

sursa: Paul Johnson, Intelectualii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006

Viata intima a cuplului Ceausescu

Am gasit pe jurnalul.ro un articol interesant despre viata intima a cuplului Ceausescu. Il reproduc aici.

Timp de 30 de ani administrator al palatelor lui Ceausescu, Suzana Andreias a fost unul dintre cei mai apropiati observatori ai vietii de la curtea cuplului dictatorial. Ea dezvaluie tabieturile „tovarasului”, mofturile „tovarasei”, felurile de mancare si toaletele preferate ale celor doi, precum si intrigile de la Snagov ori din Primaverii.

Tainele vietii intime a sotilor Ceausescu

Viata de zi cu zi a sotilor Ceausescu, vazuta din bucataria, camara sau gradina de zarzavaturi a resedintelor cuplului dictatorial. Amanunte savuroase, retetele culinare favorite ale „tovarasei” si tabieturile „carmaciului”. Povesti despre copilaria lui Nicu, Valentin si Zoe, despre parintii si apropiatii familiei conducatoare, adunate laolalta sub titlul simplu si incitant: „La curtea lui Ceausescu”.

In cele aproape 300 de pagini de amintiri ale Suzanei Andreias, gospodina-sefa a domeniilor de la Snagov si din Primaverii, nu e loc de barfa rautacioasa. Sunt amintiri din care razbate mai curand devotamentul omului de casa fata de mainile „auguste” care l-au hranit. Si spiritul unei autocenzuri exersate vreme de 30 de ani, cat a ocupat autoarea dezvaluirilor postul de sef al personalului din resedintele prezidentiale. Ani in care si-a hranit, spalat si ingrijit stapanii cei mofturosi cu desavarsita dibacie. Confesiunile Suzanei Andreias catre autoarea Maria Dobrescu poarta imbracamintea unui dialog tihnit intre doua femei. Una intreaba, spre a-si lamuri vulcanul de zvonuri si insinuari despre viata intima a membrilor familiei Ceausescu. Cealalta raspunde, aducand lamuriri despre intamplarile la care a fost martor in slujba personajelor cu pricina. Nu e politica in carte, decat cel mult presarata ca repere, pentru ca povestitoarea poate da seama nu de discutiile presedintelui Republicii Socialiste Romania cu invitatii FranIois Mitterrand sau Kim Ir Sen, ci despre garderoba stapanului casei si meniurile servite oaspetilor. Nu sunt vanturate secrete la care unii s-ar astepta sa iasa la lumina din budoarele palatului de la Scrovistea si nici macar cancanurile de felul celor pe care imaginatia multora le-a asternut pe hartie dupa Revolutie. Facem doar cunostinta cu niste Ceausesti atat de umani in viata de zi cu zi, in halat si papuci, ca greu ii asociezi cu imaginea dictatorilor ciuruiti langa zidul din Targoviste. Si mai aflam despre micile taine si marile frici ale servitorilor prezidentiali – pe nedrept pizmuiti la vremea lor – care azi ne apar asemeni unor prizonieri intr-o colivie de lux. Redam cateva pasaje amuzante si categoric nestiute pana azi din volumul „La curtea lui Ceausescu”, zilele acestea scos pe piata de Editura Almatea. Intertitlurile apartin redactiei.

Despre cadouri

Cand Ceauseasca pleca din tara, spunea ca daca ma stie in casa, pleaca linistita. Imi lasa toata casa pe mana, pentru ca stia ca poate avea incredere in mine ca in ea insasi.

  • Era vorba si de copii? Si de copii, si de mama ei, de toata casa. Inainte sa-mi dea sarcina asta, m-au incercat cu multe lucruri, sa vada daca sunt cinstita.
  • V-au supus la probe? M-au incercat si cu bani. Puneau bani in locuri unde stiau ca umblu eu cand stergeam praful, cand faceam curat, sa vada daca iau sau nu. Pe timpul acela, tovarasul Ceausescu nu era presedinte, era numai secretar general. Ei, atunci veneau multe cadouri.
  • Ce fel de cadouri? Bijuterii. Ace de cravata, ceasuri, multe, multe.
  • Si tablouri? Si tablouri.  Le inghesuiam pe toate in sala de sport. Intr-o duminica, am luat-o pe tovarasa mai mult cu forta: Va rog, veniti. A venit si cand s-a uitat inauntru a ramas putin blocata. „Du-te, cheama-l si pe tovarasul”, mi-a spus. Cand a intrat inauntru, tovarasul a intrebat: „Ce e, Lenuto?” „Nicule, ia uite-te si tu ce-i aicea. Tu stiai de astea?” „Nu, nici nu ma intereseaza!” „De cand sunt astea aici, Suzana?” Astea sunt de cand le primiti dumneavoastra. Din acel moment s-a facut inventar la tot ce s-a adus acolo. Si mie mi-au dat o prima de 5.000 de lei.

    Despre tabieturi

    Erau niste oameni foarte ordonati. Nu si-ar fi aruncat o data hainele pe scaun, cand se dezbracau. Tovarasul Ceausescu avea un suport de haine al lui si-si punea hainele numai pe el.

  • Se dezbraca si se imbraca singur? Singur. Pantofii si-i punea sub suport, ciorapii ii impaturea si-i punea pe pantofi. Tovarasa Ceausescu isi punea lucrurile pe umerase si avea un loc unde le punea pe cele ce trebuiau date la spalat. N-ar fi intrat niciodata incaltati in casa. Nici el, nici ea. Isi puneau papuci. Cand am intrat prima data in casa lor, Ceauseasca mi-a aratat cum sa fac curat. Cand sterg parchetul, sa-l sterg si sub pat. Atunci i-am zis: Bine, tovarasa Ceausescu, dar daca n-o sa incap? Ea s-a asezat pe burta si mi-a aratat: „Uite-asa, te bagi sub pat si stergi” Am invatat si lucruri bune de la ea. Dar era si rea. Cateodata era foarte rea. Ma facea cretina, zicea ca fac pe proasta sau chiar is proasta. Dupa ce tovarasul a devenit presedinte au devenit mult mai pretentiosi. Inainte de a deveni tovarasul presedinte, ea se coafa singura, isi punea bigudiuri si se aranja la par. Parul ei era castaniu, dar cand a inceput sa albeasca a trebuit sa se vopseasca. Un masor de la spitalul Elias ii facea masaj.
  • Se si epila? Da, orice femeie care vrea sa arate bine se epila.
  • Parfumurile ii placeau? Da, dar nu orice parfum. Avea un parfum frantuzesc, cu care se dadea discret, nu mult sa nu poti sta langa ea.

    Despre generozitate

    Din cadourile primite, dadeau si altora. imi spuneau: „Suzana, impacheteaza lucrurile astea si du-le la masina.” Dar cui le dadeau, nu stiam. In 1971, cand erau inundatiile alea mari in tara, un camion cu lucruri de-ale lor le-au incarcat si le-au trimis ca ajutoare. Nu lucruri vechi sau stricate, ci lucruri bune.

  • Si dumneavoastra v-au daruit ceva? Un ceas, un tablou? Nu mi-au dat tablouri. Mi-au dat materiale de rochii, basmale, un ceas si, cand am facut 60 de ani, mi-au dat un cojoc, o vaza mare de cristal si un sal de acela mare rusesc, cu flori. Cand era 1 martie, Ceausescu dadea martisoare la toate fetele, cate o pereche de ciorapi sau un batic. Odata, de 8 martie, tovarasul mi-a dat un buchet de flori.
  • Se spune ca el a iubit-o mult. Da. Erau foarte apropiati unul de celalalt. Ceausescu nu iesea din cuvantul ei, dar si ea se interesa mult de el, daca a mancat, daca are tot ce-i trebuie, daca e multumit.

    Despre cele sfinte

    Mama lui Ceausescu era foarte credincioasa. Mergea la biserica in fiecare duminica, pana s-a imbolnavit.

  • Elena si Nicolae mergeau? Ei cum sa mearga?
  • Dar in Dumnezeu credeau? Nu stiu daca credeau sau nu, dar parintii lor au fost inmormantati cu popa. Si taica-su si maica-sa lui Ceausescu. La inmormantarea mamei lui am fost si eu la Scornicesti. Au facut slujba cu nu stiu cati popi, au facut pomana aproape pentru tot satul. Zoia este bisericoasa si tine post si acum. Mergea la biserica cred ca mai mult pe ascuns. Avea icoane, dar nu le tinea pe pereti.

    Despre prieteni

    La inceput, cand i-am cunoscut eu, era prietena cu sotia lui Moghioros, a lui Leontin Salajan, cu sotia lui Alexandru Draghici, cu actrita Silvia Popovici. Se intalneau dimineata la Snagov, pentru ca si ele aveau vile acolo. Eu ii serveam pe toti cu ceai si apoi plecau la plimbare, pe lac. Seara se punea masa in foisor si mancau toti impreuna. Eu faceam gratarul. Sambata venea si Corneliu Manescu, cu care erau foarte buni prieteni si sedeau pana noaptea tarziu. La inceput jucau volei, dupa aceea faceau cate o baie in lac, iar apoi se asezau la masa.

    Despre invatatura de carte

    Luau lectii in particular. In fiecare zi, veneau profesori de matematica, de istorie, de romana cu care se pregateau. Asta era prin 63-64. Intr-o zi veneau pentru unul, in alta zi, pentru celalalt.

  • Se pregateau individual? Da. Separat. Ea se pregatea la chimie, el, pentru politica.
  • Cei care veneau erau profesori de liceu sau universitari? Universitari. Nu aveam voie noi, cei din casa, sa ne interesam cine erau profesorii si de ce vin. Dar eu, servindu-i cu cafea, auzeam si vedeam. Dupa ce faceam curatenie, asezam cartile ei intr-un sertar si pe-ale lui, in altul.

    Despre gospodarie

    Vila 10 era cea mai frumoasa din cate existau la Snagov. Initial fusese construita pentru doamna Maurer, dar ei nu i-a placut. Atunci au luat-o Ceausestii. Langa anexa mai erau doua sere. Una mare, unde puneam toate zarzavaturile, de aveam legume si iarna si vara, loboda, stevie, rosii, castraveti, chiar si un arbore de cafea. Pe parcurs, au mai aparut si trei bananieri. Toate plantele acelea le ingrijea sotul meu, Andreias. Era o suprafata foarte mare, cu vie. O livada de meri, peri, ciresi si pruni. Acolo aveam si o alee cu 14 stupi. Din miere opream cat ne trebuia pentru casa, restul o dadeam la Partid, la Gospodarie.

  • Ce faceau la Gospodarie cu toate produsele astea? Le vindeau, iar banii pe care-i luau mergeau la intretinerea casei, a pamantului, a gradinii. Zarzavaturile pe care le dadeam la Gospodarie ajungeau la aprozare.
  • Chiar asa? Da, se vindeau si cu banii aceia erau platiti muncitorii de la resedinta. Cateodata, ne dadeau plan: trebuie sa faceti atata din asta si atata din ailalta. Aveam vreo doua – trei parcele cu porumb, late cam de 10 metri si lungi de vreo 20.
  • De ce-l cumparau, sa-l manance fiert? Mancau si porumb fiert, dar cu porumbul se faceau si experiente. Luau stiuletele, il cantareau, apoi curatau boabele, le cantareau si calculau cat porumb iese la hectar. In functie de acest rezultat, se calcula si se raporta recolta la nivelul intregii tari. Toamna, la vremea culesului, tovarasul Ceausescu aducea prim-secretarii din judete la Snagov si le arata ce e in curte la noi. Spunea: „Mai, eu nu va cer sa faceti ca aici, ca in perimetrul asta sunt conditii, dar faceti macar jumatate”. Le arata telina, le arata zarzavatul si le cerea sa scoata recolta la hectar cat faceam noi.

    Despre hotii de la Palat

    S-a intamplat ceva urat cand Zoia s-a angajat si a inceput sa aduca in casa propriul salariu. Zoia lasa plicul cu bani in casa si-i disparea o parte din ei. „Mama, iar mi-a luat Nicu din bani”. Nicu nu-i lua, ii lua fata asta nou angajata. Avea impresia ca nu baga nimeni de seama. Am dat-o afara. Pana la urma s-a casatorit la Timisoara si i-au gasit acolo un post. In fine, dupa nu stiu cat timp aflam ca a fost arestata. Chiar in ziua nuntii au arestat-o. Au venit de la biserica si i-au ridicat pe amandoi din casa.

  • S-a dovedit ca furase din casa lui Ceausescu? Da, ea avea un lantisor de aur cu medalion. Spunea ca i l-a facut cadou Zoia Ceausescu. Dar il furase. Pe mine m-a verificat Securitatea o luna sa vada daca nu am fost complice cu ea.