Arhive etichetă: prim-ministru

Viaţa lui Winston Churchill. (VI) Ultimii ani

churchillCariera politică după război

Şocul de a fi respins de către naţiune l-a lovit puternic pe Winston Churchill. Deşi a acceptat rolul de lider al opoziţiei parlamentare, nu s-a simţit niciodată în largul lui în această funcţie. Problemele de ordin economic şi politic care dominau politica internă nu se aflau printre interesele sale principale. Şi nici viziunea sa imperialistă nu îi permitea să aprobe ceea ce el numea o politică laburistă „aflată pe fugă”, exemplificată prin acordarea independenţei Indiei şi Birmaniei (cu toate că nu s-a opus legislaţiei necesare). Dar în politica externă, o viziune mai largă a identităţii persista printre liderii din Parlament şi aceasta a fost zona căreia Churchill i s-a dedicat în cea mai mare parte.

Pe 5 martie 1946, la Fulton, Missouri, a formulat, în prezenţa preşedintelui Truman, cele două obiective principale ale viziunii sale postbelice asupra lumii: nevoia ca Marea Britanie şi Statele Unite să-şi unească forţele pentru a veghea la pacea ameninţată de pericolul comunismului sovietic, care coborâse o „cortină de fier” de-a lungul Europei; şi cu aceeaşi fervoare a pledat şi pentru uniune pe plan european. La Zürich, pe 9 septembrie 1946, a îndemnat la formarea unui „consiliu al Europei” şi a participat şi el la prima întrunire a acestuia de la Strasbourg, în 1949. Între timp, a început să lucreze la marea sa istorie, Al Doilea Război Mondial, în sase volume (The Second World War, 1948-1953).

Alegerile generale din februarie 1950 i-au dat lui Churchill ocazia de a încerca să obţină din nou un mandat personal. S-a abţinut de la extravaganţele din 1945 şi a făcut campanie alături de partidul lui, nu în afara acestuia. Atacurile politice i-au zguduit pe laburişti, dar au rămas în continuare la guvernare. Lui Churchill i-a mai trebuit, după cum a şi spus, „un singur efort” pentru a-i învinge la următoarele alegeri din octombrie 1951.

Continuă citirea →

Viaţa lui Winston Churchill. (IV) Prim-ministrul Marii Britanii

churchillFuncţii în Al Doilea Război Mondial

Într-un anumit sens, întreaga carieră a lui Winston Churchill fusese o pregătire pentru rolul de lider în război. Patriot înflăcărat, a crezut cu romantism în măreţia naţiunii sale şi în rolul acesteia în istoria Europei, a imperiului şi a lumii; adept al acţiunii care aduce provocări şi situaţii de criză; istoric şi veteran, învăţând mereu ceva nou despre război; om de stat maestru în arta politică, în ciuda sau datorită exilului politic îndelungat; un bărbat cu un fizic de fier, plin de energie şi complet concentrat, a dat impresia că se îngrijea de talentele sale, pentru ca, la momentrul potrivit, să le folosească pentru a salva Marea Britanie şi valorile pe care el considera că le reprezenta Marea Britanie în lume.

Pe 3 septembrie 1939, ziua în care Marea Britanie a declarat război Germaniei, Chamberlain l-a numit pe Churchill în vechea sa funcţie, în fruntea Amiralităţii. Flota a primit imediat vestea: „S-a întors Winston”. Pe 11 septembrie, Churchill a primit o scrisoare de felicitare din partea preşedintelui Franklin D. Roosevelt şi a răspuns cu semnătura „Supusul Marinei”; astfel a început o corespondenţă memorabilă.

Continuă citirea →

Enigma unui atentat: moartea lui Barbu Catargiu (partea a doua)

barbu catargiuDouă împuşcături şi… un pistol ruginit

Pentru ziua de 11 iunie, aniversarea împlinirii a 14 ani de la revoluţia din 1848, opoziţia liberală a hotărât să organizeze o mare demonstraţie naţională pe „Câmpia libertăţii“ de pe Dealul Filaretului, prin care voia să demaşte poziţia conservatorilor şi chiar să provoace căderea guvernului. În aceeaşi zi, majoritatea Adunării intenţiona să voteze legea agrară conservatoare. De accea, deputaţii conservatori au cerut guvernului să interzică manifestaţia anunţată de opoziţie. Barbu Catargiu a asigurat Adunarea că „voi prefera a fi zdrobit decât a îngădui slăbirea liniştei: voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării“. Acesta cuvinte fatidice au fost rostite numai cu o jumătate de oră înainte ca o mână misterioasă să-l asasineze.

La ieşirea din Cameră, după terminarea şedinţei, Barbu Catargiu, negăsindu-şi trăsura la scară, a fost invitat de colonelul Nicolae Bibescu – prefectul poliţiei – în trăsura sa. Era între orele 5-6 seara. Trăsura deschisă trecea pe sub clopotniţa Mitropoliei când s-au auzit două focuri de armă. Un glonte l-a lovit pe Barbu Catargiu în cap, omorându-l pe loc, celălalt a trecut pe la urechea lui Bibescu, care de-abia după vreo sută de paşi a reuşit să oprească caii speriaţi. La locul crimei a fost găsit un pistol ruginit. Criminalul dispăruse în viile de pe dealul Mitropoliei.

Continuă citirea →

Viaţa lui Bismarck (prima parte)

Otto_von_Bismarck

Bismarck, Otto (Eduard Leopold), prinţ von conte von Bismarck-Schonhausen, duce von Lauenburg (1.04.1815, Schonhausen, Altmark, Prusia, azi Germania – 30.07.1898, Friedrichsruh, lângă Hamburg). Prim-ministru al Prusiei (1862-1873, 1873-1890) şi fondator şi prim cancelar (1871-1890) al Imperiului German. După constituirea imperiului, a aplicat cu abilitate şi activ politici pacifiste în relaţiile externe, reuşind să asigure pacea în Europa timp de aproximativ două decenii. Dar în probleme interne moştenirea sa a fost mai puţin apreciată, deoarece nu a reuşit să se ridice deasupra tendinţelor autoritare ale moşierimii din care şi el se trăgea.

Viaţa

Bismarck s-a născut în Schonhausen, în regatul Prusiei. Tatăl său, Ferdinand von Bismarck-Schonhausen, a fost un nobil latifundiar descendent al unei familii de şvabi stabiliţi în Pomerania. Ferdinand era un membru tipic al elitei latifundiare din Prusia. Situaţia economică a familiei era modestă – calităţile de agricultor ale lui Ferdinand fiind, probabil, mai puţin decât mediocre -, iar Bismarck nu avea să cunoască adevărata bogăţie decât după ce au început să sosească recompensele după realizarea unificării Germaniei. Mama sa, Wilhelmine Mencken, provenea dintr-o familie de burghezi educaţi din care ieşiseră câţiva funcţionari de rang înalt şi personalităţi academice. Se căsătorise cu Ferdinand von Bismarck la vârsta de 16 ani şi găsea că viaţa în provincie era limitată. Când fiul său Otto avea şapte ani, l-a înscris la modernul institut Plamann din Berlin şi s-a mutat în capitală pentru a fi aproape de el. Tânărul Bismarck nu agrea renunţarea la viaţa uşoară de la ţară în schimbul unei vieţi mai puţin libere într-un oraş mare, iar la şcoală se confrunta cu fiii celor mai bine educate familii din Berlin.

Continuă citirea →

Atentat împotriva primului ministru

Povesteşte Constantin Bacalbaşa: “În ziua de 2 decembrie [1880] se întâmplă la ieşirea din Cameră, atentatul îndreptat de profesorul Ioan Petraru împotriva lui Ion Brătianu.

Ioan Petraru, fost profesor la Bucureşti şi la Târgovişte, era atunci funcţionar la Ministerul de finanţe. Când Ion Brătianu a ieşit singur din Cameră, Petraru s-a repezit asupra-i cu un cuţit şi a voit să-l lovească; Brătianu a oprit lovitura, dar cuţitul a pătruns paltonul, cămaşa şi a zgâriat pielea partea pieptului. Alergând deputatul Goga, care tocmai ieşea, a lovit pe atentator cu bastonul în cap şi apoi lumea ce a alergat, l-a dezarmat. Brătianu s-a ales cu contuziuni uşoare la cap şi la obraz.”

*****

Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altă dată, 1871-1884, vol. I, Editura Ziarului Universul, Bucureşti, 1935, pag. 283

Gloanţe la Sinaia. Asasinarea lui I.G. Duca

Încheind un şir de personalităţi, I. G. Duca (1879-1933), care şi el fusese unul dintre făuritorii României Mari, ca secundant credincios al lui Ion I. C. Brătianu şi, totodată, cel care a consemnat în amintirile sale sfârşitul a doi regi şi a principalilor conducători ai partidului său, avea să aibă unul dintre cele mai tragice sfârşituri.

Continuă citirea →

Asasinarea primului ministru Barbu Catargiu

În 1862, Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii, îndemna — fără efecte practice însă — pe colonelul Nicolae Bibescu, prefectul Poliţiei Capitalei, să se intereseze de organizarea unei „cancelarii de renseignementare”. Existenţa unei asemenea structuri informative cu atribuţii de investigare secretă a cazurilor cu relevanţă în domeniul apărării siguranţei naţionale, ori pentru protejarea şi promovarea intereselor de stat, era de absolută necesitate, având în vedere jocul deosebit de periculos al confruntărilor dintre conservatori şi liberali, ce domina scena politică românească din acea vreme.

Continuă citirea →

Cine a fost primul prim-ministru al Israelului?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Cine a fost primul prim-ministru al Israelului?

Răspuns: David Ben Gurion (1886-1973)

Ce lider de partid român a însumat cei mai mulţi ani de guvernare, în funcţia de prim-ministru?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Ce lider de partid român a însumat cei mai mulţi ani de guvernare, în funcţia de prim-ministru?

Răspuns: Ion C. Brătianu

Cine a fost cel dintâi prim-ministru al Indiei?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Cine a fost cel dintâi prim-ministru al Indiei?

Răspuns: Jawaharlal Nehru (1947-1964)

Primul Prim-ministru

Anglia a fost mai mereu în faţa celorlate ţări în ceea ce priveşte democraţia. La ei au apărut primele reglementări juridice cu rol de constituţie, la ei au apărut primele partide politice.

În 1714 venea pe tronul Angliei un rege german, din dinastia de Hanovra. Avea să se numească George I. Miniştrii se reuneau periodic pentru a dezbate actele de guvernare.

Fiind german, George nu ştia prea bine engleza şi de aceea evita aceste şedinţe. Absenţa sa continuă i-a determinat pe miniştri sa aleagă pe unul dintre ei ca să prezideze şedinţele.

Aşa s-a născut funcţia de prim-ministru. Primul prim-ministru a fost Robert Walpole, care a deţinut această funcţie timp de 21 de ani.