Arhive etichetă: mister

Misterul unui dezastru: insula Santorini

santorini dezastruÎn zilele noastre, un paradis turistic este Santorini, un cerc mic de insule vulcanice din Marea Egee, aflat la aproximativ 200 de kilometri depărtare de Grecia continentală, celebru pentru apusurile de soare spectaculoase ce pot fi admirate din golful circular.

Golful este de fapt marginea unui crater produs în urma unei explozii vulcanice catastrofale ce a avut loc cam cu 3.500 de ani în urmă. Pe atunci, Santorini era o insulă izolată, cu un diametru de 16 kilometri, în mijlocul căreia o culme muntoasă de o pitorească simetrie se înălţa până la aproximativ 1.600 de metri. Aici şi în Creta a luat naştere una dintre cele mai măreţe civilizaţii ale lumii preistorice, care a dominat estul Mediteranei un mileniu şi jumătate în timpul Epocii Bronzului. Minoicii care locuiau aici erau un popor educat şi rafinat; iubeau sculptura, picturile şi bijuteriile şi aveau locuinţe cu apă curentă, atât rece, cât şi caldă, toalete şi săli de baie.

În acea zi cumplită, existenţa lor confortabilă a fost întreruptă cu brutalitate de un cutremur. Pereţii s-au crăpat şi s-au năruit, casele s-au dărâmat. Probabil că mulţi au plecat în acest moment, poate către Grecia continentală, dar mai probabil spre Creta, aflată la 112 kilometri depărtare. Totuşi, nu toţi au plecat, sau poate că unii dintre cei care plecaseră s-au întors mai târziu, căci dovezile descoperite arată că drumurile au fost eliberate şi dărâmăturile au fost adunate cu grijă în mormane. Cineva a clădit o vatră improvizată pentru gătit lângă una dintre clădirile ruinate; altcineva a urcat o cadă de baie pe un acoperiş pentru a strânge apă de ploaie.

Continuă citirea →

Enigmele contelui de Saint Germain

contele de saint germainAventurier din secolul al XVIII-lea, contele de Saint Germain a fost descris de Voltaire ca „omul care le știa pe toate și care nu moare niciodată”. Alchimist și membru al unor societăți secrete, acest conte ar fi descoperit secretul vieții veșnice, potrivit unor legende.

Contele de Saint Germain a rămas cunoscut în istorie mai puțin prin legăturile sale cu aristocrația europeană și mai mult prin numeroasele și fabuloasele povești care s-au țesut în jurul personalității sale.

Nu se știu prea multe despre originile sale. Se presupune că s-ar fi născut la sfârșitul secolului al XVII-lea și se spune că ar fi fost fiul nelegitim al prințului maghiar Francisc Rakoczi și al prințesei Amelie Charlotte von Hessen Rheinfels. Potrivit altor surse, contele ar fi fost fiul natural al văduvei regelui Carlos al II-lea, Marie-Anne de Neubourg. La vârsta de patru ani ar fi ajuns la unchiul său, Giovani Gastone de Medici, duce al Toscanei. În 1712, el și-ar fi ales numele de Saint Germain, cu care se prezenta în numeroasele sale peregrinări prin diverse colțuri ale lumii. În 1715 a plecat într-o călătorie în Mexic, Turcia, Iran și Malta. La curtea șahului Persiei ar fi învățat meseria de bijutier.

Continuă citirea →

Misterul tăbliţelor de lut de la Tărtăria

Tartaria_tablite de lutÎn anul 1961, arheologul clujean Nicolae Vlassa a descoperit în localitatea Tărtăria din judeţul Alba trei tăbliţe de lut, din care două sunt acoperite cu reprezentări stilizate de animale, copaci şi diferite obiecte. Cea de-a treia, în formă de disc, cuprinde patru grupuri de semne, despărţite prin linii.

Studiind cu atenşie înscrisurile de pe aceste tăbliţe, cercetătorii au constatat că ele seamănă foarte mult cu scrierile de pe alte tăbliţe descoperite în Mesopotamia, la sumerieni (popor din Orientul Antic), care datează de la sfârşitul mileniului al IV-lea – începutul mileniului al III-lea î.Hr. Pornind de la aceste observaţii, specialiştii români au formulat ipoteza conform căreia şi tăbliţele de la Tărtăria ar fi vestigii ale unei scrieri străvechi. Dar cel mai spectaculos lucru este faptul că tabliţele de la Tărtăria sunt mai vechi cu un mileniu decât vestigiile scrierii sumeriene, fiind datate din prima jumătate a mileniului al IV-lea î.Hr. Astfel, dacă se admite că acestea reprezintă într-adevăr scrieri, tăbliţele de la Tărtăria  sunt cele mai vechi scrieri găsite în lume până în prezent.

Continuă citirea →

Enigma Mata Hari

Numele Mata Hari a ajuns să simbolizeze un personaj care îşi foloseşte farmecele feminine pentru a afla secretele inamicului în vreme de război. Dar oare a fost Mata Hari cu adevărat spioană? Şi dacă da, de partea cui?

Continuă citirea →

Este vinovat regele Filip al II-lea al Spaniei de moartea fiului său Don Carlos? (II)

Don Carlos, fiul regelui Spaniei Filip al II-lea

Un moştenitor debil

Ca înfăţişare, Don Carlos era departe de a fi un moştenitor impozant al celui mai puternic tron din lume. Mic de statură (la 18 ani nu cântărea decât 35 de kilograme), cu un umăr mai ridicat care îi dădea un aspect de cocoşat şi un defect de vorbire care a trebuit sa fie remediat tăindu-i-se ligamentul limbii, este puţin probabil ca prinţul să fi fost îndrăgit de vioaia Elisabeta de Valois.

Continuă citirea →

Asasin singuratic sau conspiraţie? (II)

Lipsă de probe

Reexaminând probele între 1976 şi 1978, o comisie a Camerei Reprezentanţilor a decis că autopsia făcută la Bethesda Naval Hospital la o zi după asasinarea lui Kennedy nu a fost efectuată după standardele reglementare. Unul dintre medicii participanţi a protestat la acea vreme împotriva faptului că nu li s-a permis să studieze traseul celor două gloanţe prin trupul preşedintelui, din cauza obiecţiilor aduse de „o personalitate de rang înalt“, probabil un demnitar militar. Neputând stabili traiectoria gloanţelor, autopsia nu a avut cum să determine unghiul din care au fost trase, şi anume, dacă ambele proveneau de la fereastra Depozitului de carte şcolară din Texas, sau dacă, eventual, unul fusese tras din altă direcţie. Creierul şi alte probe rămase în urma autopsiei i-au fost redate secretarului lui Kennedy. Când acestea au fost depuse la Arhivele Naţionale în 1966, s-a descoperit că, de fapt, creierul dispăruse. Să fi fost astfel înlăturată o probă importantă?

Continuă citirea →

Asasin singuratic sau conspiraţie? (I)

Într-o zi care nu va fi uitată vreodată de contemporanii vremii, preşedintele John F. Kennedy a fost împuşcat la Dallas, în Texas. Asasinul a fost prins rapid, dar ucis în faţa camerelor de televiziune două zile mai târziu. La o jumătate de secol după eveniment teoriile despre o posibilă conspiraţie mai circulă încă.

Preşedintele fusese avertizat să nu plece la Dallas, deoarece se ştia că în acel oraş ultraconservator avea mulţi adversari influenţi, însă John F. Kennedy nu a luat în seamă aceste avertismente. Era important să-şi consolideze poziţia politică în Texas şi să caute sprijinul unor oameni puternici precum guvernatorul John Connally, pentru candidatura sa la alegerile din anul urmator, candidatură încă neanunţată la acea vreme. După sosirea la Love Field în Dallas, preşedintele şi soţia sa Jacqueline li s-au alăturat guvernatorului şi doamnei Connally, ocupând locurile din spate ale unei maşini decapotabile, al doilea vehicul dintr-un convoi ce străbătea oraşul; Kennedy urma să ţină un discurs cu ocazia unui dineu oficial.

Continuă citirea →

Îngropat într-un mormânt anonim

Un copil-minune în lumea muzicii, Wolfgang Amadeus Mozart, a început să cânte pentru aristocraţia Europei şi şi-a compus primele lucrări la vârsta de şase ani. 30 de ani mai târziu, aflat la apogeul carierei, a murit după o scurtă suferinţă la Viena. Fusese oare otrăvit?

Decenii mai târziu, Sophie Haibel, sora mai mică a soţiei lui Mozart, Constanze, îşi mai amintea încă strania premoniţie. În prima duminică din decembrie 1791, se afla în bucătărie, unde pregătea o ceaşcă de cafea pentru mama sa. Cu 0 zi înainte fusese la Viena ca să-şi viziteze cumnatul care se îmbolnăvise, dar revenise cu veşti îmbucurătoare. Acum, în timp ce aştepta să fiarbă cafeaua, Sophie privea fix, căzută pe gânduri, flacăra aprinsă a unei lămpi cu gaz si se gândea la soţul suferind al surorii sale. Deodată flacăra s-a stins „complet, de parcă n-ar fi fost niciodată aprinsă“, avea să scrie ea mai târziu. „Nici măcar o scânteie nu a mai rămas pe fitilul principal, şi totuşi nu se făcuse nici un pic de curent – pot să jur.” Cuprinsă de un presentiment îngrozitor, a fugit la mama sa, care a sfătuit-o să se întoarcă acasă la Mozart fără întârziere.

Constanze şi-a întâmpinat sora cu un sentiment de uşurare, povestindu-i că Mozart avusese o noapte agitată, şi a rugat-o să rămână. ,,Ah, draga mea Sopie, cât mă bucur că ai venit, a spus muzicianul. Trebuie să stai la noapte aici şi să vezi cum mor.“

Lângă el se afla un tânăr asistent numit Sussmayr, căruia Mozart îi dădea instrucţiuni pentru a încheia ultima sa compoziţie, un recviem. A fost chemat un preot, apoi un medic, care a recomandat ca bolnavului să i se pună pe fruntea fierbinte comprese reci; la 12:55 dimineaţa, pe data de 5 decembrie 1791, Mozart murea. Peste nici două luni, fostul copil-minune şi prolific compozitor ar fi împlinit 36 de ani.

Mereu în lipsă de bani, Mozart lucrase într-un ritm febril pentru a încheia comenzi importante pe care le primise în cursul anului, iar prietenilor şi rudelor le părea tensionat şi epuizat de prea multă muncă. Dar când a căzut la pat pe 20 noiembrie, nimeni nu a bănuit că putea fi vorba de o boală fatală. Georg Nikolaus Nissen, cel de-al doilea soţ al lui Constanne, a consemnat simptomele în biografia pe care i-a dedicat-o compozitorului în 1828. „Boala a început cu umflarea mâinilor şi picioarelor, şi 0 aproape totală incapacitate de a se mişca: apoi au urmat vărsături bruşte, şi aceasta se numeşte febra miliară acută.” Diagnosticul a fost confirmat în registrul oficial de decese al oraşului Viena.

Mozart însuşi bănuia ceva necurat la mijloc. Cu căteva săptămâni înainte să moară, i-a spus lui Constanze că fusese otrăvit: „Cineva mi-a dat acqua toffana şi a calculat exact data când voi muri.” O otravă inodoră şi cu acţiune lentă, pe bază de arsenic, acqua toffana îşi trăgea numele de la Giulia Tofina, o vrăjitoare italiană din secolul al XVII-lea, care inventase poţiunea şi o vindea aşa-zişilor criminali. Mozart ajunsese să creadă că recviemul, pe care i-l comandase un necunoscut, era destinat propriilor sale funeralii.

Pe 31 decembrie 1791, un ziar berlinez informa asupra morţii compozitorului şi specula în privinţa cauzei acesteia. „Deoarece trupul i se umflase după moarte, s-a crezut că fusese otrăvit.“ În nişte însemnări nedatate, fiul mai mare al lui Mozart, Carl Thomas, îşi amintea că trupul tatălui său era atât de umflat şi mirosul de putrefacţie atât de puternic, încât nu s-a făcut nici o autopsie. Spre deosebire de majoritatea cadavrelor care se răcesc şi devin inerte, corpul lui Mozart a rămas moale şi elastic, asemeni celor morţi prin otrăvire.

Dar cine să fi dorit moartea lui Mozart? Văduva nu dădea credit zvonurilor despre o posibilă otravire şi nu a numit nici un suspect. Astfel că povestea a fost curând dată uitării – pentru a fi însă reluată cu accente dramatice, trei decenii mai târziu, de nimeni altul decât de rivalul care ar fi putut foarte bine să-i dorească lui Mozart sfârşitul.

Invidia lui Salieri

Cu numai cinci ani mai vârstnic decât Mozart, Antonio Salieri fusese numit în 1774 compozitor la Curtea împăratului Iosif al II-lea, la vârsta de numai 24 de ani. Când Mozart a ajuns la Viena şapte ani mai târziu, italianul era cel mai de seamă muzician al capitalei austriece, extrem de apreciat de aristocraţie şi favorit printre pretenţioşii melomani ai oraşului. Salieri era un compozitor facil şi prolific, printre elevii sai având să se numere mai târziu Beethoven, Schubert şi Franz Liszt. Dar în Mozart el a recunoscut imediat un rival, un geniu al cărui talent nu avea cum să-l egaleze vreodată. Puţini erau cei care se îndoiau în cercurile artistice vieneze de invidia pe care o avea Salieri faţă de Mozart, iar acesta din urmă nu făcea nici un secret din dispreţul pe care-l nutrea pentru compozitorul Curţii.

Salieri a trăit să vadă întreaga Viena sărbătorind 50 de ani de la numirea sa în calitate de compozitor al Curţii în 1824. Dar cu un an înainte făcuse o declaraţie surprinzătoare. În octombrie 1823 un elev de-al lui Beethoven, Ignaz Moscheles, i-a făcut o vizită bătrânului Salieri, la acea vreme internat într-un spital de la marginea oraşului. Nereuşind să vorbească decât în frânturi de frază şi preocupat de moartea sa iminentă, Salieri a jurat că „nu este nici un strop de adevăr în acest zvon absurd; ştii, cum că l-aş fi otrăvit pe Mozart“. La mijloc era doar răutate, i-a spus lui Moschelcs; „spune lumii… că bătrânul Salieri, care va muri curând, ţi-a spus aşa“. O lună mai târziu Salieri a încercat să se sinucidă. Cei care l-au vizitat pe patul de moarte povesteau că delira despre rolul pe care l-ar fi avut în moartea lui Mozart şi voia să-şi marturisească păcatul. Mult apreciatul compozitor al Curţii avea să moară anul următor.

Biograful italian al lui Haydn, Giuseppe Carpani, a încercat să salveze onoarea compatriotului său. A căutat un medic care fusese consultat în faza finală a bolii lui Mozart şi a obţinut de la acesta diagnosticul de febră reumatică. Dacă Mozart fusese otrăvit, a întrebat Carpani, unde erau dovezile? „Inutil să mai întrebaţi. Nu există nici o probă, şi este imposibil să se mai găsească una vreodată.“ După moartea soţului ei, Constanze şi-a trimis fiul să studieze cu Salieri. Întrebat despre zvonul conform căruia compozitorul Curţii îi otrăvise tatăl, băiatul a declarat că Salieri nu-l omorâse pe Mozart, dar în schimb „nu încape îndoială că îi otrăvise viaţa cu intrigi”. Salieri însuşi se pare că ar fi spus că era păcat că Mozart murise atât de tânăr, dar pentru ceilalţi compozitori nu era un lucru tocmai rău; dacă ar fi trăit mai mult, „nimeni nu ne-ar fi dat vreo coajă de pâine pentru munca noastră”.

Gelozia unui soţ

Un al doilea suspect în bănuita crimă a fost Franz Hofdemel, un confrate din loja masonică căreia îi aparţinea compozitorul, a cărui tânără şi atrăgătoare soţie, Magdalena, s-a numărat printre ultimii elevi ai lui Mozart. La câteva zile după moartea lui Mozart, Holdemel şi-a atacat cu sălbăticie soţia însărcinată, mutilând-o şi desfigurând-o cu lovituri de cuţit pe faţă, gât şi braţe, după care şi-a luat viaţa. Magdalena a supravieţuit şi cinci luni mai târziu dădea naştere unui oopil despre care gurile rele spuneau că ar fi fost al lui Mozart.

Sora mai mare a lui Mozart, Maria Anna, a remarcat la un moment dat că fratele ei dădea lecţii de muzică tinerelor femei doar când era îndrăgostit de acestea. Iar mai târziu, rezervatul Ludwig van Beethoven a refuzat să cânte în faţa Magdalenei deoarece „existase  o prea mare intimitate între ea şi Mozart”. Totuşi, din observaţiile contemporanilor şi din scrisorile care ne-au rămas de la el, Mozart pare să-i fi fost fidel lui Constanze şi nu există nici o dovadă despre vreo aventură extraconjugală. În cele din urmă, împărăteasa Maria-Luiza s-a interesat personal de tragedia Magdalenei, lucru puţin probanil să se petreacă dacă ar existat vreo urmă de suspiciune cu privire la paternitatea copilului.

Răzbunarea francmasonilor

În lunile de după moartea lui Mozart, mai circula încă un zvon: compozitorul ar fi fost pedepsit pentru că dezvăluise secrete francmasonice în Flautul fermecat. Această operă alegorică a avut premiera la Viena pe 30 septembrie 1791, cu Mozart însuşi la pupitrul orchestrei, şi a repurtat un mare succes de public, dar şi de critică. Printre admiratori se număra şi Salieri, care l-a însoţit pe Mozart la o reprezentaţie ulterioară şi – după cum i-a scris Mozart cu mândrie lui Constanze – i-a declarat că nu mai văzuse un „spectacol atât de frumos şi încântător”.

Deşi unii dintre confraţii francmasoni ai lui Mozart poate au fost surprinşi de Flautul fermecat, compozitorul şi libretistul sau, Emmanuel Schiltaneder, au folosit opera pentru a propaga idealurile de curaj, dragoste şi fraternitate ale societăţii secrete în rândurile unui public mai larg. Subiectul a fost tratat cu întelegere, respect şi o notă de bună dispoziţie.

Francmasonii din Viena nu numai că nu au fost ofensaţi de operă, dar chiar i-au comandat lui Mozart şi o cantată, pe care acesta a compus-o în câteva zile între premiera Flatului fermecat şi izbucnirea bolii fatale. La câteva zile după moartea lui Mozart, marele maestru al lojii din care acesta făcea parte i-a adus un omagiu numindu-l „cel mai iubit şi valoros“ dintre membrii săi şi s-a referit la trecerea sa în nefiinţă ca la „o pierdere ireparabilă“. În 1792 francmasonii din Viena au organizat un spectacol de binefacere cu cantata, în beneficiul văduvei şi al fiilor lui Mozart.

O înmormântare grăbită

Cum în momentul morţii soţului său Constanze era strâmtorată financiar, ea a ales cea mai necostisitoare înmormântare; s-a estimat că ar fi fost vorba de 30 de dolari. Pe data de 7 decembrie, la ora 2:30 după-amiaza, trupul neînsufleţit a fost dus la catedrala Sfântul Ştefan, unde câţiva apropiaţi – printre care se bănuieşte că şi Salieri – au participat la slujbă într-o capelă laterală. Ploaia amestecată cu zăpadă se spune că ar fi împiedicat cortegiul să însoţească dricul până la cimitirul St. Marx, aflat la jumătate de oră distanţă; astfel că nimeni nu a fost de faţă ca să poată nota locul în care a fost depus trupul în mormântul anonim. În realitate, după cum a consemnat un cronicar al vremii, 7 decembrie fusese o zi blândă de iarnă, chiar dacă înceţoşată.

Constanze, care mai târziu a explicat că ea crezuse că biserica se va ocupa de punerea unei cruci sau a unei pietre la mormântul soţului ei, nu s-a îngrijit în nici un fel de mormântul lui Mozart. De-abia în 1859 a fost ridicat un monument funerar în cimitirul Sfântul Marcu, amplasarea sa făcându-se cu totul aleatoriu.

Presupunerile medicilor

Moartea misterioasă a lui Mozart şi înmormântarea pripită au constituit subiectul unor speculatii şi dezbateri intense vreme de două secole. În 1966, un medic elveţian pe nume Carl Bar a respins ca amatoristic şi lipsit de profesionalism diagnosticul de „febră miliară acută“ pus la vremea respectivă. Bazându-se pe dovezi rămase de la medicul lui Mozart, doctorul Nicolaus Closset, Bar a sugerat că de vină fusese  febra reumatismală, 0 afecţiune neinfecţioasă caracterizată prin inflamaţii dureroase ale încheieturilor. În 1984 un alt medic, Peter   Davies, a publicat 0 analiză şi mai documentată a istoriei medicale a lui Mozart şi a bolii sale latale.

În 1762, anul în care geniul muzical în vârstă de şase ani a avut concertul său de debut şi şi-a început activitatea componistică, Mozart a contractat 0 infecţie streptococică a sistemului respirator. Efectele unei astfel de infecţii pot apărea luni de zile, chiar ani mai târziu. Copilul a suferit ulterior de amigdalită, febră tifoidă, variolă, bronşită şi hepatită de tip A. În 1784, la trei ani de la sosirea sa la Viena, compozitorul a avut de înfruntat o boală gravă, cu simptome care includeau vărsături violente şi febră reumatismală inflamatorie.

Doctorul Davies şi-a încheiat analiza asupra stării de sănătate a compozitorului concluzionând că moartea îi fusese cauzată de o combinaţie de infecţie streptococică contractată în timpul unei epidemii, blocaj renal provocat de o hipersenzitivitate cunoscută ca sindromul lui Schönlein-Henoch, o hemoragie cerebrală şi o bronhopneumonie gravă. Printre efectele secundare ale blocajului renal, consemna doctorul Davies, se numără depresia, tulburări de personalitate şi halucinaţii – ceea ce poate explica morbida convingere a lui Mozart că fusese otravit şi că recviemul rămas neterminat îi fusese comandat pentru propria înmormântare.

sursa: Mari enigme ale trecutului, Reader’s Digest

Mare ducesă sau impostoare?

În seara zilei de 17 februarie 1920, un poliţist a găsit o tânără femeie ce avea în jur de 20 de ani într-un canal din Berlin. Cum aceasta refuzase să-şi dezvăluie identitatea şi să răspundă la orice întrebare despre motivele care păreau să 0 fi împins la sinucidere, a fost internată într-un azil psihiatric sub numele de Fraulein Unbekannt („Domnişoara Necunoscută“).

După ce s-a descoperit că suferea de „depresie”, tânăra a mărturisit în cele din urmă unei infirmiere că era marea ducesă Anastasia, cea mai mică dintre fiicele ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei şi ale soţiei acestuia, ţarina Alexandra. Tânăra a spus că era singura din familie care reuşise să scape masacrului din noaptea de 16 spre 17 iulie 1918 de la Ekaterinburg. Însă nu a fost singura care pretindea a fi supravieţuitoarea măcelului; aveau să apară şi alte Anastasii, şi chiar şi un Alexei, care s-a ivit în Polonia anilor ’60 declarând că întreaga familie reuşise să părăsească Rusia. Dar povestea femeii salvate de la înec la Berlin părea să fie cea mai plauzibilă.

Unii dintre membrii, în mare parte sărăciţi, ai fostei familii imperiale ruseşti scăpaseră într-un fel sau altul de epurarea bolşevică şi trăiau în Europa postbelică. Nu exista o metodă mai bună pentru a descoperi adevărata identitate a tinerei femei din Berlin, care acum îşi spunea Anna Anderson, decât aranjarea unei întâlniri cu pretinsele ei rude. Numai două persoane au fost de acord cu această propunere: sora lui Nicolae, marea ducesă Olga, şi sora Alexandrei, prinţesa Irene a Prusiei. Când aceste două nu au sprijinit afirmaţiile Annei Anderson, restul rudelor s-au situat pe aceeaşi poziţie. Până în 1928, 12 Romanovi şi trei dintre surorile nemţoaice ale Alexandrei au respins-o considerând-o impostoare.

Însă Anna Anderson a continuat să aibă susţinătorii ei. Tatiana Botkin, fiica doctorului familiei imperiale care fusese executat împreună cu aceştia, 0 văzuse ultima dată pe Anastasia în timpul arestului de la Tobolsk şi credea în povestirea Annei. Unul dintre fiii prinţesei Irene a întocmit o listă de întrebări la care numai Anastasia ar fi putut răspunde; răspunsurile Annei Anderson l-au convins. Mai târziu mama sa a recunoscut că exista o asemănare izbitoare între Anastasia pe care şi-o amintea şi Anna Anderson.

Peste câtiva ani s-a descoperit că marea ducesă Olga şovăise înainte de a o respinge pe Anna. Întâlnirea dintre Olga şi tânăra care pretindea a fi nepoata sa Anastasia a avut loc în octombrie 1925 într-un spital din Berlin unde Anna Anderson îşi revenea după un grav atac de tuberculoză. La despărţire, Anna a izbucnit în lacrimi; marea ducesă a sărutat-o promiţându-i să-i scrie: ,,Nu-mi dau seama de ce, i-a spus Olga unui însoţitor, dar inima îmi spune că mititica este Anastasia.” Până la Crăciun vizita a fost urmată de scrisorile afectuoase ale Olgăi. După o perioadă de tăcere, în ianuarie 1926, a urmat respingerea. Până în ziua morţii ei în 1984, Anna Anderson nu avea să înţeleagă ce a determinat această schimbare de atitudine.

În ciuda publicării cărţii sale, Eu sunt Anastasia, Anna Anderson nu a putut explica oonvingător evadarea. Relatarea ei despre cum a supravieţuit nu numai gloanţelor, dar şi baionetelor, precum şi despre salvarea ei de către un bolşevic care a devenit mai târziu iubitul ei părea, mai degrabă, ficţiune romantică decât fapt plauzibil. Filmul pentru care Ingrid Bergman a câştigat premiul Oscar în 1956 nu a convins tribunalele vest-germane, care au decis în cele din urmă, după o lungă serie de procese între 1958 şi 1970, că pretenţiile Annei Anderson nu puteau fi nici dovedite, dar nici respinse.

sursa: Mari enigme ale trecutului, Reader’s Digest

Misterul morţii lui Olof Palme

În seara zilei de 28 februarie 1986, Olof Palme, popularul prim-ministru al Suediei şi lider al mişcarii internaţionale pentru dezarmare, a fost împuşcat mortal în timp ce ieşea de la un cinematograf din Stockholm împreună cu soţia sa, Lisbet; un al doilea glonţ a atins uşor spatele doamnei Palme.

Trei ani mai târziu, Carl Custav Christer Pettersson, un vagabond în vârstă de 42 de ani, cu o viaţă marcată de consum de droguri şi alcool, violenţă criminală şi tratament psihiatric obligatoriu, a fost acuzat oficial de uciderea lui Palme. Nimeni nu a văzut de unde s-au tras gloanţele, deşi mai mulţi martori – inclusiv doamna Palme – au atestat prezenţa lui Pettersson la locul crimei. Dar după interogatoriile preliminare, acesta a fost eliberat, deoarece nu s-a găsit nici un motiv pentru care Pettersson ar fi putut comite crima. Vreme de mai mult de un an autoritările suedeze au condus cercetările pornind de la premisa că asasinatul avusese un mobil politic. Cum nu s-a putut descoperi nimic în acest sens, poliţia l-a căutat din nou pe Pettersson şi în decembrie 1988 acesta a fost arestat. În urma vizionării unei videocasete, doamna Palme l-a identificat pe Pettersson ca posibilul autor al crimei. „Chipul, ochii şi privirea accea îngrozitoare sunt aceleaşi.”

La 28 iulie 1989, bazându-se în principal pe mărturia doamnei Palme, tribunalul l-a găsit vinovat. Şase juraţi neprofesionişti au votat pentru condamnare; cei doi judecători de profesie au votat pentru achitare. În luna octombrie, curtea de apel anula condamnarea şi îl elibera pe Pertersson. Cum doamna Palme declarase că era sigură că Pettersson era ucigaşul, experţii juridici au atras atenţia că ea nu mai putea depune mărturie vreodată împotriva unui alt suspect în acest caz.

Destinul familiei Romanov (II)

Somaţia de la  miezul nopţii

La începutul lui iulie, Avdeev a fost înlocuit cu Iakov Iurovski, şeful poliţiei secrete bolşevice locale. „Acest specimen îmi displace şi mai mult“, scria Nicolae la 10 iulie în jurnalul său. După două zile conducerea bolşevică de la Moscova a trimis un mesager cu ordinul de a se lua măsuri ca fostul ţar să nu cadă în mâinile albilor. Promonarhiştii cărora li se alăturase un detaşament ceh numărând 40 000 de oameni, avansau în ritm susţinut spre vest, în direcţia oraşului Ekaterinburg, în timp ce rezistenţa bolşevică slăbea.

Nicolae şi Alexandra Romanov

La un moment dat, în noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, dupa oră douăsprezece, Iurovski a trezit întreaga familie, ordonându-le să se îmbrace şi să coboare în una din camerele de la parter. Le-a spus că albii deja luptau pe străzile din Ekaterinburg; afară îi aştepta un camion cu motorul ambalat. Au fost aduse scaune pentru Nicolae, Alexandra şi invalidul Alexei, în timp ce doctorul Botkin, cele patru fiice şi cei trei servitori au fost lăsaţi să stea în picioare. După ce a citit o sentinţă de condamnare la moarte emisă de bolşevicii locali, Iurovski l-a împuşcat pe Nicolae în cap – semnal pentru ceilalţi membri ai plutonului de execuţie să tragă în celelalte ţinte. Cei care nu au murit pe loc au fost lichidaţi rapid prin lovituri de baionetă.

Cadavrele au fost azvârlite în camion şi duse într-o mină părăsită din afara oraşului, unde au fost tăiate în bucăţi, stropite cu acid sulfuric şi aruncate într-un puţ. La 17 iulie conducerea de la Moscova primea un mesaj cifrat de la Ekaterinburg: „Îl informăm pe Sverdlov (un colaborator apropiat al lui Lenin) că întreaga familie a sfârşit în acelaşi mod ca şi capul ei. Oficial, familia a decedat în timpul evacuării.”

Două anchete

Descrierea de mai sus a acestei nopţi fatale se bazează pe 0 ancheta amănunţită realizată de albi, în momentul în care au cucerit, o săptămână mai târziu, oraşul Ekaterinburg. Dar să fie acesta adevărul?

Doi anchetatori s-au străduit să pună cap la cap probele găsite. Primul a ajuns la concluzia că Nicolae a fost într-adevăr executat în noaptea de 16 spre 17 iulie, dar fosta ţarină, fiul ei şi cele patru fiice fuseseră cruţate. Cum această versiune nu era suficientă pentru a-i cataloga pe bolşevici ca asasini violenţi şi a câştiga simpatia Occidentului faţă de Romanovii martiri, la începutul lui 1919 a avut loc o altă anchetă.

Nikolai Sokolov fusese numit noul anchetator oficial al „cazurilor de importanţă excepţională“, iar dispariţia întregii familii Romanov cu siguranţă constituia un astfel de eveniment de importanţă excepţională pentru Rusia revoluţionară. Pe terenul minei, Sokolov a găsit probe zguduitoare, precum o mică închizătoare şi o agrafă îndoită folosite de ţarevici drept carlige de pescuit, pietre preţioase care fuseseră cusute în lenjeria marilor ducese şi scheletul unui căţel, probabil al Tatianei. Dar singurele rămăşiţe umane descoperite au fost mici fragmente de oase şi degetul retezat al unei femei între două vârste, mai târziu identificată ca fiind Alexandra. Unde se aflau însă celelalte cadavre?

La sfârşitul verii lui 1919, când cauza albilor părea să fie pierdută, Sokolov a părăsit Rusia şi în cele din urma a ajuns în Europa. De-abia în 1924 a dat publicităţii descoperirile sale, dezvăluind o imagine a brutalităţii sovietice pe care la acea vreme lumea era deja pregătită să o creadă. Între timp, în 1921, preşedintele sovietului din Ekaterinburg, Pavel Bîkov, îşi publicase propria versiune despre ultimele zile ale ţarului, confirmând decesul întregii familii.

Relatări contradictorii

Copiii familiei Romanov

Timp de trei sferturi de veac concluzia lui Sokolov, cum că întreaga familie fusese ucisă în noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, a constituit un subiect de controversă pentru cercetătorii acestui caz, care au semnalat o serie de contradicţii. Spre exemplu, când bolşevicii au anunţat pe 19 iulie execuţia fostului ţar, tot ei au declarat că Alexandra şi copiii săi „au fost duşi într-un loc sigur“, versiune de altfel dată publicităţii patru zile mai târziu la Ekaterinburg. De asemenea, prin toamna lui 1918, bolşevicii negociau cu Germania schimbarea Alexandrei, prinţesă de origine germană, şi a copiilor săi cu prizonieri politici ruşi.

Unul dintre primii vizitatori străini care au sosit la Ekaterinburg după pretinsul masacru a fost Sir Charles Eliot, consulul britanic pentru Siberia. După o discuţie cu anchetatorul principal al albilor, Eliot şi-a informat superiorii că, după toate aparenţele, pe data de 17 iulie fosta ţarină şi copiii ei părăsiseră Ekaterinburgul cu trenul. În aceeaşi perioadă, fratele Alexandrei, marele duce Ernst Ludwig von Hesse, i-a trimis veşti prin Suedia neutră unei alte surori din Anglia, marchiza de Milford Haven, asigurând-o că Alexandra este în siguranţă. Se presupune că sursa lui era un agent secret german din Rusia. Însă când fosta ţarină şi copiii ei nu au mai fost văzuţi, iar raportul lui Sokolov a fost publicat, concluzia privind moartea întregii familii a început să fie treptat acceptată. Mulţi oameni care pretindeau a fi supravieţuitori ai acestui teribil masacru au fost consideraţi impostori; legenda conform căreia Romanovii nu ar fi pierit în acea noapte a fost catalogată drept pură fantezie.

O examinare mai atentă

După trecerea mai multor decenii părea puţin probabil ca acest raport oficial să se poată schimba. Totuşi, la începutul anilor ’70, ziariştii britanici Antony Summers şi Tom Marigod au descoperit rapoartele oficiale ale anchetei lui Sokolov. Studiind documentele, Summers şi Marigod şi-au dat seama că Sokolov nu numai că omisese anumite mărturii importante (nu interogase cel puţin un martor ocular), dar probabil că şi falsificase o altă informaţie.

În primul rând, exista o telegramă codată trimisă la Moscova pe 17 iulie care confirma moartea întregii familii. Aceasta a fost anexată dosarului de-abia în ianuarie 1919, după ce primul anchetator fusese înlocuit şi înainte ca Sokolov să-i ia locul. Putea fi telegrama un fals convenabil?

Mai existau şi probele din mina părăsită. Sokolov găsise înspăimântătorul deget retezat şi scheletul căţelului după luni de la săvârşirea asasinatului. În mină putuse fi aruncat orice animal de talie mică, iar apoi să fie identificat drept căţelul Romanovilor. Iar dacă degetul chiar aparţinea fostei ţarine, unde erau celelalte rămăşiţe pământeşti?

Schelete

În 1988, o dată cu noua politică sovietică de transparenţă, au ieşit la suprafaţă dovezi uimitoare. Un fost anchetator de poliţie şi regizor rus, Geli Riabov, a reuşit, la sfârşitul anilor ’70, să dea de urma copiilor lui Iakov Iurovski. Fiul lui Iurovski i-a încredinţat lui Riabov un document neştiut până la acea dată, care consemna ce se întâmplase cu cadavrele după execuţie. Conform raportului, acestea fuseseră tăiate în bucăţi şi aruncate împreună cu câteva grenade într-o mină abandonată, care însă nu se prăbuşise din cauza exploziei. Iurovski s-a speriat crezând că albii ce se apropiau vor găsi cadavrele, asa că le-a dezgropat şi le-a mutat în altă parte.

Noua informaţie l-a pus în mişcare pe Riabov, care, nemaiputând să aştepte un climat politic adecvat, a acţionat imediat. Săpând noaptea pentru a nu fi văzut, ajutat de un istoric local şi de un geolog care s-au urcat într-un copac pentru a identifica traseul neclar al vechiului drum străbătut de camionul ce ducea rămăşiţele pământeşti, Riabov a descoperit primele oase. Peste câţiva ani a descris senzaţia pe care a avut-o găsind aceste „oase negre şi verzui, cu semne ale arsurilor de acid. Unul dintre cranii era găurit“.

Riabov şi-a făcut publică descoperirea în 1988. Dar confirmarea oficială nu a venit decât în iulie 1991, după ce arheologii ruşi au examinat situl. Au fost dezgropate nouă schelete. Cinci dintre ele s-au dovedit a aparţine aceleiaşi familii – Nicolae, Alexandra şi trei dintre cei cinci copii. Celelalte patru, separate, erau probabil ale doctorului Botkin şi ale celor trei servitori.

Ştiinţa modernă a ajutat la elucidarea misterului, întâi prin imaginile computerizate (comparând craniile cu fotografiile), apoi printr-un proces de comparare a genelor cunoscut sub numele de analiza ADN. Prinţul Philip al Angliei, a cărui bunică din partea mamei era sora bunicii ţarinei Alexandra, a donat 0 probă de sânge. Rezultatul a fost asemănarea acesteia cu probele culese de la cele patru schelete, identificate acum unanim ca aparţinând Alexandrei şi celor trei fiice. De asemenea, în 1993 a fost confirmată şi provenienţa craniului, ca fiind al lui Nicolae.

Dar Alexei şi Anastasia? Să fi fost corpurile lor arse în totalitate? Sau au evadat? Pământul Rusiei probabil mai ascunde încă rămăşiţele lor pământeşti.

sursa: Mari enigme ale trecutului, Reader’s Digest

Misterul morţii lui Christopher Marlowe

O ceartă iscată de nota de plată după o zi de petrecere la un han englezesc s-a sfârşit cu moartea lui Christopher Marlowe, dramaturgul cel mai promiţãtor al Angliei sfârşitului de secol al XVI -lea. Povestea adevărată, precum ne arată documentele descoperite după mai mult de trei secole, se pare că este mult mai interesantă şi complicată.

În timp ce la Londra ciuma face ravagii, patru bărbaţi se întâlnesc într-o dimineaţă de miercuri pentru a mânca, bea şi sporovăi la un han aparţinând vaduvei Eleanor Bull din Deptford, sat situat la aproximativ cinci kilometri sud-est de oraş, pe malul celălalt al Tamisei. Ciudatul cvartet era format din Ingram Frizer, un escroc aflat în permanente litigii din cauza vicleşugurilor sale; Nicholas Skeres, complicele frecvent al lui Frizer; Robert Poley, un agent secret guvernamental, cu caracter îndoielnic şi dezagreabil; şi Christopher Marlowe, care la numai 29 de ani era considerat unul dintre dramaturgii de frunte ai Angliei. Data este 30 mai 1593.

După o scurtă plimbare de după-amiază, cei patru reîncep să pălăvrăgească şi să bea. Mai târziu, după cină, între Frizer şi Marlowe izbucneste o ceartă în legătură cu nota de plată – ridicată, se pare, după o astfel de zi de chef prelungit. Amândoi martorii, Skeres şi Poley, au fost de acord că Marlowe fusese cel care începuse gâlceava, înşfacând pumnalul lui Frizer şi năpustindu-se asupra lui fără motiv. După ce s-a ales cu două tăieturi la cap, Frizer reuşeşte să recupereze arma de la Marlowe şi îşi înjunghie adversarul înfierbântat deasupra ochiului drept. Tânărul dramaturg se prăbuşeste fără suflare.

Sunt chemate gărzile şi spre dimineaţă soseste şi procurorul casei regale. Deşi Frizer este arestat pentru omor, ancheta îl absolvă curând de fapta sa: în mod evident, crima avusese loc în legitimă apărare. Până la sfârşitul lunii iunie, prizonierul este eliberat. Între timp, Marlowe este îngropat la 48 de ore după moartea survenită violent.

Această versiune oficială despre sfârşitul subit al unei cariere promiţătoare a fost acceptată ca atare vreme de peste trei secole.Apoi, în 1925, raportul despre ancheta procurorului a fost găsit într-o arhivă, unde zăcuse neluat în seamă mai bine de 332 de ani. O lectură atentă a documentului ridică mai multe întrebări.

De ce a fost Marlowe îngropat atât de repede? De ce a durat atât de puţin ancheta, iar mărturiile celor doi martori au fost acceptate imediat? A fost încăierarea de la han singura explicaţie pentru crima comisă? N-a fost oare o conspiraţie a celor trei să-l omoare pe Marlowe? Rănile lui Frizer erau, se pare, atât de uşoare, încât şi le-ar fi putut provoca şi singur pentru a părea victima unui atac comis la beţie. Acţionau oare aceste trei personaje dubioase pe cont propriu sau erau marionetele unui personaj influent? Să fi existat un plan de lichidare a unui om care ştia prea multe? Această ultimă eventualitate trebuie luată serios în consideraţie, deoarece acum se ştie că novicele dramaturg ducea o viaţă dublă, ca agent al serviciului secret al reginei.

Un tânăr grăbit

Christopher Marlowe s-a născut în februarie 1564, cu două luni înainte de cel a cărui carieră mai îndelungată şi încununată de succes avea s-o eclipseze atât de rapid pe a sa: William Shakespeare. Dar în timp ce Shakespeare trăia încă într-un anonimat liniştit la Stratford. Marlowe primea o bursă la colegiul Corpus Christi din Cambridge şi la vârsta de 20 de ani îşi lua deja licenţa. Şi-a continuat studiile aici, probabil cu ţelul de a deveni pastor anglican. Dar autorităţile de la Cambridge au refuzat la început să-l promoveze, privind cu un ochi nefavorabil frecventele sale absenţe de la universitate.

Epoca de aur a Angliei sub domnia reginei Elisabeta I (1558-1603) a fost de asemenea o perioadă de transformări tumultuoase. Urmând la tron surorii sale vitrege catolice, Maria, Elisabeta a reinstaurat Biserica Protestantă a Angliei, instituită de tatăl lor, Henric al VIII-lea. Această iniţiativă a atras ura regelui Filip al II-lea al Spaniei, văduv al Mariei şi apărător fervenr al religiei catolice. Pe vremea când tânărul Marlowe era la Cambridge, Anglia se afla sub ameninţarea invaziei spaniole, iar studenţii catolici se refugiau în Franţa. Să fi constituit absenţele sale un preludiu la o astfel de evadare? Să fi fost universitatea adăpost pentru un catolic? În 1587, consiliul privat al Elisabetei a intervenit. Studentul ,,în toate întreprinderile sale… acţionase cu disciplină şi discreţie, aducînd astfel bune servicii Maiestatii Sale“; capacităţile nu trebuie să-i fie puse sub semnul întrebării „de către cei necunoscători ai treburilor cu care a fost însărcinat“. Cambridge-ul i-a conferit în cele din urmă titlul la care aspira.

La un an după părăsirea universităţii, a fost jucată prima piesă a lui Marlowe, drama în doua acte Tamerlan cel Mare. Aşa-zisul cleric devenise om al literelor. Într-o carieră ce nu a durat decât şase ani, a scris şase piese de teatru, un lung poem şi a tradus din latină. Dar şi-a câştigat deopotrivă o repuaţie de om impulsiv şi încăpăţânat, înclinat să rezolve disputele apelând la forţă. În 1589 a fost închis pentru scurt timp în urma unei încăierări de stradă în care fusese ucis un om. Trei ani mai târziu a fost citat la tribunal deoarece agresase ofiţeri ai legii. În primavara anului 1593 însă, Marlowe a fost acuzat de un delict mult mai grav.

Negându-l pe Christos

Pentru a-şi apăra regatul de invazia spaniolă şi tronul de rivala sa catolică, Maria, regina Scoţiei, Elisabeta s-a bazat pe un serviciu secret elaborat de ingeniosul său secretar de stat, Sir Francis Walsingham. Cheltuind deseori din averea proprie, Walsingham folosea o reţea de spioni pe care îi infiltrase la Curţile străine cu misiunea de a comunica orice ameninţare ce se putea ivi la adresa reginei. Walsingham a fost cel care a descoperit complotul împotriva reginei pus la cale în 1586 de Anthony Babington şi a cerut condamnarea şi executarea reginei Scoţiei în 1587. Tot el a prevenit-o pe Elisabeta de pregătirile Armadei spaniole din acelaşi an, implorând-0 în zadar să ia măsuri de apărare. Deşi, în vara anului 1588, marea flotă a lui Filip al II-lea a fost învinsă de englezi, în primăvara lui 1593 o nouă ameninţare venea dinspre Spania. Când, la Londra, au început să apară peste noapte afişe sedeţioase, consiliul privat a numit o comisie de investigaţie căreia i-a acordat dreptul de a pătrunde în locuinţele particulare pentru a depista activităţile subversive. În timpul acestor cercetări, pe 12 mai, comisarii au găsit lucrările lui Thomas Kyd, un alt tânăr dramaturg, cu care Marlowe locuise o vreme. Nu exista nici un indiciu de trădare în lucrările lui Kyd, însă documentele confiscate conţineau afirmaţii ce negau originea divină a lui Iisus Christos. Era o blasfemie ce se pedepsea cu moartea. Într-adevăr, cu doar câţiva ani înainte un tânăr de la colegiul Corpus Christi fusesese ars pe rug pentru că exprimase asemenea idei. Kyd a negat că el ar fi fost autorul scrierilor, dar – sub tortură – a mărturisit că acestea îi aparţineau lui Marlowe.

„Mărturisirea” lui Kyd a pus serviciul secret într-0 situaţie dificilă. Timp de ani buni Marlowe fusese angajat ca mesager clandestin pe continent; iar în momentul arestării lui Kyd era oaspetele lui Thomas Walsingham, tânărul văr al lui Sir Francis, la Scadbury, în Kent, la 20 de kilometri de Londra. La 18 mai, Marlowe a primit la Scadbury o citaţie prin care i se cerea să se prezinte la Londra. Fără să i se spună de ce era acuzat, a fost eliberat pe cauţiune, dar i s-a cerut să rămână la dispoziţie pentru explicaţii. Douăsprezece zile mai târziu zăcea mort pe podeaua banului din Deptford.

Omul care ştia prea multe

Dacă Marlowe era vinovat de blasfemie, de ce a fost eliberat? De ce nu a fost, asemenea lui Kyd, torturat şi silit să-şi recunoască teribila crimă? De ce i s-a permis în schimb să se întâlnească la 30 mai cu aceste trei personaje suspecte?

Se crede că în serviciul secret al lui Walsingham intraseră agenţi dubli – oameni care pretindcau că o servesc pe regină, dar care de fapt doreau înlocuirea ei cu un monarh catolic. Printre aceştia se număra Robert Poley, care fusese închis în urma complotului Babington, dar eliberat şi reprimit în serviciile secrete. Poate că Marlowe ştia de continuarea activităţilor secrete ale lui Poley: sub tortură ar fi putut să cedeze şi să dezvăluie numele acestuia, precum şi ale altora neloiali Elisabetei. Pentru siguranţa lor ar fi fost mai bine ca Marlowe să fie eliminat. Acesta să fi fost motivul întâlnirii de la Deptford? A fost încăierarea de la han 0 crimă premeditată? Sau oare Marlowe chiar nu a fost victima acelei seri?

În 1955 un scriitor pe nume Calvin Hoffman a avansat o teorie conform căreia conspiratorii, inclusiv Marlowe, ar fi ademenit un marinar oarecare la han, l-au ucis, iar apoi au inventat povestea morţii lui Marlowe în timpul încăierării – după care Marlowe şi-a luat o nouă identitate, sub numele de William Shakespeare, petrecându-şi următorul sfert de veac scriind piesele de teatru ce i-au adus nemurirea. Deşi sfârşitul carierei lui Marlowe coincide cu începuturile lui Shakespere, oamenii de litere au respins teoria lui Hoffman ca neplauzibilă.

Nimeni nu va cunoaşte vreodată întregul adevăr despre dispariţia lui Marlowe. Printre contemporanii săi au existat unii care 1-au privit moartea ca pe o pedeapsă cerească dată unui ateu, blasfemator şi „dramaturg scabros“. Posteritatea însă a deplâns moartea sa prematură. În noaptea de 30 mai 1593 literatura engleză a pierdut un mare dramaturg, poate unul tot atât de valoros ca Shakespeare. Doar cu un an în urmă Shakespeare părăsise oraşul Stratford pentru Londra, unde piesele sale începuseră să atragă un public devotat. Într-una din ele, Cum vă place, scriitorul făcea aluzie la moartea tragică a predecesorului său, numind-o „o mare răfuială într-o odaie mică“. Dar Marlowe, fără să ştie, şi-a scris propriul epitaf în epilogul celei mai faimoase opere a sa, Doctor Faustus:  „Retezată-i ramura ce-ar fi putut din plin să crească drept.”‘

Stins la vârsta de 29 de ani, probabil că a lăsat nenumărate capodopere nescrise.

sursa: Mari enigme ale trecutului, Ed. Reader’s Digest

Enigma coloniei disparute

O colonie britanică numărând peste 100 de bărbaţi, femei şi copii, fondată în 1587 de Sir Walter Raleigh pe o insulă aflată la intrarea în braţul Albemarle din dreptul statului Carolina de Nord, a dispărut în mai puţin de trei ani lăsând în urmă doar o mărturie incitantă despre soarta ei.

În timp ce vasul britanic de corsari Hopewell se apropia, la 17 august 1590, de insula Roanoke, căpitanul Abraham Cocke a tras o salvă de tun pentru a anunţa sosirea sa şi a guvernatorului John White. Cu trei ani înainte, în numele lui Sir Walter Raleigh, reprezentant al reginei Elisabeta I, White fondase ceea ce urma să fie prima colonie engleză permanentă de pe coasta de est a Americii de Nord. Lăsându-şi colonistii pe Roanoke, la 28 august 1587 guvernatorul se îndreptase spre Anglia – în cautare grabnică de resurse materiale.

Continuă citirea →

Misterul mortii lui Mozart

Moartea lui Mozart rămâne un mister nerezolvat. Chiar şi acum, moartea prematură a geniului muzical rămâne învăluită în mister. Care a fost adevărata cauză a morţii lui Mozart? Şi care a fost motivul comportamentului misterios al soţiei sale Constanze? Se speculează foarte mult pe seama morţii inexplicabile a lui Mozart, caracterizată printr-o contradicţie puternică între cei ce susţin că el a fost otrăviţ şi cei care spun că a murit din cauze naturale. Dar niciuna dintre cele două tabere nu are un răspuns ferm şi ambele teorii sunt slabe. Aşadar care sunt adevăratele cauze ale morţii lui Mozart?

Mozart era deja ţintuit la pat de câteva săptămâni când, pe 4 decembrie 1791, starea lui de sănătate s-a înrăutăţit grav. Membrele sale foarte umflate au intrat în convulsii şi Mozart a făcut febră. După ce şi-a pierdut cunoştinţa, şi-a dat ultima suflare la ora 12:55 noaptea, pe 5 decembrie, în braţele surorii mai mici a lui Constanze, Sophie. Mozart avea doar 35 de ani.

Continuă citirea →

Misterul mortii lui Kennedy

Un pericol invizibil pândeşte şi ameninţă viitorul şi speranţa Americii, steaua strălucitoare a ţării, pe J.F. Kennedy. Dallas, 1963. Un glonţ venit de nicăieri îl răneşte mortal pe preşedinte. În acel moment încremeneşte şi este îndoliată întreaga lume. Misterul care învăluie această moarte constituie una din cele mai mari enigme ale secolului al XX-lea.

Turneul tragic

Vizita preşedintelui Kennedy la Dallas a fost adăugată la turneul său la propunerea vicepreşedintelui Johnson. În alegerile prezidenţiale din 1960, Kennedy fusese ales cu o diferenţă foarte mică fată de contracandidatul său, iar realegerea din 1964 depindea în mare masură de alegătorii conservatori din statele sudice. În statul Texas, antipatia faţă de administraţia Kennedy era deosebit de intensă şi, ştiind foarte bine acest lucru, Johnson a insistat foarte mult pentru această vizită.

În acea zi fatală de 22 noiembrie 1963, la ora 8,30, la hotelul Ford West, perechea prezidenţială a luat micul dejun dat în onoarea sa de membrii organizaţiei locale a Partidului Democrat şi, apoi, a plecat cu aeronava prezidenţială, Air Force 1, de la baza aeriană Carswell spre Dallas. Au aterizat pe aeroportul Love Field şi, după ceremonia de primire, s-au urcat într-o limuzină de lux, continuându-şi drumul prin mulţimea entuziastă.

Continuă citirea →