Arhive etichetă: Hades

Viaţa după moarte

viata dupa moarteCum a început totul?

Povesteşte Isaac Asimov: “Moartea părinţilor mei ar fi trebuit să mă determine să-mi reconsider părerile în privinţa posibilităţii vieţii după moarte. Ce confortabil ar fi să te aştepţi ca moartea să nu fie de fapt moarte, ci o deschidere spre o viaţă (posibil) mai glorioasă şi să simţi în plus că vei fi capabil să-ţi revezi părinţii şi alte fiinţe dragi, poate chiar în deplinătatea forţelor lor. Tocmai pentru că asemenea gânduri sunt atât de reconfortante şi stimulative, alungându-ne ideea, altfel oribilă, a morţii, tocmai de aceea viaţa după moarte este acceptată de o vastă majoritate de oameni, în ciuda absenţei totale a oricăror dovezi ale existenţei ei. Cum a început totul? ne-am putea întreba. Ei bine, părerea mea – desigur, o simplă speculaţie – e următoarea:

Viața după moarte

Din câte ştim, specia umană este singura care înţelege inevitabilitatea morţii, nu doar în plan general, ci şi în cazul fiecărui individ. Indiferent cum ne-am proteja împotriva atacurilor, accidentelor şi infecţiilor, în cele din urmă cu toţii vom muri prin simpla şubrezire a trupurilor – iar asta o ştim.

Trebuie să fi existat o vreme când această conştientizare a început să pătrundă în comunitatea omenească, iar ea trebuie să fi provocat un şoc teribil. Practic, a fost vorba de „descoperirea morţii”. Gândul morţii ar fi fost suportabil dacă ai fi considerat că, în realitate, ea nu exista; că nu era decât o iluzie. După moartea aparentă a unei persoane, aceasta continua să trăiască în alt mod şi în alt loc. Fără îndoială, o asemenea credinţă era încurajată de faptul că morţii apar adesea în visele prietenilor şi rudelor, iar apariţiile din vise puteau fi interpretate drept urme, sau spectre ale „mortului” ce continua să trăiască.

Visul idiot al unui sadic

În felul acesta, speculaţiile legate de viaţa de apoi au devenit tot mai complexe. Grecii şi evreii considerau că, în bună parte, lumea morţilor (Hades sau Sheol) era un loc întunecat şi sumbru. Existau regiuni speciale, unde erau chinuiţi cei care făcuseră rău în timpul vieţii (Tartar), ca şi regiuni de desfătări pentru aceia care-i bucuraseră pe zei (Câmpiile Elizee sau Paradisul). Extremele respective erau înţelese şi acceptate de indivizii care doreau să-şi vadă faptele răsplătite, iar pe duşmanii lor pedepsiţi, dacă nu în această lume, atunci cel puţin în următoarea.

Pentru cei care nu înghiţeau aceste aiureli, imaginaţia era solicitată în a concepe un loc final de odihnă al celor răi sau al tuturor oamenilor, indiferent cât de buni ar fi fost. Astfel a apărut noţiunea modernă de Iad, ca loc de eternă pedepsire a ticăloşilor. Acesta e visul idiot al unui sadic, altoit pe un Dumnezeu proclamat drept bun şi atotiertător.

Continuă citirea →

Legenda Persefonei

persefona

Persefona. Numită Persefona în Grecia, Proserpina în lumea romană şi Core în Atica, era fiica lui Zeus şi a Demetrei sau, potrivit altor izvoare, a Demetrei şi a lui Poseidon, sau chiar a zeiţei Styx. Numele Core (însemnând „fată” sau „fiică”) era utilizat deseori în paralel cu cel de „Mamă”, care o indica pe Demetra. La Homer apare ca soţie a lui Hades (Pluton), maiestuoasă şi solemnă stăpână a regatului umbrelor, guvernând sufletele morţilor. Eriniile erau considerate fiicele ei şi ale lui Hades. Scriitorii târzii, sintetizând în numele ei trăsăturile solemne ale unei Iunone infernale, au numit-o uneori Iuno Infera, Averna (de la Avernus, numele unui lac pe care anticii îl considerau locul de acces spre lumea infernală), Stygia (de la Styx).

Evenimentele în urma cărora a devenit consoarta lui Hades sunt legate de Demetra. Zeus, tatăl ei, fără ştirea Demetrei, îi promisese mâna fiicei sale lui Aidoneus (adică Hades sau Pluton, regele infernului); astfel, în timp ce tânăra neştiutoare culegea flori pe câmpia Nişei, pământul s-a deschis sub ea şi Persefona a fost răpită de zeul infernal.

Continuă citirea →

Imparatia lui Hades

Grecii antici îşi imaginau împărăţia lui Hades – tărâmul umbrelor celor morţi – ca fiind întunecată şi înfricoşătoare, iar „viaţa de dincolo de mormânt” – ca o nenorocire. Astfel, umbra lui Ahile, chemată de Ulise din împărăţia subpământeană spune că e mai bine să fii cel din urmă argat pe pământ, decât domn în împăraţia lui Hades.

În adâncul pământului domneşte întunecatul frate a lui Zeus, pe nume Hades, cel fără îndurare. Împărăţia lui e plină de beznă şi de groază. Acolo nu pătrund niciodată razele înviorătoare ale soarelui strălucitor. Prăpăstii fără fund duc de pe faţa pământului în împărăţia de tristeţe a lui Hades, străbătută de râuri negre. Acolo curge râul sacru Styx, care îngheaţă totul şi pe a cărui apă se leagă în jurăminte zeii înşişi.

Continuă citirea →