Viaţa lui Winston Churchill. (I) Începuturile

winston-churchillChurchill, Sir Winston (Leonard Spencer) (30.11.1874, Blenheim Palace, Oxfordshire, Anglia – 24.01.1965, Londra).  Om de stat britanic, orator şi scriitor care în calitate de prim-ministru (1940-1945, 1951-1955) a unit cetăţenii Marii Britanii în Al Doilea Război Mondial şi a condus ţara spre victorie, când aceasta s-a aflat pe punctul de a fi învinsă.

După ce a devenit un personaj important pentru politica naţională dinainte de Primul Război Mondial, Churchill s-a făcut cunoscut prin faptul că a avut o atitudine schimbătoare în luarea deciziilor în timpul războiului şi în următorii zece ani. Fiind, în consecinţă, nesigur din punct de vedere politic, a fost un personaj izolat până când a răspuns provocării lui Adolf Hitler, devenind astfel liderul unei coaliţii naţionale în 1940. Alături de Franklin D. Roosevelt şi de Iosif Stalin, a gândit strategia forţelor aliate în Al Doilea Război Mondial, iar după destrămarea alianţei a avertizat ţările din Occident de pericolul expansiunii Uniunii Sovietice. A adus Partidul Conservator înapoi la guvernare în 1951 şi a rămas prim-ministru până în 1955, când a fost nevoit să se retragă din cauza problemelor de sănătate.

Prin venele lui Churchill curgea sângele ambelor naţiuni vorbitoare de limbă engleză, a căror unitate, atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război, a fost unul dintre obiectivele pe care el le-a promovat mereu. Prin tatăl său, lordul Randolph Churchill, impresionantul politician de factură conservatoare, era descendentul direct al lui John Churchill, primul duce de Marlborough, eroul războaielor purtate împotriva lui Ludovic XIV al Franţei la începutul sec. XVIII; mama sa, o femeie vestită pentru frumuseţea ei, era fiica magnatului şi amatorului de curse de cai newyorkez, Leonard W. Jerome.

Churchill a avut o copilărie nefericită şi tristă, fiind neglijat de părinţi, şi singura lui consolare a fost afecţiunea pe care i-a purtat-o domnişoara Everest, doica sa credincioasă. La şcoala din Harrow, rezultate lui slabe au justificat decizia tatălui de a-l înrola în armată. Abia la a treia încercare a reuşit să treacă examenul de admitere la Colegiul Militar Regal din Sandhurst, astăzi academie, însă, odată ajuns aici, şi-a dat toată silinţa şi a promovat al 20-lea dintr-o clasă de 130.

În 1895, anul morţii tragice a tatălui său, a intrat în Compania IV Husari. La început, singurul loc în care exista activitate militară era Cuba, unde a petrecut câteva luni relatând războiul cubanez de independenţă împotriva Spaniei pentru ziarul Daily Graphic (Londra).În 1896, regimentul său a staţionat în India, unde Churchill a fost soldat şi jurnalist pe frontul de nord-vest (1897). Dezvoltate apoi în Povestea armatei din Malakand (The  Story of the Malakand Field Force, 1898), reportajele sale au atras foarte multă atenţie, lansându-l atfel în cariera de scriitor pe care apoi a practicat-o intermitent toată viaţa. Între 1897-1898 a scris Savrola (1900), o povestire a cărei acţiune se petrece în ţara fictivă Ruritania, şi a devenit ataşat pe lângă corpul expediţionar de pe Nil al lordului Kitchener, cu acelaşi dublu rol de militar şi corespondent. Războiul de pe râu (The River War, 1899) descrie strălucit această campanie.

Cariera politică înainte de 1939

Churchill în uniformă militară (1895)

Churchill în uniformă militară (1895)

În cei cinci ani după Sandhurst, interesele lui Churcill s-au înmulţit, iar el s-a maturizat. În India a mai redus din plictiseala vieţii militare printr-un program de lectură menit să repare deficienţele rămase de la Harrow şi Sandhurst, iar în 1899 şi-a dat demisia pentru a intra în politică şi pentru a-şi câştiga existenţa din scris. Mai întâi a candidat pentru Partidul Conservator la Oldham, unde a pierdut într-un tur de alegeri speciale, dar şi-a găsit consolarea repede, relatând războiul din Africa de Sud pentru Morning Post (Londra). La o lună după sosirea sa în Africa de Sud devenise cunoscut pentru că eliberase un tren blindat prins într-o ambuscadă a burilor, cu toate că fusese luat prizonier. Această faimă s-a dublat când, după nici o lună, a evadat din închisoarea militară. Întorcându-se în Marea Britanie ca un erou, a luat din nou parte la alegerile din Oldham din 1900. A fost cât pe ce să piardă, ca şi ultima dată, dar până la urmă a reuşit să intre în Parlament şi, susţinut de cele 10 000 de lire pe care i le aduseseră scrierile şi turneele de prelegeri, se afla în poziţia de a-şi găsi singur drumul în politică.

Încrederea în sine, aroganţa compensată doar prin farmecul masculin l-au distins pe Churchill de la început ca un membru notabil al Camerei Comunelor, însă un defect de vorbire, de care nu a scăpat niciodată în totalitate, împreună cu o anumită inhibiţie psihologică nu i-au permis să devină un maestru al oratoriei chiar de la început. Cel mai mult s-a remarcat prin discursurile pregătite, la care trudea din greu, şi mai puţin prin cele spontane; lordul Balfour, liderul conservatorilor, a spus despre Churchill că poartă „arme grele, dar nu foarte mobile”. Atât conţinutul cât şi stilul şi le-a modelat după tatăl său, după cum se menţionează în splendida biografie a acestuia, Lord Randolph Churchill (1906; ediţie revizuită în 1952), şi de la bun început şi-a arătat atitudinea conservatoare într-un mod diferit, pledând în favoarea unei păci cinstite cu burii, negociate, şi deplorând proasta conducere şi excentrităţile armatei.

Funcţia de ministru liberal

În 1904, guvernul conservator s-a confruntat cu Joseph Chamberlain, ministrul coloniilor, care dorea impunerea unei taxe comerciale. Churchill, un susţinător convins al comerţului liber, a ajutat la fondarea Ligii pentru Comerţ Liber. A fost blamat de alegătorii săi şi s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de partid. În 1904 a
intrat în Partidul Liberal şi a devenit faimos pentru îndrăzneala de care a dat dovadă în atacurile împotriva lui Chamberlain şi a lui Balfour. Elementele radicale din formarea sa politică au ieşit la suprafaţă în special din pricina influenţei a doi colegi, John Morley, moştenitor politic al lui WE. Gladstone, şi David Lloyd George, înflăcăratul orator galez, aflat în plină ascensiune. La alegerile generale care au urmat în 1906, a obţinut o victorie notabilă în Manchester şi a început cariera ministerială în noul guvern liberal ca subsecretar de stat al coloniilor. În curând a primit laude pentru apărarea abilă a politicii conciliatoare şi a autonomiei în Africa de Sud. Când ministerul a fost reorganizat sub conducerea prim-ministrului Herbert H. Asquith în 1908, Churchill a fost promovat în funcţia de ministru al comerţului, făcând parte şi din guvern. După ce a fost învins la următoarele alegeri speciale din Manchester, a reuşit să câştige alegerile din Dundee.

Tânărul Winston Churchill și logodnica sa Clementine Hozier cu puțin timp înainte de căsătoria lor în 1908

Tânărul Winston Churchill și logodnica sa Clementine Hozier cu puțin timp înainte de căsătoria lor în 1908

În acelaşi an s-a căsătorit cu frumoasa Clementine Hozier; a fost un mariaj plin de afecţiune neîntreruptă, care i-a oferit un refugiu liniştit şi fericit în cariera sa tumultuoasă.

La Ministerul Comerţului, Churchill s-a remarcat ca lider în procesul de deplasare a liberalismului de la politica de tip laisez-faire la reforma socială. A desăvârşit acţiunea începută de predecesorul său, Lloyd George, cu legea care impunea ziua de maximum opt ore de lucru pentru mineri. Churchill însuşi a atacat exploatarea muncitorimii prin organizarea de consilii de comerţ care aveau puterea de a stabili salarii minime şi de a combate şomajul prin instituirea unei pieţe a muncii conduse de stat.

Când programul liberalilor a propus mărirea taxelor, fapt care a determinat Camera Lorzilor să ia hotărârea revoluţionară de a respinge bugetul pe anul 1909, Churchill a fost cel mai apropiat aliat al lui Lloyd George în dezvoltarea strategiei provocatoare menite să taie avântul Camerei superioare. Churchill a devenit preşedinte al Ligii Bugetare, iar atacurile sale oratorice din Camera Lorzilor au fost la fel de spirituale şi de devastatoare ca ale lui Lloyd George. Fireşte că Churchill, ca pretins trădător al clasei sale politice, s-a confruntat cu multă ostilitate din partea conservatorilor. Campaniile sale din cele două alegeri din 1910 şi din Camera Comunelor în perioada în care s-au dat Actele Parlamentului în 1911, care au limitat puterea Camerei Lorzilor, i-au adus multe laude. În guvern, recompensa lui a fost promovarea în funcţia de ministru de interne. Deşi a avut importante realizări prin reformarea închisorilor, câtă vreme a fost în această funcţie, a fost nevoit să facă faţă unui val puternic de tulburări industriale şi greve violente. Uneori, pasiunea sa pentru luarea de hotărâri dramatice l-a făcut să-şi depăşească rolul de responsabil cu ordinea publică. Din acest motiv a fost bănuit multă vreme că este mână în mână cu sindicatele de muncitori.

În 1911, acţiunea provocatoare a germanilor de a trimite o canonieră la Agadir, portul marocan aflat sub stăpânire franceză, l-a convins pe Churchill că, în orice conflict major franco-german, Marea Britanie trebuia să fie de partea Franţei. Când a fost transferat în funcţia de conducere a Amiralităţii, în octombrie 1911, a început lucrul convins că marina avea nevoie să ajungă la capacitatea de a acţiona imediat. Prima sa însărcinare a fost numirea unui consiliu de război naval. Pentru a ajuta Marea Britanie în procesul de înfrânare a puterii maritime germane, Churchill a făcut campanie în minister pentru cea mai mare expediţie maritimă din istoria britanică. În ciuda părerilor moştenite de la conservatori asupra Irlandei, el a acceptat cu căldură politica liberală de autonomie, punând în mişcare a doua variantă a Declaraţiei de autonomie a Irlandei din 1912 şi făcând campanie acesteia, în ciuda opoziţiei sindicaliştilor. Cu toate că, folosindu-se de prietenia sa cu F.E. Smith (mai târziu primul conte de Birkenhead) şi cu Austen Chamberlain, a aranjat compromisul prin care provincia Ulster era exclusă de sub incidenţa imediată a declaraţiei, nici un alt membru al parlamentului nu a mai primit atâtea injurii ca Churchill – conservatorii îl considerau trădător, iar susţinătorii extremişti ai autonomiei îl considerau dezertor.

*****

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, coord.: Ilieş Câmpeanu, Cornelia Marinescu, vol.4, Bucureşti, Ed. Litera, 2010, p.45-47

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: