Viaţa lui Winston Churchill. (II) Ministru şi militar

Primul Război Mondial

Sir_Winston_S_ChurchillRăzboiul nu l-a luat prin surprindere pe Churchill. Deja realizase o mobilizare navală de probă. Dintre toţi miniştrii, el a insistat cel mai mult asupra nevoii de a opune rezistenţă Germaniei. Pe 2 august 1914, pe propria răspundere, a ordonat mobilizarea maritimă care garanta acţiunea imediată atunci când avea să fie declarat războiul. Toate energiile lui Churchill s-au concentrat asupra războiului. În octombrie 1914, când oraşul Anvers era pe punctul de a ceda, Churchill, în mod tipic pentru el, s-a grăbit să ajungă acolo pentru a organiza chiar el linia de apărare. Când oraşul a cedat, din afară s-a văzut doar o înfrângere dezamăgitoare, când de fapt riposta prelungită cu aproape o săptămână a permis armatei belgiene să se retragă şi a dus la salvarea porturilor importante.

În cadrul Amiralităţii, parteneriatul lui Churchill cu amiralul Sir John Fisher, prim-lord al marinei, a fost unul productiv atât datorită energiei emanate de acesta, cât şi datorită neînţelegerilor dintre cei doi. În 1915, când Churchill a devenit interesat de expediţia din Dardanele, ca o ieşire din impasul costisitor de pe frontul de vest, a trebuit să acţioneze în ciuda dezacordului lui Fisher. Campania avea ca scop luarea cu asalt a strâmtorii şi deschiderea unei căi directe de comunicaţie cu Rusia. Când atacul naval a eşuat şi a fost anulat pe loc de amiralul J.M. de Robeck, consiliul de război al Amiralităţii şi prim-ministrul Asquith l-au sprijinit pe de Robeck, nu pe Churchill. Churchill a început să fie puternic atacat politic, situaţie care s-a agravat când Fisher şi-a dat demisia.

Ocupat cu îndatoririle sale, Churchill a fost destul de nepregătit pentru furtuna care l-a luat prin surprindere. Nu a avut nici un rol în manevrele care au dus la formarea primului guvern de coaliţie şi a fost neputincios când conservatorii, cu excepţia lui Sir William Maxwell Aitken (apoi lord Beaverbrook), au insistat ca el să fie demis din postul de la Amiralitate şi mutat în ducatul Lancaster. Aici i s-a dat însărcinarea specială de a se ocupa de Campania de la Galipoli (un atac terestru
asupra strâmtorilor), fără a avea însă putere de decizie. Întăririle au fost prea puţine şi au ajuns prea târziu; campania a eşuat, iar numărul de victime a fost mare; evacuarea a fost ordonată în toamnă.

Winston Churchill în armată în 1916

Winston Churchill în armată în 1916

În noiembrie 1915, Churchill şi-a dat demisia din guvern şi s-a întors în armată, activând pe frontul din Franţa ca locotenent-colonel în Compania VI Puşcaşi Regali Scoţieni. Deşi reintrase în serviciu cu însufleţire, viaţa militară nu îi dădea prilejul să-şi folosească toate talentele. În iunie 1916, când batalionul său a fost comasat cu un altul, nu a încercat să devină din nou comandant, ci s-a întors în Parlament, însă în calitate de independent.

Nu a avut nici o implicare în intrigile care au dus la formarea unei coaliţii guvernamentale, sub conducerea lui Lloyd George, şi abia în 1917, conservatorii s-au gândit să-l includă iar în guvern. În martie 1917, publicarea raportului de la Dardanele a demonstrat că era la fel de vinovat de acest eşec ca şi colegii săi.

Chiar şi aşa, numirea lui Churchill ca ministru al muniţiilor în iulie 1917 a stârnit o serie de proteste din partea conservator lor. Exclus din guvern, rolul lui Churchill a fost aproape în întregime unul administrativ, însă eforturile pe care le-a făcut pentru dezvoltarea şi producerea tancului (proiect pe care îl iniţiase la Amiralitate) au adus foarte repede pe câmpul de luptă arma care a rezolvat impasul de pe frontul de vest.

În mod paradoxal, Churchill a revenit în administraţia militară abia la terminarea războiului. În ianuarie 1919 a devenit secretar de război. Astfel, a condus cu un zel surprinzător reducerea expediţiilor militare. Însă cea mai importantă preocupare a sa în Ministerul de Război a fost intervenţia Aliaţilor în Rusia. Churchill, un antibolşevic înflăcărat, a obţinut de la un guvern scindat şi prost organizat intensificarea şi prelungirea implicării britanice mai mult decât ar fi dorit orice alt grup din Parlament sau decât ar fi dorit populaţia. În plus, a trebuit să se confrunte şi cu ostilitatea înverşunată a muncitorimii. Iar în 1920, după ce ultimele forţe armate britanice fuseseră retrase, Churchill a fost elementul-cheie în trimiterea de trupe în Polonia, când aceasta a invadat Ucraina.

În 1921, Churchill a ajuns la Ministerul Coloniilor, unde s-a preocupat în principal de teritoriile din Orientul Mijlociu aflate sub mandat. A retras trupele britanice costisitoare din zonă, bazându-se pe forţele aeriene, şi a contactat lideri locali care să simpatizeze cu interesele britanice; pentru limpezirea acestor chestiuni arabe s-a bazat foarte mult pe sfaturile lui T.E. Lawrence. În Palestina, unde a moştenit angajamente contradictorii făcute către evrei şi arabi, a dat în 1922 Cartea Albă, care confirma Palestina ca ţară de origine a evreilor, recunoscând în continuare drepturile arabilor. Churchill nu a fost niciodată responsabil de Irlanda în cadrul ministerului său, dar a progresat de la o credinţă fermă, chiar neînduplecată, în menţinerea autorităţii britanice, la contribuţia activă în negocierile care au dus la tratatul cu Irlanda din 1921. Ulterior, şi-a oferit complet sprijinul noului guvern irlandez.

În toamna lui 1922, turcii insurgenţi au dat impresia că plănuiau o reocupare cu forţa a zonei neutre Dardanele, apărată de o mică armată britanică staţionată la Chanak (astăzi (Janakkale). Churchill a fost primul care a insistat asupra unei poziţii ferme împotriva acestora, însă abordarea problemei de către guvern a dat impresia că se risca izbucnirea unui război din motive neadecvate şi cu argumente puţine. A urmat o perioadă de instabilitate politică, datorită căreia s-a destrămat instabila coaliţie guvernamentală, Churchill fiind una dintre cele mai afectate victime. Surprins de o criză subită de apendicită, nu a putut apărea în public până cu două zile înainte de alegeri, şi atunci doar în scaun cu rotile. A fost învins umilitor cu peste zece mii de voturi. Astfel s-a trezit, după cum spunea chiar el, „fără loc în guvern, fără loc în parlament, fără partid, şi chiar şi fără apendice”. 🙂

*****

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, coord.: Ilieş Câmpeanu, Cornelia Marinescu, vol.4, Bucureşti, Ed. Litera, 2010, p.47-48

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: