Tag Archives: compozitor

Viaţa lui Chopin

Chopin,_by_WodzinskaChopin, Frédéric (François) născut Fryderyk Franciszek Szopen (1.03.1810, Zelazowa Wola, lângă Varşovia, ducatul Varşoviei, azi Polonia – 17.10.1849, Paris, Franţa)

Compozitor şi pianist romantic polono-francez, celebru pentru piesele sale pentru pian solo şi concertele pentru pian. Deşi a compus aproape numai lucrări dedicate acestui instrument, multe dintre ele scurte, Chopin este considerat unul dintre marii poeţi ai muzicii, graţie imaginaţiei de un mare rafinament şi perfecţiunii sale artistice.

Copilul-minune

Nicholas Chopin

Nicholas Chopin

Tatăl lui Chopin, Nicholas, imigrant francez în Polonia, lucra ca preceptor în diverse case aristocratice ale vremii, între care şi familia Skarbek din Zelazowa Wola, unde Nicholas s-a şi căsătorit cu o rudă mai săracă a proprietarilor. Când micul Frédéric avea opt luni, tatăl său a fost angajat profesor de franceză la un liceu din Varşovia. Chopin însuşi a frecventat apoi acest liceu din 1823 până în 1826.

Toată familia manifesta înclinaţii artistice şi, încă din pruncie, Chopin era extrem de impresionat când le auzea pe mama sau surorile sale mai mari cântând la pian. La şase ani încerca să reproducă ceea ce auzise şi voia să compună el însuşi melodii. Anul următor, Chopin a început să ia lecţii de pian cu Wojciech Zywny, un profesor de 61 de ani cu o largă cultură muzicală şi un acut simţ al valorii. Învăţăturile simple ale lui Zywny i-au fost curând insuficiente elevului său, care a descoperit de unul singur o metodă originală de interpretare la pian şi a fost lăsat să evolueze neîngrădit de reguli academice şi disciplinare.

Chopin a început să fie invitat la serate private de la o vârstă fragedă, iar la opt ani a apărut pentru prima oară în public, la un concert de binefacere. Trei ani mai târziu, a cântat în faţa ţarului Aleksandru I, care se afla la Varşovia pentru inaugurarea Parlamentului. Consolidarea reputaţiei sale de copil-minune nu s-a datorat doar concertelor. La şapte ani, Chopin a compus o poloneză în sol minor care a fost publicată, iar la scurt timp după aceea, unul dintre marşurile sale a atras atenţia marelui duce rus Konstantin, care l-a orchestrat pentru ca detaşamentul său militar să-l cânte la parade. Au urmat alte poloneze, mazurci, variaţiuni, ecoseze şi un rondo, aşa încât, la 16 ani, familia l-a înscris la nou-înfiinţatul conservator din Varşovia, condus de compozitorul polonez Joseph Elsner, cu care Chopin începuse deja să studieze teoria muzicală.

Józef_Elsner

Józef Elsner

Cu greu s-ar fi putut găsi un profesor mai bun pentru tânărul compozitor, căci, deşi insista asupra unei formări tradiţionale, Elsner, el însuşi compozitor cu înclinaţii romantice, şi-a dat seama că imaginaţia elevului n-ar trebui îngrădită de pretenţii strict academice. Chiar înainte să ajungă protejatul lui Elsner, Chopin dovedise interes faţă de muzica populară poloneză şi receptase acele impresii care, ulterior, aveau să pună o amprentă naţională inconfundabilă asupra operei sale. La conservator, a urmat cursuri riguroase de armonie şi compoziţie; în sfera tehnicii interpretative i s-a permis să evolueze în mod profund individual.

În ciuda activei vieţi muzicale a Varşoviei, Chopin avea nevoie imperioasă de o experienţă muzicală mai vastă, aşa încât devotaţii săi părinţi au găsit bani pentru a-l trimite la Viena. După o călătorie preliminară la Berlin în 1828, Chopin a vizitat Viena, unde a debutat în public în 1829. Un al doilea concert i-a confirmat succesul şi, la întoarcerea acasă, tânărul muzician şi-a pregătit viitoarele izbânzi peste hotare compunând Concertul nr. 2 în fa minor (1829) şi Concertul nr. 1 în mi minor (1830), ambele pentru pian, ca şi alte piese pentru pian şi orchestră menite să-i pună în valoare originalitatea remarcabilă a stilului interpretativ. Din aceeaşi perioadă (1829-1832) datează şi primele studii pentru pian, compuse pentru a da posibilitatea – lui şi altora – de a exersa până la perfecţiune noua sa metodă de interpretare.

Continue reading →

Viaţa lui Ceaikovski. Dragostea interzisă (I)

ceaikovskiCeaikovski, Piotr Ilici (25.04/07.05 stil nou, 1840, Votkinsk, Rusia – 25.10/06.11, 1893, St. Petersburg).

Cel mai cunoscut compozitor rus al tuturor timpurilor. Muzica sa a avut întotdeauna un mare succes la public datorită melodiilor armonioase şi deschise, a armoniilor impresionante şi a orchestraţiei colorate şi pitoreşti, evocând un răspuns emoţional profund. Printre lucrările sale se numără 7 simfonii, 11 opere, 3 balete, 5 suite, 3 concerte pentru pian, un concert pentru vioară, 11 uverturi (la drept vorbind, 3 uverturi şi 8 lucrări orchestrale programatice într-o singură mişcare), 4 cantate, 20 de lucrări corale, 3 cvartete de coarde, un sextet pentru coarde şi peste 100 de cântece şi lucrări pentru pian.

Anii de început

Ceaikovski a fost al doilea dintre cei şase copii ai lui Ilia Ceaikovski, administrator de mine la Kamsko-Votkinsk, şi ai Alexandrei Assier, născută într-o familie de emigranţi francezi. Din copilărie a manifestat interes pentru muzică şi primele tangenţe au fost cu o orgă din casa părintească. La vârsta de patru ani a avut prima încercare de a compune o lucrare, un cântec scris împreună cu sora sa mai mică Alexandra. În 1845 a început să ia lecţii de pian de la un profesor local, familiarizându-se cu mazurcile lui Frédéric Chopin şi cu lucrările pentru pian ale lui Friedrich Kalkbrenner. Întrucât nu se făcea educaţie muzicală în instituţiile de învăţământ ruseşti din acea perioadă, părinţii lui Ceaikovski nu s-au gândit că fiul lor ar putea urma o carieră muzicală, în schimb, au decis să îl pregătească pe băiatul extrem de sensibil pentru o carieră în serviciul civil.

În 1850, Ceaikovski a fost admis la prestigioasa Şcoală Imperială de Jurisprudenţă din Sankt Petersburg, o şcoală cu internat pentru băieţi, unde a petrecut nouă ani. S-a dovedit un elev sârguincios şi priceput, popular printre colegii săi. În acelaşi timp, şi-a făcut în acest mediu exclusiv masculin legături emoţionale intense cu câţiva dintre colegii de şcoală.

Continue reading →

Johann Sebastian Bach – Viaţa şi opera (ultima parte)

Johann Sebastian Bach

Perioada Köthen     Ca director muzical, Bach s-a concentrat la Köthen mai ales pe muzică de cameră şi muzică orchestrală. Deşi Bach a compus multe lucrări destul de devreme şi abia mai târziu le-a revizuit, Köthen a fost locul unde sonatele pentru vioară şi pian, precum şi cele pentru viola da gamba şi pian şi lucrările pentru vioară fără acompaniament şi violoncel au primit o formă asemănătoare cu cea cunoscută astăzi.

Concertele brandenburgice au fost finalizate pe 24 mai 1721; s-a opinat că, în cel de-al şaselea concert, Bach ar fi ţinut cont de limitele tehnice ale prinţului, care cânta la viola da gamba. Bach cânta şi el la violă pentru că îi plăcea să fie „în centrul armoniei”. A scris şi câteva cantate pentru ziua de naştere a prinţului şi alte asemenea ocazii; majoritatea acestor compoziţii par să fi supravieţuit doar în versiuni mai târzii, adaptate pentru împrejurări mai generale.

Continue reading →

Johann Sebastian Bach – Viaţa şi opera (prima parte)

Johann Sebastian Bach

Bach, Johann Sebastian (21.03.1685, Eisenach, Thuringia, Ducatele Saxone – 28.07.1750, Leipzig, Germania). Compozitor baroc, cel mai renumit membru al unei mari familii de muzicieni originari din nordul Germaniei. Deşi în timpul vieţii a fost cunoscut mai degrabă ca un virtuoz al clavecinului, organist şi constructor de orgi, Bach este considerat astăzi unul dintre cei mai importanţi compozitori ai tuturor timpurilor, fiind celebru mai ales pentru Concertele brandenburgice, Clavecinul bine temperat, Missa în si minor şi numeroase alte capodopere ale muzicii bisericeşti şi instrumentale. Marele compozitor a trăit într-o perioadă importantă în istoria muzicii, reuşind să încorporeze în opera sa principalele stiluri, forme şi tradiţii naţionale dezvoltate de generaţiile anterioare şi să le îmbogăţească prin deosebita sa capacitate de sinteză.

S-a născut într-o familie de muzicieni remarcabili, care se mândreau cu realizările lor. În 1735, Bach a scris o genealogie a neamului său, Originile familiei muzicale Bach, ajungând până la stră-străbunicul său Veit Bach, brutar (sau morar), de religie luterană, alungat spre sfârşitul sec. XVI din Ungaria în timpul persecuţiilor religioase şi stabilit la Wechmar, în Thuringia, regiune istorică a Germaniei, unde a murit în 1619. Însă familia Bach locuia în zonă încă înainte de venirea acestuia, de aceea este posibil ca Veit să se fi întors, de fapt, în localitatea sa natală atunci când s-a mutat la Wechmar. Obişnuia să-şi ia ţitera la moară şi să cânte în timp ce măcina. Johann Sebastian scria aici: „Ce zgomot trebuie să fi făcut împreună! Totuşi, [Veit] a învăţat să ţină măsura, iar astfel, după câte s-ar părea, a intrat muzica în familia noastră”.

Continue reading →

Geniul unei nopţi – Cum a fost compus imnul naţional al Franţei

1792. Sunt două sau trei luni de când Adunarea Naţională Franceză şovăie să se decidă pentru război împotriva coaliţiei împăraţilor şi regilor sau pentru pace. Chiar şi Ludovic al XVI-lea nu ştie ce să facă; el se teme atât de primejdia unei victorii a revoluţionarilor, cât şi de primejdia înfrângerii acestora. Nici partidele nu sunt hotărâte. Girondinii stăruie pentru război, sperând că astfel se vor menţine la putere; Robespierre şi iacobinii preferă pacea, pentru ca, între timp, să pună ei mâna pe putere. Tensiunea creşte zi de zi, ziarele agită spiritele, cluburile discută, zvonurile sunt mereu mai alarmante şi opinia publică este din ce în ce mai neliniştită. În ziua de 20 aprilie, când, în sfârşit, regele Franţei declară război împăratului Austriei şi regelui Prusiei, această hotărâre – ca întotdeauna în astfel de împrejurări – aduce un soi de uşurare.

Continue reading →

Weber şi vorbăreţul

Cunoscutul compozitor Carl Maria von Weber, aflat la o serată, avu ghinionul să stea lângă un individ vorbăreţ care îl plictisi cu neroziile sale tot timpul. Iritat, compozitorul părăsi la un moment dat salonul.

Continue reading →

Care compozitor este autorul imnului naţional german?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Care compozitor este autorul imnului naţional german?

Continue reading →

Strauss versus Strauss

Johann Strauss tatăl (1804-1849) a fost un compozitor romantic  austriac, faimos pentru valsurile sale şi popularizarea acestora, alături de Joseph Lanner, cea mai cunoscută piesă a sa fiind „Marşul lui Radetzky”.

Johann Strauss fiul (1825-1899) a fost un compozitor austriac, ce şi-a câştigat celebritatea prin cele peste 140 de valsuri create: „Dunărea albastră”, „Sânge vienez”, „Vals imperial” etc.

CINE-I MAI BUN?

Johann Strauss tatăl

        

 Johann Strauss era un om de acţiune, care căutase să-şi asigure printr-o energie şi un talent puţin comune, privilegiul de a fi stăpânul unic al muzicii de dans din vremea sa. Scăldat în undele zgomotoase ale simpatiei generale, se crezuse invulnerabil. Îşi învinsese toţi rivalii. Nu îşi închipuise însă că ar putea fi detronat din poziţia pe care şi-o cucerise cu atâtea eforturi chiar de proprii fii – Johann şi Josef – a căror vocaţie muzicală era evidentă. Cu o admirabilă dorinţă de a progresa pe tărâm muzical, stârniţi desigur şi de cultul pentru geniul tatălui lor, Johann şi Josef deveniră pianişti străluciţi, complăcându-se tot mai mult în atmosfera artistică de care era plină Viena şi epoca lor, în ciuda încercărilor tatălui lor de a-i ţine departe de ea. Acesta era convins că muzele nu-şi dăruiesc de mai multe ori sărutul în aceeaşi familie şi voia să-şi scutească proprii copii de existenţa amară a muzicienilor mediocri.

         “De ce te împotriveşti cu atâta îndârjire ca Johann şi Josef să devină muzicieni?” îl întrebau nedumeriţi prietenii.

         “Pentru că vreau să fie fericiţi, le răspundea el. N-aţi văzut oare ce se întâmplă la noi cu muzicanţii? Mozart a murit la 35 de ani, Weber la 40, Schubert numai la 31. Muzica este o afacere dintre cele mai proaste în vremea noastră!”

Să fi fost în această pornire împotriva muzicalităţii copiilor săi numai grija părintelui pentru viitorul lor sau ea ascundea şi gelozia artistului care se teme să nu fie depăşit de urmaşi. Astfel, copiii erau siliţi să depună eforturi tot mai mari pentru a-şi camufla interesul faţă de muzică, ferindu-se de tatăl lor care nu tolera în propria casă alţi artişti în afara lui.

Johann Strauss fiul

Fiul cel mare, pe care îl chema tot Johann, îi semăna tatălui ca înfăţişare şi temperament. Avusese cu el o întâmplare, pe care nu putea să o uite. Strauss tatăl compunea odată un nou vals, dar nu găsea modulaţia potrivită între două fragmente. Se crease în casă o tensiune ameninţătoare. Deodată, Johann se aşeză la pian şi găsi, fără nici un efort, modulaţia care dăduse compozitorului atâta bătaie de cap.

         “Leul tânăr îşi arată ghearele – îi spuse soţiei. Voi avea grijă să i le retez din timp.

Vocaţia muzicală a fraţilor Strauss găsi însă un aliat firesc în mama lor care citea mai bine în sufletul copiilor ei decât tatăl furat de preocupările sale. La Viena, micul Johann şi mama sa mergeau uneori pe înserat la grădina Sperl unde se instalau la o masă depărtată de estrada orchestrei, ca să nu fie observaţi, şi ascultau valsurile lui Strauss. Pe cele mai multe le cunoşteau de la repeţiile de acasă, dar erau destule care li se păreau noi şi fermecătoare. La auzul aplauzelor şi ovaţiilor publicului erau cuprinşi amândoi de o bucurie pe care încercau s-o ascundă cu sfială unul de altul. Când Strauss îi descoperea sau îi atrăgea cineva atenţia aupra lor, îi alunga aproape brutal acasă, temându-se ca nu cumva băiatul să prindă definitiv gust pentru muzică. Visa să facă din el un abil comerciant, iar din Josef, tehnician, poate chiar inginer.

Ameţit de sucesele pe care le repurta, Strauss săvârşi greşeala, într-o clipă de mânie provocată de gelozia soţiei sale, de a-şi părăsi de dragul altei femei căminul şi copiii. Începu acum pentru el o viaţă agitată, care avea să-l macine curând. Se încredea prea mult în talentul şi în puterile lui, pe care le-a irosit fără socoteală timp de aproape 10 ani, că să întreţină la început 10 copii, cinci din prima căsătorie şi tot atâţia din a doua, mai târziu ca să satisfacă şi nenumăratele capricii ale celei de-a doua soţii.

În acest timp, susţinut de mama sa, micul Johann, cu perseverenţă şi ambiţie, îşi continuă pregătirea încercând să-şi valorifice talentul muzical. Nu mult timp după aceea, se hotărăşte să ia asupra sa răspunderea întreţinerii întregii familii.

         “Deşi nu mi-am încheiat pregătirea teoretică şi aş mai avea multe de învăţat – spunea el – grija pentru mama şi pentru fraţii mei mai mici mă sileşte să-mi câştig pâinea cu ceea ce ştiu. Vienezii vor avea un nou capelmaistru.

Mânat de un instinct căruia nu i se putea împotrivi, Johann înjghebă una din cele mai sprintene capele de dans şi concert din câte existau în oraş la data aceea. Presa vieneză află repede de pregătirile lui, de repetiţiile cu orchestra, care durau câte 10-12 ore pe zi. Ziariştii sesizaseră picanteria momentului. Nu era vorba de apariţia unei noi capele şi a unui nou compozitor, ci de un mic “Prometeu muzical”, care se răzvrătise împotriva supremului zeu al valsului, tatăl său, Johann Strauss.

Strauss contra Srauss! Ştirea izbucni în toamna anului 1844, dând de lucru reporterilor mondeni, cronicarilor muzicali şi meliţei fără astâmpăr a cafenelelor. Vienezii se împărţiră în două tabere, unii aprobând însufleţiţi hotărârea plină de curaj a fiului, alţii luând cu îndârjire apărarea tatălui.

În sfârşit, apărură pe zidurile oraşului afişele aşteptate cu nerăbdare ale primului concert:

         “Invitaţie la serata dansantă care va avea loc marţi 15 octombrie 1844 în casina lui Dommayer din Hietzing. Johann Strauss (fiul) are onoarea să-şi dirijeze  pentru prima oară propria capelă şi, pe lângă diverite uverturi şi fragmente din opere să-şi prezinte mai multe compoziţii proprii. Se recomandă protecţiei şi bunăvoinţei onoratului public, Johann Strauss-junior.”

Interesul populaţiei a fost enorm.

         “Cum? Se întrebau trecătorii. Încă un Strauss?

         “Regele valsului are un concurent în persoana propriului său fiu”.

         “Un mic Strauss alături de marele Strauss?!”

         “Avem, în sfârşit, un moştenitor al tronului!”

Toate locurile din sală au fost ocupate cu mult înainte de ora anunţată, şi lumea, care continua să sosească, era fericită să găsească o palmă de loc, cel puţin în grădină. Se iscau discuţii în public; oameni cu feţe aprinse luau apărarea părintelui “ultragiat” de fiul “ingrat”; alţii mai tineri, găseau foarte firesc faptul ca acesta să încerce să-şi afirme cât mai curând calităţile artistice. Partizanii tatălui se adunaseră pe la marginile sălii şi păreau să aştepte un consemn de atac.

Johann Strauss fiul şi orchestra sa

Cu ochii lui ageri, Johann Strauss-fiul văzu privirile pline de aşteptare, unele şi de ură, care îl măsurau încordate. Urcă pe estradă, înfruntând cu îndrăzneală mulţimea şi sfidând pe cei care îi erau ostili. Apariţia lui făcu o puternică impresie asupra vienezilor. Era un tânăr înalt, smead, cu sprâncenele frumos arcuite, cu ochi vii şi scânteietori, cu mustaţa subţire, căreia avea să-i adauge mai târziu favoriţi bogaţi. Zvelt şi elegant în fracul cafeniu, el îşi uimi ascultătorii cu tonul plin şi catifelat al viorii sale cremoneze, străbătut de o vibraţie inimitabilă, care trezi fiori în sală. Toţi admirau măiestria cu care tânărul virtuos îşi conducea orchestra şi instinctul sigur cu care învia imaginile muzicii interpretate

Veni şi momentul mult aşteptat: cel dintâi vals al tânărului Strauss. După primele măsuri, vienezii ştiau totul: se născuse noul suveran al valsului! Era o muzică mai adâncă în sentimente şi mai bogată în poezie decât cea pe care o ascultaseră până acum. Publicul reacţionă imediat. O furtună de aplauze nemaiauzite cutremură pereţii, femeile fluturau batistele, cei din fundul sălii săriră pe scaune ca să vadă mai bine. O adevărată frenezie cuprinse pe ascultători.

Într-un ungher al sălii, tăcută şi cu ochii roşii, şedea Anna Strauss. Era bucuroasă şi emoţionată. Ştia că fiul ei îşi cucerise auditoriul de la început şi pentru totdeauna. Presa vieneză confirmă, a doua zi, acest lucru.

         “Bună seara, tată Strauss! Bună dimineaţa, Strauss-fiul!” Astfel îşi începea articolul a doua zi ziarul “Der Wanderer”. “A venit, a cântat şi a învins”, parafrazând maxima latină celebră. “Viena are acum un tânăr şi simpatic prinţ al valsului, care ştie s-o încânte şi s-o farmece. Bună dimineaţa, Strauss-fiul!”

Johann Strauss-tatăl află astfel, din sursa autorizată a opiniei publice, că în oraşul unde se crezuse singur stăpân este loc şi pentru un alt “zeu” al vienezilor, Johann Strauss-fiul.

sursa: George Sbircea, Johann Strauss, Editura Muzicală, 1963