Gloria şi umilinţa lui Miltiade. (II) Cea mai grea luptă

hoplitAtena din nou ameninţată

Atacul impetuos al grecilor şi succesele ce le-au obţinut pe litoralul de la Maraton nu i-au descurajat de loc pe Datis şi Artaphernes, care aveau deja schiţat planul unei noi debarcări în Attica. Ei ştiau că toate forţele ateniene se concentraseră la Maraton, deci capitala rămăsese fără apărare. Puteau astfel surprinde Atena lăsată fără garnizoană. Ridicară ancora şi, făcând înconjurul capului Sunion, se îndreptară spre portul Faleron. Se pare că momentul propice al plecării le fu semnalat de pe munte, de unde, cu ajutorul unui scut de metal lustruit ca o oglindă pusă în bătaia razelor solare, trădătorii sau spionii le indicară acest lucru după un anumit cod secret. De asemenea trădare a fost acuzată puternica familie a Alcmeonizilor, din care se trăgea şi Pericle. Învinuirea este respinsă de Herodot şi considerată ca o defăimare de natură politică.

Noua manevră de diversiune o flotei persane a fost prevăzută din timp de către Miltiade, care ştia că de la Maraton până lângă Pireu distanţa pe mare putea fi parcursă cu asemenea corăbii numai în 9-10 ore de plutire continuă. Din ordinul lui, strategul Aristide rămase la Maraton cu armata tribului său, ca să păzească morţii şi trofeele. Deşi obosit de luptă, grosul armatei în frunte cu comandantul suprem porni în marş forţat spre Atena şi în 7-8 ore Miltiade ajunse la Faleron, unde se fortifică pe ţărm, ca să apere cetatea.

Flota celor doi comandanţi persani întârzie mai mult timp pe mare, ca să încarce prada şi prizonierii lăsaţi mai înainte în mica insulă Aigilia. Această întârziere îi îngădui lui Miltiade să ajungă cu mult înaintea lor, să-şi instaleze o nouă tabără în incinta templului lui Heracles de la Kynosarges (situată lângă râul Ilissos), să ocupe o bună poziţie de luptă şi să acorde repaus trupelor sale.

Când sosiră barbarii, coasta Faleronului se găsea întărită de atenieni şi o debarcare devenea riscantă. Numai câteva corăbii lăsară ancora la oarecare depărtare de port, dar, în cele din urmă, renunţară şi ele la operaţiunile de debarcare şi se retraseră. Întreaga flotă persană se îndreptă spre coastele Asiei, ducând în captivitate pe eretrienii robiţi. Darius nu se arătă aprig faţă de aceşti captivi şi din porunca lui fură colonizaţi pe teritoriul oraşului Susa.

Atena (poate şi întreaga Grecie europeană) fusese salvată de pericolul cotropirii persane. Un mare merit i-a revenit lui Miltiade. EI a intuit clar tactica de luptă ce trebuia folosită în faţa unui duşman de cinci ori mai numeros decât forţele sale. Numai o ofensivă puternică, printr-o luptă corp la corp, pe un front îngust, unde inamicul nu-şi putea pune în linie de bătaie toată capacitatea sa de luptă, putea aduce victoria celor puţini împotriva celor mulţi.

Gloria

La Atena, după retragerea perşilor, Miltiade a fost primit cu mari onoruri. La greci, însă, popularitatea unor oameni de seamă era cu totul efemeră din pricina patimilor politice interne. Fostul tiran din Chersones, acum capul partidei aristocratice, avea destui duşmani în tabăra democratică. Între aceştia se număra şi Xanthippos, unul dintre şefii democraţilor, în ai cărui ochi Miltiade apărea ca un viitor tiran al Atenei. Ca să lupte cu aceşti rivali politici şi în acelaşi timp să-şi menţină popularitatea de mare comandant militar, Miltiade trebuia să săvârşească noi fapte de arme.

Creditul lui public crescuse atât de mult, încât adunarea poporului îi îndeplinea orice solicitare, fără a-i cere o justificare prealabilă. Herodot ne spune că în primăvara anului 489 „el ceru de la atenieni 70 de corăbii, oştire şi bani, fară să le spună împotriva cărui ţinut va porni cu război; le făgădui că se vor îmbogăţi dacă-l vor urma, pentru că-i va duce împotriva unei astfel de ţări de unde ei vor căra cu uşurinţă aur din belşug; doar acestea le spuse când ceru corabiile. Iar atenienii, încântaţi de asemenea făgăduieli, îi dădură ascultare”.

După ce luă în primire oştirea, Miltiade se îndreptă cu ea împotriva insulei Paros, ca să o pedepsească pentru motivul că dăduse ca ajutor flotei persane o triremă. Herodot arată că acesta era doar un pretext şi, ceea ce îl mâna spre „insula de marmură”, erau unele porniri de răzbunare personală faţă de un vechi duşman al său. „Miltiade împresură pe parienii adunaţi între zidurile lor; apoi, trimiţându-le un sol, le ceru 100 de talanţi, cu ameninţarea că, dacă nu-i vor da, nu-şi va întoarce oştirea mai înainte de a le pricinui pieirea. Dar parienilor nici prin gând nu le trecea să-i dea lui Miltiade vreun argint; dimpotrivă, ei luară măsuri de întărire a pazei oraşului…” (Herodot).

Toate calculele lui Miltiade dădură greş. Timp de 26 de zile a prădat teritoriul sărăcăcios al insulei, dar în oraş nu a putut pătrunde. În timpul luptelor, el a fost grav rănit la genunchi. S-a înapoiat la Atena fără pradă, înfrânt şi cu piciorul cangrenat.

Expediţia lui Miltiade asupra insulei Paros a fost înţeleasă şi altfel de către unii istorici antici. După aceştia, eroul de Maraton urmărea să cucerească unele insule din grupul Cycladelor, cu gândul de a se proclama tiran peste ele.

Umilinţa

În timp ce zăcea pe patul de suferinţă, Miltiade fu acuzat de către Xanthippos în faţa poporului că a înşelat pe atenieni, făcându-se pasibil de pedeapsa cu moartea. I se deschise un răsunător şi pătimaş proces. „Miltiade – scrie Herdot -, deşi se înfăţişă la proces, nu-şi rosti el apărarea, fiindu-i cu neputinţă, deoarece piciorul îi intrase în cangrenă; în vreme ce se afla de faţă, culcat pe o targă, vorbiră în apărarea lui prietenii, care pomeniră multe momente ale luptei de la Maraton, precum şi despre luarea Lemnosului, cum, după ce a cucerit Lemnosul şi i-a pedepsit pe pelasgi, Miltiade a dăruit atenienilor toate aceste victorii ale sale. Astfel, cum poporul câştigat de partea lui era pentru ştergerea pedepsei cu moartea, îl amendară totuşi pentru greşeală cu 50 de talanţi. După aceste întâmplări, Miltiade îşi găsi sfârşitul din pricina piciorului atins de cangrenă; cei 50 de talanţi îi achită fiul său Cimon”.

După alte izvoare, Miltiade şi-ar fi sfârşit viaţa în închisoare. Mai târziu, ca şi în cazul lui Socrate, atenienii aveau să regrete ingratitudinea lor faţă de eroul de la Maraton, victimă a intrigilor politice ce au lovit, în chip nedrept, pe mulţi oameni de seamă din antichitate.

Viaţa şi faptele lui Miltiade ne sunt foarte puţin cunoscute. El nu a intrat în atenţia lui Plutarh, iar Tucidide i-a acordat foarte puţine referinţe. Dacă nu am dispune de relatările lui Herodot referitoare la primul război greco-persan, nu am cunoaşte mai nimic din faptele lui Miltiade, eroul unei singure, dar mari biruinţe – Maratonul.

*****

sursa: Magazin istoric, anul IV, Nr.9(42), septembrie 1970

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: