Viaţa după moarte

viata dupa moarteCum a început totul?

Povesteşte Isaac Asimov: “Moartea părinţilor mei ar fi trebuit să mă determine să-mi reconsider părerile în privinţa posibilităţii vieţii după moarte. Ce confortabil ar fi să te aştepţi ca moartea să nu fie de fapt moarte, ci o deschidere spre o viaţă (posibil) mai glorioasă şi să simţi în plus că vei fi capabil să-ţi revezi părinţii şi alte fiinţe dragi, poate chiar în deplinătatea forţelor lor. Tocmai pentru că asemenea gânduri sunt atât de reconfortante şi stimulative, alungându-ne ideea, altfel oribilă, a morţii, tocmai de aceea viaţa după moarte este acceptată de o vastă majoritate de oameni, în ciuda absenţei totale a oricăror dovezi ale existenţei ei. Cum a început totul? ne-am putea întreba. Ei bine, părerea mea – desigur, o simplă speculaţie – e următoarea:

Viața după moarte

Din câte ştim, specia umană este singura care înţelege inevitabilitatea morţii, nu doar în plan general, ci şi în cazul fiecărui individ. Indiferent cum ne-am proteja împotriva atacurilor, accidentelor şi infecţiilor, în cele din urmă cu toţii vom muri prin simpla şubrezire a trupurilor – iar asta o ştim.

Trebuie să fi existat o vreme când această conştientizare a început să pătrundă în comunitatea omenească, iar ea trebuie să fi provocat un şoc teribil. Practic, a fost vorba de „descoperirea morţii”. Gândul morţii ar fi fost suportabil dacă ai fi considerat că, în realitate, ea nu exista; că nu era decât o iluzie. După moartea aparentă a unei persoane, aceasta continua să trăiască în alt mod şi în alt loc. Fără îndoială, o asemenea credinţă era încurajată de faptul că morţii apar adesea în visele prietenilor şi rudelor, iar apariţiile din vise puteau fi interpretate drept urme, sau spectre ale „mortului” ce continua să trăiască.

Visul idiot al unui sadic

În felul acesta, speculaţiile legate de viaţa de apoi au devenit tot mai complexe. Grecii şi evreii considerau că, în bună parte, lumea morţilor (Hades sau Sheol) era un loc întunecat şi sumbru. Existau regiuni speciale, unde erau chinuiţi cei care făcuseră rău în timpul vieţii (Tartar), ca şi regiuni de desfătări pentru aceia care-i bucuraseră pe zei (Câmpiile Elizee sau Paradisul). Extremele respective erau înţelese şi acceptate de indivizii care doreau să-şi vadă faptele răsplătite, iar pe duşmanii lor pedepsiţi, dacă nu în această lume, atunci cel puţin în următoarea.

Pentru cei care nu înghiţeau aceste aiureli, imaginaţia era solicitată în a concepe un loc final de odihnă al celor răi sau al tuturor oamenilor, indiferent cât de buni ar fi fost. Astfel a apărut noţiunea modernă de Iad, ca loc de eternă pedepsire a ticăloşilor. Acesta e visul idiot al unui sadic, altoit pe un Dumnezeu proclamat drept bun şi atotiertător.

Unde există paradisul în care să ai ocazia să citeşti, să scrii?

Totuşi, imaginaţia n-a reuşit niciodată să construiască un Rai adecvat. Paradisul musulman are huriile sale, permanent disponibile şi veşnic virgine, transformându-se astfel într-un bordel nonstop. În Raiul nordicilor, eroii benchetuiesc în Valhalla şi se luptă între ei, ceea ce te duce cu gândul mai mult la un bar combinat cu un câmp de bătălie. Iar Raiul nostru este de obicei zugrăvit drept locul unde toţi sunt înzestraţi cu aripi şi ciupesc corzile harfelor, pentru a înălţa nenumărate imnuri de laudă la adresa Domnului.

Ce fiinţe, deţinând doar un dram de inteligenţă, ar putea suporta mult timp vreunul din aceste Raiuri, sau altele inventate de diverse popoare? Unde există paradisul în care să ai ocazia să citeşti, să scrii, să explorezi, să duci conversaţii interesante, să faci cercetări ştiinţifice? N-am auzit niciodată de aşa ceva.

Dacă veţi citi Paradisul pierdut de John Milton veţi constata că Raiul lui este descris sub forma unui imn de laudă înălţat Domnului. Nu-i de mirare că o treime dintre îngeri s-au răzvrătit. După ce au fost exilaţi în Iad, ei au început să desfăşoare activităţi intelectuale (citiţi poemul, dacă nu mă credeţi), şi eu bănuiesc că, Iad sau nu, s-au simţit acolo mai bine. Când l-am citit, am fost de partea lui Satan şi l-am considerat eroul principal, indiferent dacă Milton a intenţionat ori nu acest lucru.

O eternitate de inexistenţă

Totuşi, care este credinţa mea? Deoarece sunt ateu şi nu cred în existenţa lui Dumnezeu sau a lui Satan, a iadului sau a Raiului, presupun că după moarte urmează o eternitate de inexistenţă. Poate că unii se întreabă dacă aceasta nu este o credinţă sumbră şi lipsită de speranţe. Cum se poate trăi cu spectrul inexistenţei deasupra capului? Eu nu-l consider un spectru. Nu e nimic înspăimântător într-un somn etern şi lipsit de vise. Oricum, mi se pare mult mai acceptabil decât chinurile veşnice ale iadului ori decât plictiseala veşnică a Raiului.

Ateul în faţa lui Dumnezeu

Şi dacă greşesc? Aceeaşi problemă a fost ridicată şi în faţa lui Bertrand Russell, faimosul matematician, filozof şi ateu. El a fost întrebat:

– Ce veţi face dacă, după ce veţi muri, vă veţi trezi în faţa lui Dumnezeu?

Iar bravul campion al ateismului a răspuns:

– Aş zice: „Doamne, trebuia să-mi fi dat mai multe dovezi ale existenţei tale!”.

Visul

Acum două luni, am avut un vis pe care mi-l amintesc extrem de limpede. (De obicei, nu ţin minte visele.) Am visat că murisem şi ajunsesem în Rai. Am privit în jur şi am ştiut unde mă aflam – pajişti verzi, nori pufoşi, văzduh înmiresmat şi sunete îndepărtate şi fermecătoare ale corurilor cereşti. Iar un înger îmi surâdea larg, în semn de bun venit.

– Acesta e Raiul? l-am întrebat uimit.

– Da, a încuviinţat îngerul.

– Trebuie să fie o greşeală, am rostit. Eu n-am ce căuta aici. Eu sunt ateu.

– Nu-i nicio greşeală.

– Cum pot ajunge aici, dacă sunt ateu?

– Noi decidem cine ajunge aici, a replicat sever îngerul, nu tu!

– Am înţeles, am dat eu din cap. După aceea, am privit în jur, am căzut pe gânduri, iar într-un târziu m-am întors către înger şi l-am întrebat:

– Există vreo maşină de scris pe care s-o pot întrebuinţa?

Semnificaţia visului mi-a fost clară. Simţeam că Raiul se confunda cu actul scrisului, iar eu fusesem în paradisul acesta de peste o jumătate de secol şi o ştiusem din capul locului.

Moartea este urmată de un somn veşnic şi lipsit de vise

Aş fi dorit un Dumnezeu care să nu permită existenţa Iadului. Tortura infinită poate reprezenta o pedeapsă doar pentru răul infinit, iar eu nu cred că există aşa ceva, nici chiar în cazul lui Hitler. În plus, dacă majoritatea guvernelor lumii ar fî îndeajuns de civilizate pentru a elimina tortura ori alte pedepse crude, inumane, ne-am putea aştepta la altceva decât la un Dumnezeu atotiertător?

Cred că dacă ar exista viaţă după moarte, pedepsirea răului ar fi rezonabilă şi ar avea o durată finită. Mai cred că pedepsele cele mai îndelungate şi chinuitoare ar trebui rezervate acelora care l-au defăimat pe Dumnezeu, inventând Iadul.

Toate acestea nu sunt însă decât jocuri intelectuale. Opiniile mele sunt ferme. Sunt ateu şi, după părerea mea, moartea este urmată de un somn veşnic şi lipsit de vise.

*****

sursa: Isaac Asimov, Autobiografie, trad: Mihai-Dan Pavelescu, Bucureşti, Teora, 1997

Anunțuri

Un răspuns

  1. Interesanta abordare… si, probabil, hulita de multi !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: