Arhive etichetă: gloria

Viața lui Rudyard Kipling (II) Gloria

rudyard-kiplingCărţile junglei sunt compuse în 1894-1895, pe când se stabilise în Statele Unite, la rudele soţiei sale (Caroline Balestier din Brattleboro, Vermont, sora lui Charles Wolcott Balestier, cu care Kipling scrisese în colaborare unele povestiri); de un fantastic pictural, povestea pentru copii  este de multe ori pretext al unor descrieri în care culoarea izbucneşte de pretutindeni, plină de sevă. S-a spus că această descriere a junglei dovedeşte pe deplin „puterea fanteziei lui Kipling, a unui artist capabil să recreeze Natura ca pe o hiperbolă”.

Nu cred că e adevărat: Kipling era un scriitor prin excelenţă vizual, care nu vorbea despre niciun lucru care s-ar fi aflat dincolo de sfera experienţei sale directe. Numai că această sferă era uimitor de largă şi spiritul său de observaţie extrem de ascuţit. „Omuleţul cu ochelari”, cum îi spunea Frank Norris, transcria ceea ce vedea sau ceea ce i se povestea şi, cum el nu concepea că literatura ar putea fi o artă a fanteziei, lua şi poveştile altora drept adevăr.

Dar povestirile pentru copii erau altceva: un fel de convenţie cu micii cititori care acceptau ideea că animalele ar fi putut vorbi între ele. Şi aici însuşi Kipling părea să caute o explicaţie cât de cât plauzibilă: Mowgli, neuitatul erou al Cărţilor junglei, înţelegea graiul jivinelor pentru că trăise printre ele. Era un fel de seriozitate ce acredita exact aceeaşi idee, prin mijlocirea aceleiaşi tehnici pe care, începând de prin 1914, o va folosi şi Edgar Rice Burroughs; celălalt copil al oamenilor rătăcit printre făpturile junglei, Tarzan, se străduieşte să-i convingă pe cititori că aventurile lui ar putea fi adevărate. Şi Mowgli este, din acest punct de vedere, întru totul asemenea fratelui său din jungla africană, căruia – însă – îi lipseşte admirabila candoare a personajului lui Kipling şi trăieşte totul cu un fel de crispare dramatică.

Continuă citirea →

Viața lui Alexandru Macedonski (II) În căutarea gloriei

alexandru macedonskiÎn 1880 Macedonski scoate ziarul satiric „Tarara”, cu atacuri la adresa liberalilor şi a regelui şi, în acelaşi an, „Literatorul”, prin care voia să cucerească gloria literară, după ce pierduse speranţele unei cariere politice. De la început, „Literatorul” s-a definit în opoziţie cu „Convorbiri literare” şi Junimea, care, după părerea lui Macedonski, acaparaseră fără o justificare obiectivă poziţiile culturale cele mai însemnate ale epocii.

Lupta pentru gloria literară

Faţă de Maiorescu, Maiorescu duce iniţial o politică de câştigare a bunăvoinţei. Cum însă sforţarea sa de a se impune literar nu avusese ecourile favorabile scontate la „Convorbiri…” şi poetul rămânea pentru junimişti un iremediabil ratat, o figură ciudată, el se dezlănţuie în repetate rânduri în polemici pline de venin împotriva Junimii. Iritat de „domnia literară” a lui V. Alecsandri, când acesta primeşte marele premiu al Academiei, Macedonski, care concurase şi el în 1878 cu o traducere din Byron (Parisina), izbucneşte fără reticenţe. O „analiză critică” în „Literatorul” este menită a distruge mitul „infailibilităţii” lui Alecsandri. Junimiştii nu ripostează decât mai târziu, în 1883, printr-o recenzie distrugătoare la volumul său, Poezii, semnată de P. Th. Misir, şi, în continuare, afişează o tăcere plină de dispreţ.

Conflictul cu Eminescu

M. Eminescu, în care Macedonski vede un exponent tipic al Junimii, este sistematic atacat pe tema „imperfecţiunilor” formale. Cauzele conflictului de ordin personal par a fi mai vechi şi ele nu sunt cunoscute. Se pare că Eminescu l-a atacat în „Timpul” (Naționalitate și cosmopolitism,1881) și că prototipul unui portret satiric eminescian (Materialuri etnologice, 1882) ar fi fost Macedonski. În orice caz, Macedonski se plângea de atacurile „regulate” ale „confratelui Eminescu” în „Timpul” (unele – nesemnate – din 1879, acuzându-l de escrocherii şi falsuri în calitate de director de prefectură la Siliştea Nouă). Cert este că nepotrivirile temperamentale erau profunde şi că Macedonski, foarte susceptibil, izbucnea mai totdeauna disproporţionat în raport cu cauza, neîmpiedicându-se, în furia lui egocentrică, de nici un obstacol.

Continuă citirea →

Gloria şi umilinţa lui Miltiade. (II) Cea mai grea luptă

hoplitAtena din nou ameninţată

Atacul impetuos al grecilor şi succesele ce le-au obţinut pe litoralul de la Maraton nu i-au descurajat de loc pe Datis şi Artaphernes, care aveau deja schiţat planul unei noi debarcări în Attica. Ei ştiau că toate forţele ateniene se concentraseră la Maraton, deci capitala rămăsese fără apărare. Puteau astfel surprinde Atena lăsată fără garnizoană. Ridicară ancora şi, făcând înconjurul capului Sunion, se îndreptară spre portul Faleron. Se pare că momentul propice al plecării le fu semnalat de pe munte, de unde, cu ajutorul unui scut de metal lustruit ca o oglindă pusă în bătaia razelor solare, trădătorii sau spionii le indicară acest lucru după un anumit cod secret. De asemenea trădare a fost acuzată puternica familie a Alcmeonizilor, din care se trăgea şi Pericle. Învinuirea este respinsă de Herodot şi considerată ca o defăimare de natură politică.

Noua manevră de diversiune o flotei persane a fost prevăzută din timp de către Miltiade, care ştia că de la Maraton până lângă Pireu distanţa pe mare putea fi parcursă cu asemenea corăbii numai în 9-10 ore de plutire continuă. Din ordinul lui, strategul Aristide rămase la Maraton cu armata tribului său, ca să păzească morţii şi trofeele. Deşi obosit de luptă, grosul armatei în frunte cu comandantul suprem porni în marş forţat spre Atena şi în 7-8 ore Miltiade ajunse la Faleron, unde se fortifică pe ţărm, ca să apere cetatea.

Continuă citirea →